LOADING

Type to search

Între Caragiale şi Steinhardt. Interviu cu istoricul şi criticul literar George Ardeleanu

Între Caragiale şi Steinhardt. Interviu cu istoricul şi criticul literar George Ardeleanu

Share

2012: “Anul Caragiale” (la o sută de ani de la moarte: 22 iunie 1912), dar şi “Anul Steinhardt” (la o sută de ani de la naştere: 29 iulie 1912). Cum în luna martie (ziua 30) se comemorează şi moartea autorului Jurnalului fericirii, stins ca monah din obştea Rohiei şi care a trăit Ortodoxia cu o fervoare şi o profunzime intrate în legendă, i‑am adresat câteva întrebări contextuale d‑lui lector univ. dr. George Ardeleanu, de la Universitatea Bucureşti, monograful lui N. Steinhardt şi cel mai meticulos dintre editorii săi. (R. C.)

 

 

Sunteţi, domnule George Ardeleanu, cel mai avizat analist şi editor al operei lui N. Steinhardt, iar cartea dumneavoastră, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, se poate spune că a revoluţionat studiile despre personalitatea şi scrisul celui care a sfârşit ca monah la Rohia. Vă provoc la o scurtă discuţie despre N. Stein­hardt în pragul comemorării morţii sale şi în anul centenarului naşterii sale. Se vorbeşte peste tot despre 2012 ca “Anul Caragiale”, dar deloc – sau prea puţin – ca “Anul Steinhardt”. Cum receptaţi această “nedreptate”?

Eu n‑aş vorbi chiar de o nedreptate. Mi se pare, după intonaţie, că şi dumneavoastră aţi subînţeles ghilimelele. Să spunem că în cazul lui Caragiale avem de‑a face cu un veac de posteritate “incandescentă”, nu lipsită de contradicţii, pe când în cazul lui Steinhardt avem de‑a face doar cu 23 de ani de posteritate, nici aceasta lipsită de controverse: pe de o parte, adulaţia necondiţionată, mergând până la propuneri de canonizare; pe de altă parte, contestaţia mai mult sau mai puţin urbană, cel mai adesea din raţiuni ideologice (de tip Vera Călin, Alexandru Sever, Norman Manea, Adrian Marino etc.). Există însă multe semne că şi posteritatea lui Steinhardt se construieşte din mers… Jurnalul fericirii, de pildă, este una dintre cele mai citite cărţi de la noi de după 1991 (e suficient să consultăm top‑urile de pe site‑ul Editurii Polirom, unde se publică Integrala Steinhardt, ca să ne convingem de acest lucru) şi totodată este o carte cu un destin european şi nu numai, fiind tradusă până acum în franceză, italiană, ebraică, neogreacă, maghiară, spaniolă şi portugheză. Aşa că eu sunt optimist: probabil în 2089 se va vorbi şi de “Anul Steinhardt”. Există multe imponderabile aici: cum va “curge” istoria şi, mai ales, cine “ne” va (re)scrie istoria…

Dincolo de coincidenţa celor două centenare, în ce măsură vi se pare că se întâlnesc, în lumina actualităţii, două spirite aparent atât de diferite? Vă pun această întrebare şi pentru că îmi amintesc că în cartea dumneavoastră aveţi un incitant capitol tocmai despre eseul lui N. Steinhardt “Secretul Scrisorii pierdute”…

Eseul despre care vorbiţi, publicat iniţial în 1975 în revista Ethos de la Paris (există şi o versiune in nuce a textului, publicată cu 30 de ani mai devreme), începe cu o amintire din copilărie a lui N. Steinhardt: la sfârşitul reprezentaţiilor de la Teatrul Naţional ale Scrisorii pierdute, atât el cât şi mama sa plângeau în hohote. Să incercăm să ne imaginăm o asemenea scenă: un copil evreu şi o tânără mamă evreică plângând în hohote la sfârşitul acestei comedii! Ce stranie, ce excentrică imagine! – vom spune. Lucrurile se vor lămuri pe măsură ce vom citi textul şi vom fi dispuşi să lăsăm să ni se desprindă solzii ce ne acopereau ochii. Atunci excentricitatea va deveni normalitate… Ei bine, cele două spirite se întâlnesc tocmai pe acest limb atât de îngust al normalităţii excentrice

