LOADING

Type to search

Dervent, trecătoarea spre Cer (II)

Dervent, trecătoarea spre Cer (II)

Share

Reluăm prezentarea Mânăstirii Dervent, într‑un nou episod. Nici de data asta spaţiul nu ne permite să spunem tot ce am agonisit în preaplinul inimii, după călătoria în Dobrogea. Povestea Derventului trebuie spusă toată, pe larg, căci ne onorează pe toţi ca neam, şi pe fiecare în parte ca oameni ai credinţei, ai nădejdii. Fiţi atenţi!

Susurul minunilor în vadul Derventului

Pescarul tot la apă trage, ăsta e un lucru cert. Fostul pescar Andrei, cel întâi chemat de Hristos, după ce a lăsat mrejele să se usuce în soarele Galileii, a pornit în călătorie, ca pescar de oameni. A murit la 90 de ani, spânzurat de păgânii din Patras (Grecia de azi), pe o cruce în formă de X. Chiar aşa, ce rău putea face un blând nonagenar acelor oameni, de a fost nevoie să fie ucis cu sălbăticie?! Până atunci însă, apostolul a călătorit. A călătorit mult. A ajuns, după tragere la sorţi, şi în părţile Dobrogei de azi, unde a propovăduit Evanghelia cu mult sârg. Doar aşa se explică afirmaţia Apostolul Pavel, din Epistola către Coloseni (3, 11), că “nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos”. Aşadar, sciţi! Adică unii dintre strămoşii noştri îndepărtaţi, din sud‑estul României de azi. Pentru a fi şi mai expliciţi, spunem că aceşti strămoşi ai noştri s‑au învrednicit să audă direct din gura Apostolului Andrei mărturia acestuia despre viaţa şi lucrarea Mântuitorului, care au culminat cu Învierea Sa şi apoi cu Pogorârea Duhului Sfânt. Aşadar, avem cea mai bună, mai sigură şi mai puternică filiaţie spirituală cu Mântuitorul lumii! Suntem din os duhovnicesc, divin şi regesc, născuţi din apă şi din Duh!  Din apă şi din Duh? Din Duhul Sfânt şi din apele… Dunării, ale bătrânului Istru, acolo unde sciţii se aruncau ca într‑o baie divină, entuziasmaţi de Împărăţia descrisă lor de Andrei. Iar atunci când apele erau prea departe, Apostolul a lovit cu toiagul în pământ şi a tâşnit un izvor. Al tămăduirilor de tot felul, cum avea să se arate în timp. Apa curată, care pare că nu vine de niciunde (colina din care izvorăşte este scundacă şi blajină), a avut şi momente de încetare temporară a curgerii, însă acum este captată într‑un bazin, pentru a avea parte de ea toţi pelerinii Derventului. Dar cum se face că într‑un perimetru restrâns putem găsi atâtea comori de vindecare sufletească şi trupească? Cum de s‑au adunat toate aici, la Dervent, în locul pe care turcii l‑au numit acum câteva secole “trecătoare”?

O împătrită jertfă

Părintele stareţ Andrei Tudor ne luminează: “Aici, exact în acest loc, au fost jertfiţi un urmaş al apostolului Andrei şi trei fecioare, proaspăt convertite. După tradiţie, acest cvadruplu omor este plasat în timp cel mai probabil în secolul 4. Şi iată cum s‑a petrecut: mai‑marele cetăţii care era în apropiere, fiind păgân, s‑a tulburat foarte tare la auzul propovădurii creştinilor. Astfel, preotul şi cele trei fete au fost arestaţi şi scoşi în afara zidurilor, unde era arena cetăţii – romanii fiind mari amatori de jocuri şi serbări publice. Aici li s‑a cerut să renunţe la credinţa lor în viaţa veşnică şi în Hristos. În arenă, sub privirile mulţimilor, au stat astfel: preotul pe locul unde se află acum crucea vindecătoare din paraclis, iar la o distanţă de cam 10 metri fecioarele, unde acum sunt crucile de leac din afara bisericii. În faţa rezistenţei lor, ordinul a venit: chinuri cumplite şi, în final, moartea! Că mureai, nu era mare lucru. Până acolo era greu. De ce? Căci fecioarelor le‑au fost smulse unghiile de la mâini şi de la picioare, apoi, cu fierul înroşit în foc, şi dinţii din gură, iar umaşul Apostolui a fost literalmente jupuit de viu… Dar cu toate caznele, cei patru au rezistat, fără să renunţe la credinţa lor. Atunci a venit ordinul de a fi omorâţi. Fecioarele au fost făcute bucăţi, cu mare cruzime, iar bărbatul a fost ţintuit pe cruce, cu capul în jos, până a putrezit de viu. Creştinii, după ce a trecut prigoana, au căutat ceea ce a mai rămas din trupurile lor, să le îngroape creştineşte, dar întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să aibă loc o năvălire duşmană (se presupune că a goţilor), trupurile lor fiind arse sau aruncate în Dunăre. Minunea însă tot s‑a petrecut! Ieşind din cetate, pe locul unde a avut loc martiriul lor, au găsit răsărite patru cruci de piatră, exact pe locurile unde au stat mucenicii la “judecata” păgânului guvernator! Creştinii le‑au sărutat cu lacrimi, ca şi cum i‑ar fi strâns în braţe pe cei ucişi, şi pe dată au avut loc şi primele tămăduiri. Aşadar, Dumnezeu i‑a chemat la el, dar a lăsat în urma lor ceva: un exemplu de urmat şi crucile vindecătoare…”

