LOADING

Type to search

File de poveste ale bisericii din Vinţa

File de poveste ale bisericii din Vinţa

Share
biserica din Vinţa

Prima dată am zărit‑o acum aproape doi ani. Pe dinafară, bineînţeles. Era zăpadă. Am înconjurat pe jos de la Hădărău, Geamăna, Vinţa, Valea Şesii, Valea Lupşii, 25 de kilometri. Bătrâna doamnă se ţinea cu vrednicie pe malul unui lac de steril care, însă, înainta necruţător, ameninţând să o înghită în anii următori…

 

Așteptare și răsplată

Eram, la vremea aceea, rănită în inimă de privirea lui Hristos dintr‑o bisericuţă veche, aşa cum era El, cu cap prea mare faţă de corp. Am ales să studiez pictura veche de pe Valea Arieşului. Un an şi jumătate nu a fost posibil să văd biserica aceasta din Vinţa. Nu voi comenta cauzele care ţin, bineînţeles, tot de indolenţa oamenilor. Îmi pierdusem aproape speranţa că voi mai păşi vreodată înăuntrul ei. Când în cele din urmă am păşit în interior, prin lucrarea lui Dumnezeu, am rămas înmărmurită de frumuseţea pe care a întâlnit‑o privirea mea.

Dintre bisericile cu pictură de acum 200 de ani pe care le‑am vizitat era, de departe, cea mai bine păstrată. Pictura se păstra în toate cele trei încăperi ale bisericii: în altar, în naos, în pronaos. Şi am zis către Tatăl ceresc, Care mă privea de sus, de pe boltă, sub forma Celui Vechi de zile: „Tăicuţule drag, Tu m‑ai adus până aici pe mine, nevrednica, acum te rog, salveaz‑o! Vremea este să lucreze Domnul, căci oamenii au stricat legea Ta”. Şi de atunci am simţit că fiecare pas pe care l‑am făcut în această direcţie a fost sub oblăduirea lui Dumnezeu. Au fost, poate, şi rugăciunile pictorului iconar, de a cărui sfinţenie nu mă îndoiesc, văzând registrul pictural reprezentat şi modul în care a zugrăvit lumea imaterială, adică așa
ca şi cum ar vedea‑o dinaintea ochilor. Aici se vede măiestria şi sfinţenia unui pictor din registrul pictural, dar mai ales din reprezentările lumii imateriale, necorporale, adică a cetelor îngereşti. A ajuns el la nivelul la care să poată reda lumea duhurilor, lumea necorporală? S‑a înălţat el însuşi în duh până la a sesiza lumea duhurilor? Pictura de la Vinţa ne spune că da.

Dumnezeu le rânduiește

Mai mult, am văzut lucrarea şi voia Domnului în faptul că în acel moment m‑am aflat acolo. Nu era prevăzut să fiu acolo, la Vinţa, atunci. Plecasem să rezolv o problemă la Câmpeni şi a doua zi ar fi trebuit să însoţesc o cunoscută interpretă undeva la un schit. Dar simţeam că trebuie să fiu în altă parte, adică ceva mai puternic decât mine mă chema la Vinţa. Faptul mi s‑a confirmat când am primit un apel de la interpreta respectivă care, cu părere de rău, era nevoită să îşi anuleze vizita la schit. Eu am fost „chemată” acolo pentru biserica din Vinţa şi am ales să dau curs acestei chemări. Cum am ales să dau curs acestei chemări care părea pentru mulţi ceva imposibil? Mi‑am amintit de un cuvânt pe care, acum mulţi ani, părintele francez Syméon Cossec l‑a primit de la arhimandritul Sofronie de la Mânăstirea
Sfântul Ioan Botezătorul din Essex: „Când te afli în faţa unei prăpăstii şi nu ştii ce să faci, închide ochii şi sari!”. Deşi îi părea imposibil şi la momentul acela i se părea un gând nebunesc, părintele Syméon a reuşit să întemeieze mânăstirea ortodoxă Sfântul Siluan în Normandia. Exact acest lucru l‑am făcut eu în cazul acestei bisericuţe din Vinţa. I‑am trimis o scrisoare fiicei sale duhovniceşti, la Mânăstirea Sfântul Ioan Botezătorul de la Essex, în care îi povesteam despre această bisericuţă, am închis ochii şi am sărit, şi îngerul Domnului m‑a prins de mână şi mi‑a călăuzit paşii, căci nimic din cele ce am făcut nu pare să fi venit de la mine, nici negocierile duse cu diversele instituţii şi cu sătenii pentru a obţine acordul de a salva biserica şi fondurile necesare, nici măcar munca pe care am depus‑o pe şantierul de extragere de frescă, care a fost din cea mai variată, de la contabilitate şi administrare până la operaţiuni efective de protejare a picturii şi de realizare a documentaţiei fotografice şi a relaţiilor cu presa.

