LOADING

Type to search

Târgovişte: catedrala sfinţeniei valahe

Târgovişte: catedrala sfinţeniei valahe

Share

Orice drumeţ ai cărui paşi trec prin Târgovişte caută să vadă musai două lucruri: Turnul Chindiei şi Mânăstirea Dealu. Sunt două dintre cele mai minunate edificii ridicate de geniul arhitectonic şi liturgic românesc, în Evul de Mijloc. Mai puţini pelerini se opresc însă în centrul nou al oraşului, unde dintre blocuri răsare sfioasă silueta fără cusur a Catedralei Mitropolitane. Ridicată de voievozi însetaţi de slava lui Dumnezeu, prădată, părăsită, ruinată şi apoi  reconstruită, povestea acestei impozante biserici merită cu prisosinţă spusă…

O capitală de altădată

La începutul unei toamne trebuie vizitată Târgoviştea… Pentru că acest anotimp i se potriveşte de minune vechii capitale a Ţării Româneşti. Oraş care păstrează şi astăzi, deşi agresat de blocurile scâlciate ale lui Ceauşescu, o demnitate şi o frumuseţe aparte. Toată Muntenia se „răzbună” arhitectural prin câteva case cu acareturi şi prin cele câteva biserici şi mânăstiri care i‑au dus faima în lume.

Oraş tihnit odinioară, situat într-o câmpie mănoasă, udat de Ialomiţa, respiră prospeţimea aerului curat care se pogoară din masivul Bucegilor sau al Leaotei. Târgoviştea a fost capitală a Ţării Româneşti de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, adică de la începutul veacului al 15-lea, însă scaunul mitropolitan a rămas la Curtea de Argeş, până în 1515. Atunci de-abia, la dorinţa lui Sfântului Voievod Neagoe Basarab şi cu binecuvântările Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolit al Ţării Româneşti, a început ridicarea noului locaş. Era în anul 1518.

Avatarurile unei ctitorii voievodale

 Neagoe Basarab se mută la cele veşnice înainte să vadă lucrarea terminată. Acest privilegiu îl va avea urmaşul său în scaunul domniei, Radu Paisie, în 1537. Fiind o perioadă tulbure a istoriei noastre, greu de cer­cetat cu exactitate, apar şi unele voci care susţin că această biserică impozantă exista încă de pe vremea lui Radu cel Mare (m. 1508) şi că Neagoe Basarab doar i-ar fi adăugat pridvorul deschis, susţinut de 12 coloane. Oricare ar fi adevărul, sirianul creştin Paul din Alep, care a vizitat Ţara Românească în sec. 17, ne încredinţează că era cea mai mare biserică ridicată pe aceste meleaguri.

Matei Basarab şi-a legat şi el numele şi mântuirea de acest edificiu, pe care îl îmbogăţeşte, după 1640, cu chilii pentru tiparniţă, un paraclis, dar şi o frumoasă cişmea.

Pe timpul Sfântului Voievod Martir Constantin Brân­coveanu un alt Sfânt, An­tim Ivireanul, reînfiinţea­ză aici tipografia în care văd lumina tiparului cărţile de învăţătură ale credinţei dreptmăritoare.

Vine şi anul 1821, în care grecii eterişti smulg tabla de plumb de pe măreaţa biserică pentru a face gloanţe, cu care să-i întâmpine pe turci. Revolta lor a fost înfrântă, la fel şi biserica din Târgovişte, care începe să se năruie.

La 1842 i se dărâmă toate acareturile care constituiau clădirile mitropoliei, rămânând în picioare doar biserica şi clopotniţa (în care mai adăstau 4 clopote)… În 1889 a fost demolată integral, iar între anii 1892-95 arhitectul francez Lecomte de Nouy o reface după propriile planuri, urmând – pe cât i-a stat în putinţă – tradiţia locului şi informaţiile precare despre fostul lăcaş. A fost pictată de-abia în 1927, de maestrul Belizarie, iar din patrimoniul artistic al vechii biserici s-au mai păstrat doar o icoană de argint aurit cu Maica Domnului şi un splendid epitaf de la 1828.

Moaşte şi învăţături

Sfântul Ierarh Nifon a fost primul sfânt canonizat pe pământ românesc, iar ucenicul său iubit, Neagoe Basarab, a fost la rându-i canonizat la 26 septembrie 2009. La eveniment au participat atunci peste 17.000 de credincioşi, contrazicând cu prezenţa lor acele voci care contestau oarecum sfinţenia domnitorului, precum şi evlavia pe care poporul ar avea-o la el. Tot în această splendidă catedrală se află la închinare, aduse de la Sfânta Mânăstire Dionisiu din Athos, moaştele aceluiaşi Arhiereu Nifon, cel care a binecuvântat lucrările de început, dar şi lucrarea marelui voievod Neagoe – ce a lăsat în urma lui biserici cum nu s-au mai văzut, precum şi pagini remarcabile de literatură duhovnicească. Interesant este că acest domnitor a ştiut să-şi cumpănească orgoliile, să-şi domolească mâniile şi să lase sfaturi înţelepte de domnie coconului său Teodosie. Seamănă oare exemplul său cu cel al lui Niccolo Machiavelli, care exact în aceeaşi perioadă istorică scria Principele, o lucrare care aboleşte din start pricipiile morale folosite în „arta” guvernării? Cuvântul machiavelic de la acest personaj vine, iar exemplul său teoretic l-au pus mulţi în practică. Din fericire, la noi s-a auzit mai târziu de această lucrare, dar mulţi dintre conducătorii noştri politici au recuperat timpul pierdut şi au aplicat „învăţăturile” cu succes… Cât despre învăţăminte, ce să mai spunem…?