LOADING

Type to search

Întru pomenirea părintelui Gherontie

Întru pomenirea părintelui Gherontie

Share
părintele Gherontie

Era iarna lui 2008‑2009. Eram la Tismana şi mă rugam în biserică când, deodată, aud foşnet între maici. „Vine, vine!”, îşi dădeau coate între ele. Singură maica Antonina, ca o sfântă din Materic, şedea imperturbabilă la cei 90 de ani ai ei, învârtind între degetele osoase metanierul. Locul pe care mi‑l alesesem era fix în spatele scaunului pe care şedea maica, astfel încât de câte ori îngenuncheam şi maica făcea câte o mişcare largă, propulsând metanierul în spate, mă lovea cu el peste frunte. Am tresărit şi eu şi mă gândeam ce poate fi de se bucurau aşa de tare maicile…

 

Portret la prima vedere

Când mă întorc, în spatele meu se afla un omuleţ slab, mic de stat, uşor adus de spate, icnind uşor din nas, ca şi cum ar adulmeca un miros nu tocmai pe placul lui. Părea un om simplu căruia nu puteai să‑i dai o vârstă, părul îi era tuns scurt, nasul special şi‑l aducea uneori către stânga şi avea o căutătură vioaie. S‑a dus direct în faţa iconostasului şi a căzut în genunchi cu mâinile în sus, începând să rostească rugăciuni. Nici una dintre maici nu a îndrăznit să îl oprească sau să îl deranjeze. În spatele său zâmbea gazda lui, domnul Sorin de la Craiova, care, după ce descărcase portbagajul plin de portocale şi alte bunătăţi aduse ca ofrandă la mânăstire, se grăbi să intre în biserică. Din când în când, de acolo, din faţa altarului, Gherontie mai întorcea capul, mai arunca o ocheadă către noi, uneori clătina uşor din cap, ca şi cum ar fi zărit ceva care nu era tocmai în regulă, îşi trăgea nasul, după care iarăşi se întorcea cu
faţa către Sfântul Altar şi îşi ridica braţele în sus, începând să vorbească cu sfinţii. În timpul slujbei era deosebit de serios în rugăciune, chiar dacă bolborosea de multe ori pe limba lui, fără ca cei din jur să poată pricepe întotdeauna ce spune. După slujbă, însă, căutătura îi devenea veselă şi se întorcea către maicile care îl iubeau, interpelându‑le cu apelativul „porumbiţă” şi, uneori, gâdilându‑le. Am întrebat‑o atunci pe maica Vasilisa, care era croitoreasa mânăstirii şi o maică ce mi se părea foarte serioasă, cine e. Maica Vasilisa îmi răspunse cu un zâmbet uşor: „Un fel de nebun întru Hristos. Ştii ce sunt nebunii întru Hristos? Ai să vezi”.

Față către față cu… „nebunia întru Hristos”

Nu mai văzusem niciodată un nebun întru Hristos, auzisem doar vag de existenţa lor, dar într‑adevăr, aveam să văd. Prima dată când am făcut cunoştinţă cu el m‑a prezentat domnul Sorin. Gherontie a ridicat uşor din nas şi a început să râdă, „Porumbiţo, hai să te gâdil!”. Însemna că mă adoptase în familia lui de „porumbiţe”. Tot aşa li se adresa şi maicilor şi altor doamne şi domnişoare. Cel mai bine dintre toate maicile de la Tismana se înţelegea cu maica Irina, la care poposea uneori.

Despre Gherontie aveam să aflu mai târziu că fusese cândva cel mai probabil frate de mânăstire, că făcuse închisoare pe vremea comunistă, unde suferise numeroase bătăi şi alte neajunsuri, că se trăgea din zona Albei şi că nu avea ceea ce căutăm cei mai mulţi dintre noi, o stabilitate, un domiciliu fix; străbătea ţara în lung şi în lat şi poposise, probabil, la mai toate mânăstirile importante din ţară. Aveam să îl întâlnesc de mai multe ori în popasurile mele la Tismana şi aveam să aflu mai multe despre el de la persoane cu care avusese de a face direct. Era cunoscut pretutindeni.