Strigăt mut

Bisericuţa aceasta e ca un bolnav care strigă după ajutor. Ne aflăm în aceeaşi postură ca și cei din pilda Samarineanului milostiv: putem trece pe alături, prefăcându‑ne că nu vedem acest bolnav sau putem să încercăm să îl punem pe asinul nostru şi să îl ducem la o casă de oaspeţi. Şi, după cum pentru Dumnezeu fiecare dintre noi este unic şi irepetabil în iconomia sa, tot aşa şi pentru mine această bisericuţă şi orice casă a Sa este unică şi irepetabilă, încărcată de zestre culturală şi identitară unică şi irepetabilă, proprie unui spaţiu, unui timp, unei comunităţi aparte, care se constituie toate într‑un duh al locului şi într‑o prezenţă a lui Hristos în mijlocul nostru.

De ce la Vinţa a fost o situaţie specială, pentru că sunt atâtea alte monumente, patrimoniul nostru care moare îngropat de indiferenţa şi ignoranţa noastră? Pentru că în acest caz totul se petrece într‑un peisaj apocaliptic, al unui lac de steril, care se află acolo pentru confortul material al unora dintre noi, prea puţini, din păcate, şi astfel cultura, trecutul, identitatea noastră se văd încă o dată sacrificate şi îngropate în steril. La fel şi opera iconografică a iconarului care, la peste 70 de ani, a pictat această biserică, transpunând în imagini conţinutul credinţei noastre pe care îl regăsim în cărţile sfinte şi în slujbele Bisericii şi făcându‑l accesibil norodului pe atunci prea puţin educat. Este vorba de o pictură complexă, dar în acelaşi timp apropiată de sufletul omului simplu, care ne invită să respectăm acea chemare la îndumnezeire pentru care omul a fost zidit. Modelul omului îndumnezeit este însăşi Maica Domnului. În acelaşi timp, Hristos Se deşertează de voia proprie, acceptând să facă voia Tatălui. Dumnezeu Se lasă răstignit de făptură pentru ca pe cruce să înalţe făptura către Tatăl. Hristos, aşadar, Se pogoară la nivelul nostru şi devine una cu locuitorii acestui sat pierdut între văi, căci pot eu şti care din ei e Hristos?

Rost de salvare

Atunci când primul restaurator a venit pe şantier pe data de 30 iulie, peisajul era dezolant. Apa din lacul de steril se afla deja la temelia bisericii, se deversa în continuare în acest sector al lacului, iar ploaia cădea necruţătoare, îngropând cu totul sub apă crucile din cimitir. Biserica părea să plutească ca o bătrână corabie pe deasupra valurilor de steril printre cruci. De atunci au trecut mai bine de două luni şi jumătate şi tot ce a rămas din biserică, aflată acum în ruine, este partea inferioară a Sfântului Altar, practic interiorul altarului cu proscomidiarul şi zidul de la intrarea în biserică, pictura pe lemn, turla şi cea mai mare parte a componentelor de lemn din construcţie, precum şi cea mai mare parte din piatra zidului exterior aflându‑se deja la Muzeul ASTRA , acolo unde, începând de primăvara viitoare, biserica va fi reconstruită, pictura pe zid, extrasă prin aplicarea unei metode deosebit de anevoioasă, denumită stacco amasselo, precum şi restul zidăriei şi al lemnului urmând să fie transportate la muzeu în cel mai scurt timp.

Şi totuşi, cea mai tristă zi la Vinţa nu a fost ziua în care am văzut toate picturile pe zid acoperite de straturile de protecţie, aşa‑numitul facing, nici ziua în care s‑a tăiat pânza de la îmbinările dintre bârnele de lemn şi bârnele scoase una câte una printr‑o gaură din acoperiş, căci una dintre particularităţile acestei biserici este aceea că prezintă atât pictură pe lemn pe bolta naosului şi a pronaosului, cât şi pictură pe zid tip frescă, ci ziua în care bătrâna doamnă şi‑a pierdut turla, parcă fusese rănită în demnitatea ei. Turla aceea veghease satul şi împrejurimile vreme de 250 de ani. Ea a fost martoră la răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan de la 1784 şi la bătălia dată aici în Valea Vinţii, iar de la înălţimea ei se vede locul unde a fost prins Crişan prin trădare. Fiecare piatră îmbinată cu rugăciune pare să scoată câte un geamăt la fiecare lovitură de ciocan primită. Şi, totuşi, m‑am gândit la această biserică aşa cum se gândeşte un părinte la copilul lui şi am înţeles că nu există altă cale pentru a o salva.

