LOADING

Type to search

Moaşte şi flori de toamnă

Moaşte şi flori de toamnă

Share

„Cerurile Oltului” au fost posomorâte, prelingând lacrimi mari pe pământ, tocmai pentru a încerca voinţa oamenilor. Dar vâlcenii nu s-au lăsat mai prejos de credinţa străbunilor lor, care au ridicat cu tenacitate cel mai fabulos colţ de ţară şi rugăciune, sub munţii blajini ai Căpăţânii şi Iezerului. Sub ploaia sâcâitoare s-au rugat, au cântat şi au îngenuncheat pe timpul celor trei zile de slujbe care au marcat prăznuirea Sfântului Ierarh Antim Ivireanul, dar şi zilele oraşului de la confluenţa Oltului cu apa Olăneştiului.

 

Darul moaştelor
Toată arhiepiscopia Vâlcei a venit în străvechiul Râmnic să-şi cinstească foştii şi actualii păstori, laolaltă cu sfintele moaşte ale celor patru martiri de la Niculiţel şi ale Sfântului Grigorie Decapolitul, coborât din Bistriţa Vâlcii. Patru mărturisitori ai lui Hristos omorâţi la Gurile Dunării şi descoperiţi prin pronie dumnezeiască acum aproape 40 de ani la Niculiţel, pe când păstorea acolo ca episcop vicar Gherasim, actualul arhiepiscop al Râmnicului. Vechi de zile, cu demnitatea arhierească şi liturgică neştirbită, vlădica este cel mai vârstnic membru al Sfântului Sinod, mergând pe 97 de ani (născut la 14 nov. 1914). Ştiindu-i evlavia pentru cei patru martiri dobrogeni, Zoticos, Filipos, Camasis şi Atalos, bunul său episcop vicar Emilian Lovişteanul i-a făcut o surpriză, aducând spre închinare raclele cu moaştele acestora. Se cuvine a aminti faptul că imediat după minunata descoperiere a sfintelor moaşte, Gherasim a avut curajul de a le adăposti în taină la Mânăstirea Cocoş, unde se găsesc şi acum. Însoţiţi de ÎPS Teodosie al Tomisului, cei patru martiri au fost primiţi cu căldură de olteni – dovadă coada de trei zile care a animat curtea venerabilei Arhiepiscopii. Emilian, episcopul vicar, este un moldovean sadea, dar foarte bine adaptat duhovniceşte la realităţile noii sale eparhii. Înalt, cu ochii de un albastru irizat, cu vorba aşezată, este într-un aparent contrast vizual cu păstoriţii lui, care sunt ceva mai mărunţei, cu tenul smead şi iuţi. La vorbă, dar şi la rugăciune… Contrastul este doar aparent, căci acest episcop chiar şi-a găsit aici locul. Realist, nepripit în a face şi a drege de ochii lumii, omul are o bună aşezare duhovnicească, fiind închinoviat la Mânăstirea Neamţului, înainte de 1989 – adică în anii ateismului agresiv, în care a fi monah însemna nu numai o batjocură şi o marginalizare socială, dar comporta şi multe riscuri. PS Emilian „suferă” de realism duhovnicesc şi edilitar, nelăsându-se furat de statisticile gonflate sau de triumfalismul găunos, nepotrivit cu starea adevărată a lucrurilor. Ucenic la şcoala administrativă a fostului mitropolit al Moldovei, Emilian preferă oamenii şi în cuvântul său la asta s-a referit, adesea: la credincioşi, la sufletele lor, la nevoia, dar şi la strategia mântuirii.

 

Poeţi şi vlădici

Lumea a foit timp de câteva zile prin curtea Sfintei Arhiepiscopii, dar a fost o seară când a avut loc şi o procesiune pe străzile oraşului. Chiar dacă nu a avut amploarea procesiunilor din Moldova sau din Ardeal, oamenii s-au bucurat, la fel şi autorităţile locale, care şi-au amintit astfel că la Râmnic a fost un mare centru care a iradiat spiritualitate şi mântuire pentru toţi românii ortodocşi. Pe lângă faptul că aici a trăit inclusiv stihuitorul Anton Pann – „fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, cum îl descria Eminescu – tot în Râmnic a păstorit şi Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul. Cel care în 1692 tipărea Slujba Sfântului Grigorie Decapolitul, ale cărui sfinte moaşte spuneam că au fost aduse spre a completa acest festin duhovnicesc. Interesant este că la 16 martie 1705 Antim este numit episcop de Râmnic, şi în această calitate dă frâu liber pasiunii şi dăruirii sale pentru slova tipărită. Ehei, ce arhierei a avut ţara asta! La Govora a pus pe picioare, rapid, o tipografie unde a tipărit 9 cărţi. Mult, pentru acea vreme… Deşi a stat numai 3 ani în scaunul de Râmnic, caucazianul acesta poliglot a imprimat locului un aer cultural şi cosmopolit. O lume balcanică, ortodoxă, multilingvă a luat amploare aici, deoarece ierarhul-tipograf cu origini georgiene a tipărit cărţi deopotrivă şi în slavonă, şi în greacă. Aşa se manifesta solidaritatea pravoslavnică sub ocupaţia musulmană la început de secol 18: cărţile se tipăreau şi circulau în toată peninsula, pe spezele unui mare domnitor, mare mecena şi, la final, mucenic dimpreună cu toţi fiii săi. Este vorba despre prea înţeleptul, prea puternicul şi prea trădatul Constantin Brâncoveanu – tră­dat chiar de o parte a familiei sale (Cantacuzinii), dar şi puţin „lucrat”, se pare, chiar de ierarhul său, pe care l-a adus în Ţara Românească în 1690, după ce fusese rob la turci. Aşa se scrie istoria, dar ea nu rămâne datoare, căci şi Sfântul Antim cade ucis de turci pe drumul exilului, trupul său fiind aruncat de şalvaragii în apele tulburi ale Mariţei (sau Tungăi), în Bulgaria. N-a apucat să vadă locul exilului – Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai – şi n-a apucat nici să vadă ridicată caterisirea pe care i-a „obţinut-o” primul domn fanariot, grecoteiul Nicolae Mavrocordat. Oricum, Patriarhia Ecumenică a anulat, la câţiva ani de la moartea sa, nedreapta pedeapsă şi ierarhul a fost astfel reabilitat postum. Biserica noastră Ortodoxă a făcut şi mai mult, canonizându-l în 1992, dimpreună cu Constantin Brâncoveanu…
Manifestările duhovniceşti de la Râmnicu Vâlcea au durat, cum am spus, trei zile. Trei zile de solidaritate cu Cerul, cu reprezentanţii săi – prin sfintele moaşte ale unor sfinţi dragi poporului român –, în care slujirea de preot a căpătat un sens mult mai profund. Iisuse, nu există „meserie” mai frumoasă decât cea de sacerdot! Nu există slujire omenească mai înaltă decât cea de preot. Să poţi să mijloceşti, să aduci la întâlnire biografii umane cu destine cereşti şi cu lucrări îngereşti, este cu totul minunat. Dumnezeu chiar ne dă totul, revarsă peste noi har peste har, ploi necontenite, flori de toamnă, nori, soare şi surâs divin…

Material realizat cu sprijinul părintelui Liviu Găman