LOADING

Type to search

Etiopia creştină. Paradoxul etiopian

Etiopia creştină. Paradoxul etiopian

Share

Când vorbeşti despre Etiopia (vechea Abyssinie) poţi folosi superlativul de foarte multe ori! Aceasta e ţara africană cu cel mai vechi imperiu, datând din vremea Regelui Solomon şi a Reginei din Saba, fiul lor, Menelik I, inaugurând o dinastie de împăraţi etiopieni care avea să dureze până târziu, în secolul XX (împăratul Haile Sellasie a fost înlăturat printr‑o lovitură militară în anul 1974). Etiopia este singura ţară din Africa cu alfabet şi sistem numeric propriu, datând de mai mult de 2000 de ani, popor al cărui calendar propriu (cu 13 luni în an) se spuprapune, în practică, cu calendarul iulian; popor a cărui limbă proprie, Ge’ez, mai este folosită şi astăzi, însă doar în limbajul liturgic. Ca şi destin istoric, Etiopia este singura ţară necolonizată vreodată din Africa, iar armata sa este singura armată de negri care a înfrânt vreodată o putere militară europeană (Italia lui Mussolini, în 1941). Şi ar mai fi încă multe de spus…

Tradiţie şi originalitate

Dar peste toate, Etiopia etalează un extraordinar patrimoniu cultural, cuprinzând picturi aflate în icoane, în manuscrise sau pe pereţii bisericilor creştine; manuscrise în Ge’ez, cu ilustraţii, din secolul 4 sau chiar mai vechi; complexele arhitecturale din Axum (sec. 4‑5), Lalibela (sec. 12), Lacul Tana (sec. 13‑14), Gondar (sec. 16‑17), majoritatea intrate în patrimoniul UNESCO datorită valorii lor artistice, spirituale, istorice, arheologice etc. Iar toate aceste realizări culturale, care au fost păstrate peste secole în locuri de cele mai multe ori izolate, greu accesibile, sunt în armonie unele cu altele, motivele etiopiene (în special cele ale artei din Axum, sec 4‑5) fiind reluate mereu, dovadă a realizarii lor de către de meşteri locali etiopieni, chiar dacă însumează uneori diverse influenţe orientale sau bizantine…

Toate bune şi frumoase ca documentare şi toate în perfectă concordanţă cu realitatea observabilă la faţa locului: pictura bisericească este de o candoare şi de o prospeţime, de o intensitate a trăirii similară cu cea a picturii naive din Maramureşul nostru; cărţile vechi de cult etiopiene, de mari dimensiuni, manuscrise din primele veacuri creştine, rămase încă necercetate de către savanţii lumii, pe care le afli în mai toate bisericile şi mânăstirile creştine de acolo, ne‑au produs perplexitate, mai ales când am văzut în ce condiţii sunt păstrate!

Complexul eclesiastic din Lalibela, cu cele 11 biserici săpate în piatră, unele monobloc, sunt fără replică în lume şi te uimesc chiar dacă ai constatat deja că Etiopia este o ţară a bisericilor construite în peşteri, izolate în cele mai dificile locaţii…

Tot ceea ce descoperi atunci când ajungi la obiectivele cuprinse în program te încântă; şi nu poate fi altfel, având în vedere autenticitatea şi valoarea lor artistică evidentă, impresionantă şi pentru specialiştii în materie aflaţi în grup, care ştiau exact ce caută parcurgând acum, în inauarie 2012, drumul din România până în Cornul Africii, aproape de linia Ecuatorului!