Bun, în cazul lumii lui Caragiale, poporul român – infirmând previziunile din 1908 ale lui Eugen Lovinescu – a avut mare grijă să‑i conserve actualitatea. A făcut totul, ca să‑l parafrazez pe geniul din Scorniceşti. O actualitate explorată ideologic şi estetic în fel şi chip (la fel s‑a întâmplat, de altfel, şi în cazul lui Eminescu): tartorii realismului socialist l‑au convertit într‑un fel de kamikaze în lupta lor împotriva “putredei burghezii”, exegeţii anilor ‘70‑‘80 au încercat să‑l scoată din paradigma realist‑clasică şi să‑l asocieze cu majoritatea curentelor moderne ale secolului XX (existenţialism, dadaism, literatura absurdului etc.), alţii, precum Mircea Iorgulescu (în Marea trăncăneală) sau Lucian Pintilie (în filmul De ce trag clopotele, Mitică?) au construit discursuri subversive prin ideea identificării dintre “infernul” lumii lui Caragiale şi infernul lumii comuniste etc. Iar după 1990 lupta iar începe

Un mesaj subversiv, dar de semn schimbat şi, într‑un sens, şi mai tare, îl conţine şi textul lui Steinhardt. Plecând de la Antimoderne a lui Jacques Maritain, în care se disociază între un machiavelism absolut (în care totul este sufocat de politic, valorile tradiţionale sunt răsturnate, iar cinismul se transformă în “metodă” generală) şi un machiavelism relativ (în care se  mai poate trăi, în care mai există “tuşe de îmblânzire”, în care nu s‑a instalat încă iadul pe pământ), Steinhardt contrapune machiavelismul relativ al lumii lui Caragiale machiavelismului absolut al societăţilor totalitare, în special totalitarismului comunist. ­Mulţi cititori au fost uimiţi de ideea lui Steinhardt conform căreia lumea lui Caragiale este o lume creştină, împăcarea din finalul Scrisorii pierdute este expresia împăcării creştine, iertarea lui Caţavencu de către Zoe este expresia iertării creştine ş.a.m.d. Ea nu este creştină în sine, bineînţeles, ci este creştină în comparaţie cu. În comparaţie cu ceea ce s‑a întâmplat la noi după 1945. În orice caz, “pupat toţi Piaţa Endependenţi”, cu tot ridicolul său, este infinit preferabil lui “exterminat toţi Piaţa Universităţii”. Caragiale şi Steinhardt se întâlnesc mai ales în bătăliile lor împotriva marilor Utopii, care, promiţând raiul pe pământ, ajung invariabil să transforme pământul într‑un iad. Poate acesta este, fie şi latent, fie şi subconştient, sensul lacrimilor de la sfârşitul reprezentaţiilor Scrisorii pierdute…

Caragiale şi Steinhardt: doi neromâni de sânge, dar două repere majore ale culturii româneşti! Există oare şi o dimensiune ortodoxă a acestui “paradox” binecuvântat?