Întrebat de o doamnă, sora unei maici de la Tismana care se prăpădise de cancer, doamnă care cochetase şi dânsa cu gândul de a se retrage la mânăstire, dar care, urmând sfaturile lui Gherontie, se mărginise să picteze icoane, luându‑l drept protector pe Sfântul Luca al Crimeei, cum să îl treacă pe pomelnic, bătrânul îi răspunse: „Fratele Gherontie”.

Un clarvăzător discret

Maicii Sofia, care este responsabilă cu arhondaricul, i‑a spus într‑o zi că suferă de cancer, să meargă degrabă la doctor. Mergând la spital la Bucureşti, maica a descoperit că, într‑adevăr, avea cancer în fază incipientă, iar după operaţie s‑a vindecat. Eu însămi am vizitat‑o de câteva ori la Spitalul „Parhon”, ducându‑i câte ceva de‑ale gurii.

Odată, în timpul unei privegheri la mânăstire, Gherontie devenise brusc foarte agitat, mai agitat decât de obicei, și începuse să înconjoare biserica, dând foc la tot felul de hârtii. „Maicilor, nu vedeţi că arde, arde?”. Maicile nu l‑au băgat însă în seamă. La sfârşitul privegherii, mergând fiecare la chilia ei, una dintre maici a descoperit că uitase reşoul în priză şi şi‑a găsit chilia mistuită de flăcări.

Gherontie era cunoscut şi de maicile românce din Franţa, una dintre ele povestindu‑mi că venea într‑o vreme adesea la mânăstirea din Moldova unde slujea ea şi când, în urma unei ispite, obştea s‑a risipit, maica l‑a întâlnit pe Gherontie în gară, pe peron şi era convinsă că şi datorită rugăciunilor lui Gherontie se întorsese la viaţa monahală.

O mărturie personală

Dar poate cea mai importantă mărturie pe care o pot da despre el este cea personală şi nu aş îndrăzni, dar o fac la cererea unei maici, ca să fie şi spre folosul altora, căci printre noi, iată, mai trăiesc sfinţi.
În 2010, încă lucram în Franţa şi am reuşit să pun deoparte câţiva bănuţi, iar la îndemnul maicii Leontia am hotărât că este cazul să fac o excursie la Ierusalim. Pleca în pelerinaj un grup din România. Maica s‑a ocupat să am şi eu un loc în excursia aceea. La plecarea din Franţa am întâmpinat însă o mare ispită, în sensul că la vremea aceea a erupt un vulcan în Islanda şi norul de noxe rezultat din acea erupţie plutea deasupra Europei, astfel încât multe dintre aeroporturi erau închise. Până joi seara am lucrat, vineri aveam zborul către România, de unde luni urma să plec împreună cu ceilalţi din grup la Ierusalim, grupul fiind condus de părintele Bartolomeu de la Tismana şi organizat de domnul Sorin. Din păcate, chiar după ce ne‑am urcat în autocarul care trebuia să ne ducă din Paris către aeroportul din Beauvais, am fost anunţaţi că trebuie să aşteptăm să vedem dacă putem zbura şi, după o jumătate de oră de aşteptare, am fost anunţaţi că zborul a fost anulat. Excursia era plătită şi eu abia aşteptam să ajung la Ierusalim; în plus, îmi doream să merg şi la Mânăstirea Sfânta Ecaterina de la Sinai, unde speram să văd icoanele pe care le studiam la cursul de iconologie de la Institutul ortodox rusesc de teologie „Saint‑Serge” din Paris. Am alergat la gară în disperare de cauză, dar acolo nu au reuşit să îmi găsească bilet decât până în Germania. Multă lume îşi revizuise traseele şi se reorientase către alte mijloace de transport. Am fost şi la Agenţia Eurolines, dar şi acolo mi s‑a spus că toate autocarele erau pline şi m‑au trecut pe o listă de aşteptare. În seara aceea am dormit la o prietenă care locuia aproape de piaţa din care pleca autocarul Eurolines spre Bucureşti şi am vorbit la telefon necăjită cu maicile, povestindu‑le păţania mea. Sâmbătă dimineaţă m‑am trezit, totuşi, devreme şi m‑am grăbit să ajung în staţie cu nădejdea că poate se va găsi un loc şi Dumnezeu nu mă va lăsa să pierd excursia către Ierusalim. Ca prin minune, câteva persoane nu s‑au prezentat, şi astfel am putut pleca către Bucureşti cu autocarul. A fost o călătorie lungă şi obositoare, am ajuns la Bucureşti în noaptea de duminică spre luni, dar nici la Bucureşti nu se ştia dacă zborul nostru către Ierusalim va putea decola, astfel încât domnul Sorin, ştiind că ajunsesem târziu, m‑a lăsat să dorm. Cuviosul Gherontie, cum i se spunea la mânăstire, îi spusese că vom pleca totuşi, dar că va fi un ocol şi o întârziere.