O civilizaţie paradoxală

Şi totuşi, cum se leagă toate acestea de realitatea socială şi economică pe care o constaţi chiar de când ai coborât din avion la Addis Abeba? Etiopia este o ţară vizibil săracă, populaţia de 75 milioane de locuitori este (cu excepţia a foarte puţine centre urbane) eminamente rurală, oamenii locuiesc în colibe acoperite cu paie şi işi ară pământul bolovănos cu plugul de lemn, tras de animale; în foarte multe sate nu există reţea de electricitate; autoturisme aproape ca nu sunt în ţară, toată lumea merge pe jos pe drumurile de munte, cu toiagul pe umeri (recuzită obligatorie, ca la ciobanul mioritic!), astfel încât nici nu te miri că etiopienii câştigă olimpiadele la maraton.

Copii mulţi – în medie, o femeie etiopiancă naşte câte 5 copii! –, dar speranţa de viaţă este redusă: 49 de ani! Media de alfabetizare din statisticile oficiale este spre 50%, deşi aproape toţi copiii pe care noi i‑am întâlnit vorbeau cursiv limba engleză, iar pixurile erau cel mai râvnit dar pe care puteam să îl dăruim elevilor, mult mai apreciat decât bomboanele! Noi am parcurs doar jumătatea nordică a ţării, eminamente creştină, o zonă montană cu peisaje spectaculoase, ca de Anzi Cordilieri sau ca de Elveţie – Etiopia, supranumită şi “Acoperişul Africii”, are vârfuri de peste 4000 m altitudine  –, dar situaţia demografică nu poate fi diferită nici în restul ţării!

Şi atunci stai şi te întrebi: cum poate această populaţie săracă, care practică de secole aceeaşi agricultură pastorală de subzistenţă, să aibă asemenea preocupări spirituale şi artistice şi asemenea realizări durabile în timp, recunoscute ca valoare şi unicitate la nivel mondial? Cu un asemenea sistem tribal de organizare, păstrat ca într‑un tunel al timpului, din antichitate neschimbat până în sec. 21, cum poate Etiopia, la cei un milion de kilometri pătraţi ai săi şi numărând statistic peste 80 de triburi cu obiceiuri care mai de care mai diverse, să fie un centru de civilizaţie multimilenară – cum evidenţa o demonstrează că este de fapt?

Oamenii sunt frumoşi – negri cu trăsături de albi – şi demni, nu agreează în mod special străinii şi de multe ori îi deranjează când sunt fotografiaţi; doar într‑un singur caz acceptă necondiţionat să ţi se descopere, prietenos: când îţi văd crucea de la gât şi află că eşti creştin ortodox, “fratele lor”, aşa cum ne numesc ei pe  noi, românii! Şi abia pornind de la acest gest începi să dezlegi paradoxul etiopian, paradox constând în simultaneitatea celor două realităţi evidente: sărăcia lucie, generalizată, faţă in faţă cu un patrimoniu cultural de excepţie, cu care ţări mult mai “civilizate” nu se pot nici pe departe lăuda!

Cheia creştină

Marele atu al acestei naţii singulare, cheia în care îi poţi înţelege nu poate fi decât CREŞTINISMUL, traversarea ultimelor 16 secole ca bastion al Crucii, izolat însă într‑o mare de lume arabă sau păgână. Creştinismul trăit în cel mai autentic şi intens mod cu putinţă, la nivel de individ, de familie şi de comunitate, prin acceptarea vieţii amare de zi cu zi ca nevoinţă întru mântuire, ca şi prin păstrarea nealterată, în mod uimitor, a normelor morale şi a ritualurilor primelor comunităţi creştine, aproape ca în Faptele Apostolilor!

Pe toată durata programului nostru de două săptămâni, pe întreg arealul vizitat (aproape 100% creştin), am întâlnit procesiuni de sărbători (Boboteaza etiopiană, cu cele trei zile de festival petrecute în spaţiul public; apoi o sărbătoare a Sfântului Gheorghe, cu întreg alaiul de preoţi şi mireni blocând strada cu ritualurile Bisericii lor), am participat la botezul a doi copii şi am văzut câteva cortegii de înmormântare, cu întreg satul petrecându‑l pe cel răposat; am intrat şi la o nuntă, dăruind miresei mir şi o iconiţă din Ţara Sfântă, în aplauzele şi ovaţiile nuntaşilor mişcaţi de gestul creştinesc.

