Bizanţul, deşi acoperit cu minarete, văl islamic şi comerţ cu amănuntul, supravieţuieşte. Supravieţuieşte în respiraţia marină a acestui oraş, respiraţie care a şi atras aici împăraţi, sfinţi, artişti şi patriarhi. Supravieţuieşte ca încheietură a lumilor continentale (Europa şi Asia), dar mai supravieţuieşte şi în Fanar, într-un punct minuscul pe harta intra muros a vechii metropole. Punct excentric faţă de catedrala Sfânta Sofia, dar şi faţă de vechiul port – adică faţă de cele două inimi care pulsau sânge în venele Bizanţului: mărfuri din lumea largă şi sfinţenie. Da, Fanarul Patriarhilor Ecumenici este de peste jumătate de mileniu un loc de exil, plasat mult în interiorul Cornului de Aur de către nemiloşii sultani. Aflat între case ruinate, cu o populaţie săracă (şi, deci, fundamentalistă!), Scaunul Patriarhal rămâne, totuşi, kilometrul 0 al Bisericilor Răsăritene…

După ce stai câteva zile printre osmanlîi, după ce auzi periodic chemările mu­ezinului la rugăciune şi vezi musulmanii îngenunchiaţi, cu faţa spre Mecca, a păşi pe poarta de lemn, aparent inospitalieră, a sediului Pa­tri­ar­hiei Ecumenice pa­re – şi chiar este – o bine­cu­vân­tare. Simţi imediat cum se instalează starea de linişte sufletească, siluetele călugărilor îţi creează o sen­zaţie de confort, iar mirosul fin de tămâie şi sfârâitul lumânărilor care se topesc în sfeşnice te încântă de-a dreptul. Vezi icoane frumos zugrăvite, sfinţii te privesc cu un ochi „complice” şi mirarea te cuprinde când con­staţi cât de puţin îi tre­buie sufletului să se simtă ca în rai. Sau să simtă acest rai, concret, în mijlocul unei ostilităţi generale. Ce e de fapt, raiul? În con­di­ţiile acelea, înseamnă ceea ce ştii că este bine şi ţi se interzice să faci. Spre exem­plu, semnul sfintei cruci. Da, semnul sfintei cruci – un gest obişnuit în ţările creş­tine – este prohibit în alte părţi. Sau clopotele, ba­na­lele clopote, în lumea mu­sulmană sunt interzise. În aceste condiţii, mă întreb cu stupoare, cum emite pre­tenţii europene o ţară ca Turcia, care doreşte să se integreze într-un spaţiu de­finit odinioară exclusiv drept creştin şi care practică în prezent o îngăduinţă instituţională şi legislativă ab­solută? (Cam prea „abso­lu­tă”, după părerea mea; dar tocmai asta e libertatea: ori e, ori nu e. Nu există libertate pe jumătate sau pe trei sferturi…)
Oricum, statul modern turc a interzis purtarea veş­mintelor preoţeşti şi alte în­semne în spaţiile publice, dar măcar a eliberat Sfânta Sofia de povara transformării în moschee. De peste 75 de ani (1934) măreaţa biserică a ortodocşilor este muzeu – ceea ce este mult mai bine decât moschee, cu celebrele-i mozaicuri date cu var ico­no­clast şi cu altarul tapetat cu covoarele de rugăciune ale musulmanilor de pe Bos­for. Nu mai avem acolo liturghie de jumătate de mi­le­niu, înţelegem asta, dar nici arabescurile vocale ale muezinului nu se mai aud! O „pace” istorică, un armis­tiţiu impus de statul laic celor doi „competitori” religioşi a scos catedrala din circuitul cultic, plasând-o pe cel… financiar. Aici de­ve­­nim cu toţii prieteni: la bani. Aproape că nu mai con­tează ce este sau ce a fost odinioară, bani să iasă! Şi ies, ies răzbit. Cu sau fără ghid, cu suveniruri sau fără, turiştii şi pelerinii se înghesuie să vadă minunea. Şi, într-adevăr, au ce ve­dea! Ţi se taie răsuflarea când contempli edificiul îm­­păratului Iustinian şi a so­ţiei sale Teodora în toată măreţia şi splendoarea lui. Chiar dacă e asaltat de şi­ruri de autocare, buticari gă­lăgioşi, prăvăliaşi de toa­­­tă mâna şi vânzători am­bulanţi costumaţi în fel şi chip, complexul Sfânta Sofia respiră măreţie şi… suveranitate. Flancat de patru minarete – contribuţia musulmanilor la edificiu, după cucerirea din secolul al 15-lea –, monumentul creş­tinilor răsăriteni este de o demnitate remarcabilă. O demnitate cultică, liturgică şi istorică, nesubminată de ţepuşele turceşti care zgân­dăre cerul Bosforului, un or­goliu îmbufnat pe care bătrâna doamnă îl degajă în ciuda rumorii şi a tevaturii neîntrerupte de la poale. Minaretele musulmane par­că sunt parii unui ridicol gard istoric, pentru a nu lăsa să scape prada preţioasă. Bătrâna doamnă de aproape 1500 de ani stă cu demnitate în ţarc, ştiind că în pântecele sale de piatră veghează nu numai sfinţii încă văruiţi, ci respiră şi soborul preoţilor care, la năvala ienicerilor din acea zi de marţi 29 mai 1453, pe când slujeau Sfân­ta Liturghie, pereţii altarului s-au deschis şi i-au ascuns într-nşii. Nu pe ei îi ocrotea astfel Dumnezeu, ci Sfânta Euharistie care era în potir; pe ea nu tre­bu­iau să o batjocorească ne­cre­dincioşii. Căci dacă Sfânta Jertfă a fost salvată in extremis de pe masa alta­rului de Dumnezeu În­suşi, cealaltă jertfă – cea uma­nă – a fost consumată. Con­sumată într-o baie de sânge care a durat trei zile, de care însuşi cuceritorul Mehmet al II-lea s-a oripilat mai târziu…
Oricum, tradiţia ne încredinţează că atunci când Sfânta Sofia se va întoarce la creştini, zidurile ei îi vor elibera pe preoţii captivi, pentru ca aceştia să-şi continue slujba întreruptă acum 557 de ani şi să poată apoi muri… Deocamdată ei trăiesc în altă realitate, în altă dimensiune a existenţei, poate între lumi, poate între iad şi rai, între cer şi pământ, dar cu siguranţă agăţaţi de potirul lor ca de singura geamandură a vieţii. Vor fi ei eliberaţi cândva? Singur Dumnezeu ştie. Noi, oamenii aceştia vii pe pământ, le-am aflat povestea şi suntem datori s-o spunem mai departe.