Apoi, dintr‑odată, sună un telefon. Era domnul Sorin, care mă chema de urgenţă la aeroport. Se hotărâse plecarea noastră prin Bulgaria, unde aeroportul rămăsese deschis. Am sărit urgent într‑un taxi, pe jumătate adormită, trăgând repede o haină pe mine, dar traficul din Bucureşti nu ne permitea să înaintăm mai rapid. Autocarul cu grupul de pelerini deja pornise şi trebuia să îi ies în drum la Fântâna „Mioriţa”. Disperarea mea nu făcea taxiul să se mişte mai repede şi rugăciunea mea era prea slabă. Însă, din fericire, cuviosul Gherontie se încuiase în toaleta aeroportului şi nu voia în ruptul capului să iasă de acolo, astfel încât, în cele din urmă, am ajuns la timp. Una dintre maici mă rugase să am grijă şi de o tânără care se apropiase nu demult de Biserică şi m‑am aşezat lângă ea. A venit şi cuviosul la mine.
Pe ea a salutat‑o cu „porumbiţă”, mie însă mi‑a spus cu acel prilej: „Tu nu eşti porumbiţă, tu eşti veveriţă”. Nu ştiu ce a vrut să spună. Ştiu, însă, că pe tot parcursul pelerinajului, indiferent unde ne aflam, la ora patru fix, el se retrăgea pe locurile din spatele autocarului, dacă ne aflam pe drum, şi făcea Vecernia.

Amintiri neprețuite

L‑am mai întâlnit de atunci de câteva ori. În vara aceea, domnul Sorin m‑a sunat de ziua mea şi mi l‑a dat la telefon. Cuviosul Gherontie mi‑a cântat cu acest prilej o doină, din care însă nu am înţeles, din păcate, mare lucru. Cuvintele lui erau adesea cu tâlc. Tot ce am priceput a fost: „La Albuţa, la Albuţa”.

Când am ajuns la aeroportul din Sofia, transportatorul fiind israelian, am fost supuşi controlului, iar doamna pe care fusesem rugată să o iniţiez a fost oprită la controlul vamal, părinţii dânsei lucrând cu mulţi ani înainte în industria petrolieră din Irak. Fiind responsabilă pentru ea, am rămas să o aştept şi, în cele din urmă, când am urcat în avion, nu mai erau locuri decât la clasa business, unde am stat împreună cu Gherontie şi cu domnul Sorin. Pe parcursul zborului, Gherontie a fost destul de cuminte.

Nu îi plăcea să îl considere lumea sfânt

Prima scenă pe care mi‑o amintesc cu el la Ierusalim a fost când mergeam pe stradă, noi fiind cazaţi în apropiere de biserica românească din Ierusalim care se află în cartierul evreilor perciunaţi  ultraortodocşi”, când aceştia ne scuipau şi strigau în urma noastră goim, adică spurcaţi. Gherontie rămânea în spatele grupului şi îi scuipa înapoi, ba o dată i‑a strigat unui perciunat care lucra la o benzinărie să nu mai fumeze, că o să‑l mănânce cancerul. Una din glumele pe care le făcea în mod frecvent era să pună mâna pe nişte fete în timp ce ne aflam la cumpărături, în Cetate, iar când acestea au alertat poliţiştii, el, cu un zâmbet nevinovat, a arătat către noi, spunând: „Ei au făcut‑o”.

