LOADING

Type to search

Buna Vestire din Bolintin Vale

Buna Vestire din Bolintin Vale

Share
Mina Străinu, starețul Mânăstirii Buna Vestire din Bolintin Vale

„…străin am fost şi M-aţi primit” (Matei 25, 35). Interesantă schimbare de raporturi umane: Mina Străinu, starețul Mânăstirii Buna Vestire din Bolintin Vale, este cel care îi primește pe oamenii veniți chiar din toate colțurile țării. Nu e singur, ca gazdă, îi stă alături Sfântul Ierarh Nectarie, grabnic ajutătorul, tămăduitorul bolii înspăimântătoare care e cancerul. Numai a rosti numele acestei groaznice maladii și îți dă fiori… Cu toate astea, sfinții preschimbă spaima în bucurie, așa cum Hristos schimbă moartea în viață. Totul e să îți schimbi modul de a gândi, să schimbi perspectiva și atunci începi să înțelegi viața altfel!

 

Lucrarea Sfântului Nectarie

Așa a făcut și părintele George Bota din Zărnești, cel care a ținut cuvântul chiar în ziua ocrotitorului mânăstirii, pe 9 noiembrie, cu ocazia prăznuirii Sfântului Nectarie din Eghina. Acest preot încercat de Dumnezeu prin propriul copil, aflat pe buza morții la numai opt luni, a trăit în propria viață minunea datorată Sfântului Nectarie, prin care a lucrat cu dărnicie Dumnezeu. A trebuit să doneze o parte de ficat pentru pruncul amenințat, a strâns într-un timp record o sumă uriașă de bani pentru operație, iar când toate cele legate de sănătate s-au isprăvit, a zidit și o catedrală în Zărnești. Toate cu sprijinul direct al făcătorului de minuni din Eghina! Cu rugăciuni fierbinți, cu Paraclisul făcut cu timp și fără timp, cu nădejdea nezdruncinată că Dumnezeul nostru este Însuși Dumnezeul vieții. Iar mărturia lui din acea zi solară de noiembrie mi-a mers direct la inimă, căci și eu știu cu precizie, la rândumi, despre tot ceea ce vorbea părintele… Așa am și înțeles de ce părintele Episcop Ambrozie i-a dat cuvântul la acea mare sărbătoare, așa am putut constata că tactul misionar și pastoral al Episcopului este real, produce efecte. Oamenii aveau lacrimi în ochi după predică, se simțea un fior bun, o adiere de entuziasm față de sfinți, față de Cer, față de sacerdoții prezenți. Momente de vibrație comunitară, de tandrețe publică, pe care doar Biserica le mai poate genera în ziua de azi. Numai Biserica mamă mai știe de copiii ei, numai ea îi mai mângâie la piept. În rest, trăim o stare de orfelinat în aer liber, într-o atmosferă toxică, învrăjbită până la ură; iar aceasta tinde spre o stare cristalină, pură, din păcate…

Oricum ar fi, românii au învierea în codul lor genetic, credința este pentru ei sursă a rezistenței încăpățânate, este izvorul nesecat al speranței și al bucuriei depline, cerești. Dovadă prezența creștinilor în număr foarte mare la această mânăstire, în toiul săptămânii. Iar cuvântul Episcopului Ambrozie a fost, ca de obicei, la mare înălțime. Dar nu aceea amețitoare, care nu prinde concretețea lucrurilor, saturată de propria superbie, ci acea înălțime care întinde mâna și te ajută să urci, la rându-ți. Sunt pe cale să devin un fan declarat al acestui tip de discurs, care izvorăște din inimă și care are ca țintă inima celorlalți. Exact ca racheta sol-aer-sol, cuvântul pleacă din suflet, țintit, își ia energie de la Duhul și apoi aterizează la punct fix! Nu sunt vorbe mari, este doar realitatea unei persoane cinstită sufletește (unii ar zice chiar prea cinstită pentru vremurile de azi), care respectă ființial persoana din fața sa. Deferența cred că este punctul forte al acestui ierarh tânăr, delicatețea sufletească poate fi trăsătura lui fundamentală de caracter. Și între rănile lumii de azi, purulente  și toxice, această atitudine este mană cerească… Diferență mare între un stăpân de suflete și un stăpân cu suflet, adică un real slujitor al celor mulți.