În ­cazul lui ­Stein­hardt, aş aminti în primul rând o scenă din Jurnalul fericirii, datată 1960, care are loc în închisoarea de la Jilava. Un caraliu ţigan, plictisit nevoie mare, le pune deţinuţilor tot felul de întrebări, care mai de care mai indiscrete. Îi vine inevitabil rândul şi lui Steinhardt: “Pe mine mă întreabă dacă‑s român. Sunt, îi răspund. Ce, mă, nu eşti jidan? Sângele meu e evreiesc, îi dau un răspuns, dar de gândit şi de simţit, gândesc şi simt româneşte. Îşi dă seama că n‑a nimerit‑o şi tace” (Jurnalul fericirii, Mânăstirea Rohia – Editura Polirom, 2008, p. 298). Cred că o asemenea frază, rostită în asemenea circumstanţe, în faţa unui asemenea interlocutor, rezumă în mod exemplar miracolul convertirii lui Steinhardt, convertire care pentru el înseamnă o dublă îndrăgostire: de bise­rica creştină şi de neamul românesc. Aşadar, o transsubstanţiere, o metanoia, prin care Steinhardt desfide (şi o face şi explicit în Jurnal…) celebra butadă a lui Nae Ionescu despre diferenţa dintre “a fi român” şi “a fi bun român”, butadă prin care Nae Ionescu se dovedeşte inexplicabil de “logic”. Ceea ce nu e posibil pe plan biologic, genetic e posibil pe plan mistic, argumentează Steinhardt, raportându‑se la textele scripturistice. Paradoxal, pe aceeaşi poziţie cu Nae Ionescu ajunge şi Alexandru Sever în “Epistolă despre convertire”, publicată în nr. 9/1997 al revistei Apostrof, un text în care convertirea lui Steinhardt este luată în răspăr: “La urma urmei nu poţi fi de naţionalitate evreu şi de confesiune creştin‑ortodox”. Steinhardt ne demonstrează (ne‑a demonstrat prin întreaga sa existenţă) că se poate, ba chiar cu asupra de măsură. În ceea ce‑l priveşte pe “grecul” Caragiale, “ultimul ocupant fanariot” (cum îl numeşte un detractor celebru), el vine spre poporul românesc cu o iubire critică, responsabilă. Despre personajele sale, el îi spunea lui Ibrăileanu: “Îi urăsc, mă!”, iar lui Zarifopol: “Uite ce drăguţi sunt!”. Contradicţia aceasta este însăşi expresia iubirii critice, adică needulcorate, nemieroase. Cel mai bine a explicat acest “paradox” Pompiliu Constantinescu într‑un text din 1938, printr‑o paralelă Eminescu‑Caragiale: “Poetul Scrisorilor e un geniu critic la temperaturi înalte, satiricul Scrisorii pierdute e un geniu critic la rece”. În ceea ce priveşte relaţiile sale cu creştinismul, simpla răsfoire a unui volum antolgic precum Nimic fără Dumnezeu (Editura Anastasia, 1997) contrazice mai degrabă decât infirmă imaginea sa de ins “nedus pe la biserică”. Aş spune că atât Caragiale cât şi Steinhardt vin spre noi cu “neliniştile” neamului lor, ceea ce le permite să recupereze în mod exemplar distanţele. Şi aş mai spune, trăgând puţin spuza pe turta mea (de ardelean), că amândoi sunt îndrăgostiţi mai ales de varianta central‑europeană a românităţii…

Prin dumneavoastră şi prin alţii, lumea literară şi‑a făcut datoria faţă de moştenirea lui N. Steinhardt. De ce credeţi că lumea teologică a întârziat să şi‑o facă în aceeaşi măsură? Dumneavoastră, care‑l raportaţi adeseori pe N. Steinhardt la Dostoievski, nu vi se pare că modelul monahului de la Rohia nu‑i suficient valorificat în discursul nostru teologic sau în posibila “înnoire” a limbajului bisericesc?

Sunt de acord cu dumneavoastră. De altfel, în monografia publicată la Humanitas am spus şi eu acest lucru. Poate că lumea teologică a întârziat să‑şi facă datoria cu pricina din cauza inerţiei specifice… Poate că este în dezacord cu marea flexibilitate (chiar dacă în făgaşele dogmei) a teologului Steinhardt, cu marea amplitudine culturală a predicatorului Steinhardt… Dacă deschidem volumul de predici Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, ne întâmpină la fiecare pagină nu numai referinţe din literatura patristică (răsăriteană şi apuseană), ci şi referinţe din literatura beletristică, din semiotică, din cibernetică, din filosofie, din istoria artei etc. Şi apoi câţi dintre teologii noştri au curajul de a vorbi de “scandalul” christic, de “nedreptatea” lui Dumnezeu, de incertitudine ca făcând parte din “stilul de lucru” al Domnului, de “angoasa” – în sens kierkegaardian – din viaţa creştinului? Câţi au îndrăzneala să resemantizeze conceptul gidian de “act gratuit” în definirea credinţei? Să nu‑l uităm apoi pe monahul Steinhardt care nici după recluziunea la Rohia nu întoarce spatele “tribului” ori culturii laice. Poate că atâta libertate contrariază figurile noastre teologale şi poate că acceptarea lui Steinhardt, atâta câtă este, s‑ar explica prin ceea ce eu numesc “prezumţie de convertire”…

I se pregăteşte ceva deosebit lui N. Steinhardt pentru marea aniversare de la sfârşitul lunii iulie?

Da. În primul rând, publicarea a încă trei volume din Integrala Steinhardt de la Polirom în cursul acestui an. Apoi un colocviu internaţional la Baia Mare‑Rohia. Nu în ultimul rând, realizarea unor numere tematice în câteva publicaţii culturale. Sper ca şi publicul să “rezoneze”.

 

A consemnat

Răzvan CODRESCU