Încercând o creionare sintetică a acestei profunde trăiri religioase a creştinilor etiopieni, trebuie spus că aceiaşi oameni, care în timpul zilei sunt zdrenţăroşi şi murdari (cum să lucrezi pământul şi să fii ne‑întinat?), când merg la biserică – şi o fac zilnic! – poartă veşminte tradiţionale de un alb imaculat! Îi aduc Domnului laude de şapte ori pe zi. Se descalţă la intrarea în locaşurile de cult, urmând îndemnului lui Dumnezeu către Moise: “Scoate‑ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt!” (Ieşirea 3, 4‑5). Au 250 de zile de post pe an (călugării, preoţii şi cei mai devotaţi creştini) sau 180 de zile, obligatorii pentru toţi (cu aceeaşi rânduială a postului ca şi noi). Slăvesc Sfânta Treime şi o preacinstesc pe Maica Domnului (recunoscută ca Theotokos, Născătoare de Dumnezeu) şi îi cinstesc pe marii sfinţi ai creştinătăţii: Sf. Antonie cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare (cel care l‑a şi numit pe primul patriarh al Bisericii etiopiene, în sec. 4), sau pe sfinţii care au răspândit creştinismul în ţară şi au pus bazele monahismului: Sf. Frumentius şi Cei Nouă Sfinţi din Siria; au o evlavie deosebită faţă de Sf. Arhangheli, precum şi de Sf. Mucenici Gheorghe şi Mercurie. Multe dintre icoane, mai ales ale Maicii Domnului, sunt ţinute ca făcătoare de minuni.

Credinţa, în viul vieţii

Când sunt bolnavi, apelează tot la credintă, aşa cum ne dă mărturie Shewaye Legesse, o tânără jurnalistă: “Dacă îmi este rău, apelez la Sf. Arhanghel Uriel şi imediat primesc răspuns. Nu iau niciodată medicamente. Când sunt bolnavă, mă spăl cu apă sfinţită dimineaţa, postesc, mă rog anume de la trei la şapte zile şi întotdeauna mă vindec! Poţi să te speli cu apă sfinţită şi dacă nu eşti bolnav!”. Dacă ea, jurnalistă în Addis Abeba, procedează aşa, cu atât mai mult o fac creştinii etiopieni din zona rurală, atât de extinsă.

Simbolismul bazat pe Biblie este unul dintre cele mai marcante aspecte ale vieţii lor; de exemplu, credinţa se afirmă prin simbolul crucii, care este omniprezentă: toţi, de la prunc la bătrân, au crucea la gât, iar uneori tatuată pe frunte (nicăieri în lume nu am mai văzut aşa ceva!) sau pe braţ; crucea este brodată pe toate veşmintele lor albe tradiţionale sau pe orice alte obiecte şi materiale – până şi pe puţinele maşini! Preoţii au întotdeauna o cruce în mână, fiind în orice moment gata să‑i binecuvânteze pe credincioşi. Cruci de mari dimensiuni sunt purtate, cu fast şi evlavie, în timpul procesiunilor.