Profesoare, bancheri, miluitori și miluiți

Mânăstirea Buna Vestire din Bolintin este nou-nouță. Totul pare rânduit, ordonat de o minte clară, care a avut în vedere și funcționalitatea deplină, dar și confortul cultic. Locul e cu desăvârșire frumos, surprinzător chiar pentru monotonia stepelor care împresoară capitala. Aici, la Bolintin, situația e radical schimbată, în sensul că locașul este așternut la poalele unei păduri istorice, fapt care îi creează un șarm aparte. O ușoară unduire a reliefului, freamătul arborilor seculari și gata, efectul de oază duhovnicească este garantat! Dar chiar așa și este, credincioșii vin aici în număr mare – recent a fost chiar un „desant” al ascoriștilor clujeni, în așa fel încât părintele stareț a închiriat camere la motelul din proximitate, de pe autostradă. Ce vremuri (încă) trăim, vremuri în care tinerii iau cu asalt sfințenia din lavrele acestea noi sau vechi, o caută cu ardoare în viața exemplară a unor monahi, o ating în raclele unde scânteiază molcom mineralele cerești ale sfintelor moaște. Iar călugării răspund prompt acestui asediu cu vorbe înțelepte, cu rugăciuni, cu o masă caldă și un așternut curat. Deși starețul Mina este singurul (supra)
viețuitor al mânăstirii, lipsa obștii nu împiedică bunul mers al lucrurilor. Bunăoară, masa de hram a fost pregătită de o mână de femei credincioase, majoritatea profesoare, care au robotit ca niște albinuțe spre a desfăta cu bucate sărbătorești câteva sute de oameni. Preasfințitul chiar a glumit cu ele, pe drumul de la biserică la trapeză, spunând că are în urma lui cea mai vitează oaste creștină – și erau numai femei! La eveniment au participat sponsori și binefăcători, dar și numeroși preoți din eparhia Giurgiului. La loc de cinste i-am văzut pe părintele Nicolae Edmond Popa și pe părintele stareț de la Comana, Mihail, iar exemplificările pot continua… Anumiți preoți din eparhie au primit din mâna vlădicului distincții și medalii, iar cuvintele rostite și rostuite pentru fiecare în parte au reprezentat adevărata distincție, adevăratul balsam al recunoașterii unor merite deosebite. Bine, senzația zilei (pentru mine) a fost prezența unui preot care este și în consiliul de administrație al unei bănci importante – mare Ți-e grădina, Doamne! Bun, să ne înțelegem: omul a avut un discurs excelent și o ținută clericală ireproșabilă, însă insolitul situației m-a pus pe gânduri. Adică dacă omul acesta, având la dispoziție toate cele ale vieții în confort și siguranță, a ales să împartă timpul și energia sa cu cei câțiva locuitori ai unui sat prăfos și sărac și Câmpia Română, înseamnă că oferta lumii, a veacului ăstuia, nu ajunge și îți mai trebuie ceva. Mai precis, Cineva…

Oare unde or fi urmele vechii mânăstiri?

Da, spuneam mai devreme că locul este mirific, că avem de-a face cu un areal valah tipic. Dar pe aici, pe undeva, a mai fost o mânăstire cu ceva vreme înainte. Ba chiar în zorii Evului de Mijloc românesc este consemnat faptul că Pilea, logofăt pe vremea lui Mircea cel Bătrân, dar și a fiului său, Mihail, este ctitor „de la iarbă” al sfântului locaș. La 15 martie 1433, Alexandru Aldea emite primul hrisov care atestă existenţa mânăstirii: „1433 (6941) Martie – Târgovişte – Hrisovul lui Alexandru marele voievod, ce-l da mănăstirii din Pădurea cea Mare, unde este Bunavestire, peste apa Argeşului, împotriva Bucşanilor, ca să-i fie satu ce sa numeşte Bolintinu jumatate, i proci”. Starea de prosperitate a locașului aflat între pământuri mănoase și păduri seculare nu a durat decât vreo două veacuri. După domnia lui Mihai Viteazul, turcii și-au făcut de cap în Muntenia. Călugării au fost nevoiți, de frica osmanlîilor, să îngroape actele de danii, dar și odoarele de preț al mânăstirii, obiecte de cult foarte valoroase. Din păcate, aceste „scule” s-au pierdut pentru totdeauna… Însă nici măcar urma așezământului nu a fost găsită, parcă au intrat toate în pământ. De multă vreme cei de aici încearcă, cu toate mijloacele, să dea de urma ruinată a vechii mânăstiri, dar orice efort pare a fi în zadar. Eu sunt convins, însă, că atunci când Dumnezeu și ctitorii de odinioară vor dori, aceasta va ieși din „imersiune” și va fi ca uleiul la suprafața apei. Până atunci însă, planurile divine sunt altele. Pronia lucrează acum doar cu prezentul și viitorul, lăsând trecutul într-o penumbră misterioasă.

Însă prezentul și viitorul se simt bine împreună, iar cei doi – Episcopul și starețul – fac o treabă minunată! În preajma lor și a lucrării lor duhovnicești oamenii se simt bine, sfinții sunt veseli, harul adie încetișor, florile de toamnă își deapănă melancolia. Creștinii sunt ceată, sunt adunare, sunt turmă vie, inteligentă. Cum să nu te bucuri?!

Răzvan BUCUROIU