Buna încăpățânare

Dar operaţiunea de salvare nu se încheie odată cu transportul elementelor acestei biserici la Muzeul ASTRA . Acolo, această biserică trebuie ridicată la loc, împiedicând astfel ca acest monument şi, împreună cu el, istoria unei comunităţi să piară pe gârla istoriei, cum se întâmplă, din păcate, cu atâtea vestigii din trecutul nostru. Asinul pe care încerc să ridic muribundul se mai clatină uneori. Va fi nevoie de fonduri pentru reconstrucţie. Cei care vor să ajute o pot face chiar şi numai transmiţând mai departe povestea acestei bisericuţe, pentru că ea este un organism viu, Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, templu al Duhului Sfânt, mireasă a lui Hristos. Pe altarul ei, vreme de 250 de ani, S‑a jertfit Hristos. Deci, dacă nu puteţi face altceva pentru ea, spuneţi măcar povestea acestei bisericuţe vechi de 250 de ani, cu un clopot turnat special pentru ea în 1775, cu o pictură realizată de un maestru al artei barocului, Simion Silaghi, ce poate concura cu pictorii occidentali, pe care însă o integrează perfect canoanelor iconografice ortodoxe, realizând un program unic. Să ne străduim, aşadar, ca ea să renască la Sibiu, ca un semn de respect pentru jertfa celor care au zidit‑o în vremuri nu tocmai uşoare pentru Ortodoxie şi care şi‑au investit acolo poate întreaga agoniseală, cărând piatra de la distanţă, aducând un iconar cunoscut care să împodobească zidurile cu picturi. Înaintaşii sătenilor de aici au participat la răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, la luptele lui Avrămuţ, cum i se spune pe aceste meleaguri lui Avram Iancu, şi au avut un reprezentant la Marea Adunare Naţională din 1918 (Alba Iulia) ce a declarat: „Noi vrem să ne unim pe veşnicie cu ţara!”.

Iată, samarineanul milostiv nu a dus doar pe cel rănit la casa de oaspeţi, dar a şi plătit ca rănile să îi fie oblojite. Comunitatea care a ridicat această biserică nu a aşteptat ca ea să fie ridicată de altcineva, ci a făcut un efort propriu, susţinut, pentru a lăsa o moştenire culturală şi identitară peste veacuri. Oricare dintre noi putem găsi o cale de a contribui la salvarea acestei bisericuţe. Să nu uităm că Biserica este mama noastră, a tuturor, locul unde ne naştem în baia Botezului întru Viaţa cea Veşnică şi tocmai de aceea nu o putem lăsa să piară aşa, trecând nepăsători pe lângă ea, cum au făcut cei care au trecut pe lângă rănitul din pilda Samarineanului milostiv. Nu este vorba doar de nişte ziduri ale unei biserici, ci Biserica este vie, viaţa ei începe odată cu binecuvântarea pietrei de temelie şi continuă prin jertfa euharistică şi prin jertfa pocăinţei, a plecării genunchilor din rugăciunile credincioşilor. Hristos, Care sălăşluieşte între zidurile ei, ne va întreba la Judecata de Apoi: „Gol am fost şi nu M‑aţi îmbrăcat, flămând şi nu M‑aţi hrănit, însetat şi nu Mi‑aţi dat să beau, rănit şi nu M‑aţi oblojit…”. Eu i‑am auzit strigătul: „Sunt o biserică şi vreau să vă spun o poveste”.

Aşteptând ca biserica să renască la Sibiu, am notat câteva versuri inspirate de peisajul şi atmosfera de la Vinţa, drept un ultim omagiu adus înaintaşilor noştri de aici şi de pretutindeni:

Printre cruci de cimitire,
Printre altare părăsite,
Printre lacrime şi vise,
Tu, copile.
Frânte doruri şi dorinţi,
Amintiri de dragi părinţi,
Lumi trecute şi uitate,
Flori cununi îngemănate,
Suflet frânt în zbor de‑un dor,
Ce te‑ai stins încet, uşor.
O tăcere ce mă frânge,
Inima cu amar o plânge,
Taina vieţii ce răsare
Ca să moară în depărtare,
Călători pe acest pământ,
Mers‑au toţii în mormânt,
Dar rămân mereu cu noi,
Chiar de nu vin înapoi,
Dragi bunici, copii, părinţi,
Neştiuţii noştri sfinţi.

Raluca PRELIPCEANU