Nu îi plăcea să îl considere lumea sfânt şi adesea făcea gesturi ca să smintească lumea. Odată, de pildă, pe holul hotelului, şi‑a lăsat pantalonii în vine. Dar ce m‑a impresionat a fost ataşamentul pe care i‑l purta domnului Sorin, cel în casa căruia locuia la Craiova în acea vreme. Doamna pe care fusesem rugată să o ghidez m‑a condus într‑o zi la un magazin din Cetate, de unde cumpărase o curea foarte ieftină, ca să cumpăr şi eu. Negustorul arab care vindea aici a acuzat‑o că i‑a înşelat fiul în ziua precedentă, fapt pentru care a ajuns la poliţie. Domnul Sorin, în calitate de şef de grup, a însoţit‑o. În ziua aceea, la masă, Gherontie nu s‑a atins de mâncare, ba mai mult, a început să îşi smulgă părul din cap, plângând după domnul Sorin şi spunând că mai bine îl lua pe el în locul lui! În rest, m‑a luat peste picior de câteva ori pentru că nu am vrut să beau bere, iar când am fost la Marea Galileii şi i‑am curăţat peştele de oase a strigat către mine: „Ia uite, mi‑l dă mie în loc să mănânce ea! Pustnica!”. Cei din jur au râs, bineînţeles.

„Hai, porumbițo!”

Ca să îmi facă pe plac, în ultima zi, domnul Sorin ne‑a mai dus o dată la Sfântul Mormânt, acolo unde simţeam, în acelaşi timp, starea mea de păcătoşenie, dar şi o bucurie imensă care îmi inunda sufletul datorată marii iubiri a lui Dumnezeu, Care S‑a răstignit pentru mine, păcătoasa. Aveam în acelaşi timp conştiinţa păcătoşeniei mele, dar simţeam şi bucuria marii iubiri a lui Dumnezeu.

În ultima zi, în timpul zborului, cuviosul Gherontie m‑a chemat la el: „Hai, porumbiţo!”. Ştiam că era ora Vecerniei. Am mers împreună în mijlocul aeronavei, unde a ţinut să cântăm în duet Apărătoare Doamnă, spre disperarea călătorilor evrei care îmi cereau să îl opresc. La sfârşit mi‑a zis doar: „Îţi mulțumesc, porumbiţo!”.

De la acea călătorie ne‑am mai întâlnit de câteva ori: în vara lui 2010, la Tismana şi apoi abia în 2012, când reveneam în ţară, după o perioadă foarte grea în Franţa – îmi susţinusem teza de doctorat, fiind nevoită să şi lucrez în acelaşi timp. Mai mergeam şi la cursuri de pictură şi, fiind prea obosită, nu mai reuşeam să dorm. O prietenă de‑a mamei care se ocupa cu radiestezia mi‑a aruncat, cred, un fel de
pasă hipnotică, căutând să îmi inducă somnul. A doua zi am mers la Tismana. Era în ajun de Bunavestire. În dimineaţa praznicului, când a sosit la mânăstire, Gherontie a venit direct la mine şi mi‑a dat un bobârnac în frunte, spunându‑mi: „Să nu mai mergi la vrăjitori! Tu Îl ai pe Hristos!”. I‑am cerut atunci să se roage şi pentru mine şi într‑adevăr, după o perioadă, mi‑am revenit fără a fi necesară vreo medicaţie. Părintele Bartolomeu mi‑a citit nişte rugăciuni speciale pentru somn, mi‑a cerut să spun mai des Doamne, Iisuse şi m‑a mai ajutat atunci şi nişte ulei pe care l‑am luat de la candela Cuvioasei Parascheva.