După alţi păgâni, turcii…

Aproape un mileniu s‑a scurs de la acele dramatice evenimente. Poporul, de acum în totalitate creştinat, cinstea crucile tămăduitoare şi lua apă de la izvorul lui Andrei. La venirea turcilor, ca noi stăpâni îngăduiţi de Dumnezeu ai acestor locuri, crucile nu au fost distruse – aşa cum era le obiceiul osmanlâilor. Dimpotrivă. Ahmed Bey, un şef al raialelor turceşti din dreapta Dunării, a cumpărat (sau şi‑a adjudecat) moşia care cuprindea şi cele patru cruci. Supuşii l‑au informat pe turc despre puterea crucilor, iar acesta, superstiţios ca orice oriental, a poruncit ca nimeni să nu se atingă de ele. Mai mult, era convins că prezenţa crucilor îi va feri moşia de cataclisme, de ciumă, de potop, de năvăliri. A scos şi un profit din asta: mulţi creştini îi lucrau gratis la câmp, numai să le permită turcul să se atingă de crucile tămăduitoare! Turcul era fericit, toate îi mergeau în plin. Dacă la vecini era câte un dezastru, la el era belşug. Şi minunea a dăinuit în familia lui timp de patru secole, mai exact până în secolul al 19‑lea.  Atunci un urmaş al turcului “evlavios”, Ali Ahmed Paşa, era însărcinat cu paza frontierei dobrogene, provincia noastră fiind încă în componenţa Imperiului otoman. Garnizoana turcului era aşezată în cetatea Silistrei (în Bulgaria de azi), la o oarecare distanţă de locul în care stăteau crucile, pe ogorul lui. Aşa se face că într‑o zi turcul, parcă având o presimţire, se suie în trăsură să plece în vizită la moşie. Pe drum încep “ghinioanele”: un cal de la trăsură este trăznit. Ajunge mai greu, dar ajunge, şi acolo îl întâmpină dezastrele: câinii care se gudurau pe lângă el dispăruseră, ispravnicul se văita că i se furaseră câteva pungi cu bani, şi parcă toată curtea lui înfloritoare era acum cuprinsă de jale. Având o presimţire cumplită, dădu fuga la cruci. Acolo, a încremenit. Crucea mare (cea a preotului) avea braţele rupte, iar două din celelalte trei erau smulse din pământ. Vandalizate, cu alte cuvinte.  Ali Paşa face o criză de furie, înţelegând că asupra lui şi a familiei s‑a abătut o mare nenorocire. Sună ca un disperat din corn, să adune toţi oamenii, să afle repede ce s‑a întâmplat. A lovit în dreapta şi‑n stânga, a ocărât şi a blestemat – unii spuneau chiar că a ucis oameni nevinovaţi. Văzând că furia lui nu putea fi domolită defel, unul dintre fiii săi, care fusese trimis să îngrijească moşia, iese în faţă şi rupe tăcerea. Astfel, şi‑a mărturisit fapta: el este cel care, enervat la culme de evlavia ţăranilor de la câmp faţă de acele cruci, fiind şi un împătimit al Coranului, s‑a pus cu ascuţişul sabiei pe ele.  Lovind ca un bezmetic, celei mari i‑a rupt până la urmă braţele, pe cele două le‑a scos din pământ. Atunci tatăl său a căzut în genunchi, a izbucnit în lacrimi şi a prezis pustiirea moşiei, ruina familiei, ba chiar şi pierderea Dobrogei în favoarea românilor, după războiul din 1877. Şi aşa a fost. Peste puţină vreme un cutremur i‑a făcut conacul una cu pământul, un trăznet i‑a mistuit hambarele, o molimă a lovit lucrătorii moşiei, care fie au murit, fie au fugit, şi peste alţi câţiva ani brava armată română îi alunga pe ­turci din Dobrogea. Crucile însă au rămas, cu încăpăţânare, pe loc…

 

(Va urma)

Răzvan BUCUROIU