Dinastiile conducătoare etiopiene au înţeles toate, de‑a lungul a 16 secole, să păstreze Biserica Ortodoxă Tewahedo Etiopiană în centrul vieţii sociale şi personale. Bisericile si mânăstirile etiopiene au fost secole de‑a rândul singurele centre de învăţământ (evident, religios), fiind organizate pe patru nivele: 1) Copiii învăţau să scrie cu alfabetul etiopian şi să citească (învăţatul pe de rost şi copiatul textelor religioase a făcut, între altele, ca Etiopia să păstreze până astăzi cărţi de cult apocrife care nu se mai regăsesc în alte culturi creştine); 2) la nivelul următor se învăţa cântarea religioasă, regulile de bază fiind stabilite în sec. 4 de către Sf. Iared, imnograful (manifestările religioase, cu muzica instrumentală şi corală şi cu dansurile lor rituale simbolizează dansurile şi bucuria Leviţilor în faţa Chivotului Legii – 2 Samuel 6, 2‑5 –, dar şi scenele biblice evocate in Psalmul 150: “Lăudaţi‑L pe El în timpane şi în horă! Lăudaţi‑L pe El în strune şi organe! Lăudaţi‑L pe El în chimvale bine răsunătoare!”); 3) al treilea nivel era aşa‑numita Şcoală Poetică, în care elevul trebuia nu doar să înţeleagă tâlcurile biblice, ci să şi compună el însuşi poeme, sub îndrumarea unui mentor spiritual (această şcoală este una dintre cele mai prestigioase instituţii care au străbătut timpul, din rândul absolvenţilor ei fiind de multe ori aleşi tinerii care urmau să ocupe poziţii înalte atat în Stat sau în Biserică); 4) iar ultimul nivel presupunea interpretarea tuturor cărţilor canonice ale Vechiului şi Noului Testament, într‑un mod detaliat.

În prezent, în Addis Abeba şi în alte centre urbane, s‑a trecut şi la învăţământul de stat, dar învăţământul bisericesc rămâne totuşi de bază în majoritatea comunităţilor rurale. Copiii merg să înveţe la biserică de pe la 4‑5 ani şi până la 8 ani, când pot intra la şcoala de stat. Profesorul îi aşază pe elevi în cerc, la umbra unui copac, în curtea bisericii.

Doamna profesoară Anca Ghiaţă are dreptate că adevărata civilizaţie presupune o componentă morală în raport cu care confortul material, modernismul excesiv, păleşte. Gesturile simple ale oamenilor întâlniţi pe stradă, care îşi îmbrăţişau aproapele (mai cunoscut sau mai puţin cunoscut), apropierea aceasta între oameni, pun în valoare o trăire sinceră a poruncii fundamentale: IUBEŞTE‑ŢI APROAPELE CA PE TINE ÎNSUŢI!

În jurul Chivotului

Biserica Ortodoxă Tewahedo Etiopiană susţine că este păstratoarea Chivotului cu Tablele Legii dăruite de Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai! La Axum, în prima capitală a imperiului creştin etiopian, într‑o zonă extrem de greu accesibilă rutier, se află Catedrala “Sf. Maria din Sion”, alături cu o mică clădire cubică despre care se spune că adăposteşte Chivotul Legii, nimeni în afara călugărului‑paznic (nici măcar împăraţii!) neavând voie să privească vreodată la acest obiect sfant! Tradiţiile acestea legate de Vechiul Testament şi izolarea sa forţată, timp de 16 secole, de celelalte Biserici ortodoxe (cu excepţia Bisericii Copte, care i‑a numit patriarhul) au făcut ca Biserica Tewahedo să se oprească din evoluţie undeva prin sec. 4. Ea pare a fi astfel veriga de trecere dintre Vechiul Testament şi Noul Testament, cea care face vie demonstraţia afirmaţiei Fericitului Augustin: “Noul Testament în cel Vechi se ascunde”.

Tewahedo înseamnă “unitate”, cu referire la unitatea celor două naturi (divină şi umană) în Iisus Hristos, fără confuzie şi fără amestec – aceasta fiind învăţătura lor oficială.

Despre Chivotul Legii şi Axum (sec 4), despre regele‑preot Lalibela şi complexul celor 11 biserici săpate în piatră, care au reconstituit în sec. 12 Ierusalimul pe teritoriul african (construcţii unice în lume, intrate în patrimoniul UNESCO), cât şi despre alte aspecte ale vieţii creştine etiopiene, vom vorbi altădată.

 

Maria CHIRCULESCU

Miriam Turism