Ultimele întâlniri

L‑am reîntâlnit pe Gherontie în câteva rânduri la Deva, la o conferinţă a părintelui Zaharia, la mânăstirile Lupşa şi Albac, la Catedrala din Alba Iulia şi de fiecare dată m‑a recunoscut. La Deva i‑am dat o iconiţă pe care a luat‑o şi a dăruit‑o mai departe. De fiecare dată îl vedeam cum dădea la săraci banii pe care îi primea sau cum împărţea iconiţe şi desene celor din jur.

Acum doi ani, când am aflat că este la Albac, adică foarte aproape de locul unde mă aflam eu, am mers acolo după slujbă. Aveam o durere puternică de cap. Ajungând la mânăstire, maicile mi‑au spus că bătrânul Gherontie trăsese la preotul din sat şi am fugit la biserica din sat împreună cu şoferul mânăstirii. Acolo, cum m‑a văzut bătrânul, m‑a întâmpinat cu zâmbetul obişnuit: „A, porumbiţo!” şi a dat să mă gâdile. M‑a întrebat în glumă, cum obişnuia el, dacă sunt boiereasa şoferului şi a început să mă dea cap în cap cu el şi apoi cap în cap cu şoferul. Mi‑a cerut să vin în biserică să iau nişte cozonac de la parastas şi iarăşi m‑a dat cap în cap cu el şi, brusc, durerea de cap a dispărut, deşi eu nu îi spusesem nimic.

Penultima oară l‑am întâlnit la Catedrala din Alba Iulia anul trecut. Mi s‑a părut mai îmbătrânit şi mai trist. Nu mai era aşa de jucăuş cum mă obişnuisem. L‑am întrebat ce face. Mi‑a spus: „Hei, porumbiţo, de câţi ani te cunosc eu pe tine? De mulţi, nu‑i aşa?”. Apoi atât a zis: „Sănătate, sănătate, că‑i mai bună decât toate!”. Şi a plecat cu familia Teodorescu, care îl însoţea.

Ultima oară l‑am văzut anul acesta în primăvară, tot în faţa Catedralei din Alba. A zâmbit, mi‑a răspuns la salut cu „porumbiţo”. Împărţea la câţiva cerşetori, cum îi era obiceiul, bani şi desene, iconiţe, ce mai avea prin buzunare. Şi cred că aşa am să mi‑l amintesc toată viaţa, cu zâmbetul pe buze, împărţind tot ce avea prin buzunare, dăruind cu ambele mâini.

Și o întâlnire… în duh

În dimineaţa înmormântării lui l‑am visat intrând în biserica Mânăstirii Tismana, cum stătea el aşa, chiar în spatele meu, trăgând uşor nasul într‑o parte. Aceasta a fost ultima mea întâlnire în duh cu Gherontie. Dumnezeu să îl odihnească cu sfinţii Săi! Ştiu că pentru mulţi Gherontie este o persoană controversată, chiar şi în mediul monahal, poate şi din gelozie, dar ceea ce pot eu da este mărturia mea personală şi pentru mine Gherontie a fost sfânt sau, în tot cazul, s‑a apropiat foarte mult de aceştia. El nu s‑a sfiit să trăiască fără nici un fel de bunuri materiale şi iată că Dumnezeu, Care are grijă de păsările cerului, l‑a îngrijit şi l‑a hrănit până la această vârstă înaintată, dăruindu‑i harismele duhului Său. Că a mai avut şi unele slăbiciuni omeneşti, fiind şi el încercat de anumite duhuri, este iarăşi posibil, dar acestea nu ne părăsesc câtă vreme trăim pe pământ, aşa cum nu i‑au părăsit nici pe sfinţi. Sfântul Antonie cel Mare, chiar şi atunci când îl ducea îngerul către cer şi diavolul striga în urma sa: „Antonie, mi‑ai scăpat!”, i‑a răspuns acestuia: „Încă nu”.

Părinte Gherontie, roagă‑te pentru noi! Şi sper ca pe lumea cealaltă, dacă Dumnezeu va îngădui, să împărţim un peştişor precum cel de la Marea Galileii.

 

Raluca PRELIPCEANU