LOADING

Type to search

Istoria trăită împreună

Istoria trăită împreună

Share
Sfințirea Catedralei Naționale Bucuresti

ÎNCÂNTARE ȘI DECANTARE

N-ai multe momente „istorice” într-o viață de om. Dumnezeu mi-a rânduit, până acum, trei: vizita Papei Ioan Paul al II-lea în România, semnarea la Washington a Acordului privind scutul anti-rachetă și sfințirea Catedralei Naționale duminică, 25 noiembrie, în anul Centenarului scurs de la Marea Unire.

 

Văd Ortodoxia latină a românilor ca mediu prielnic pentru un destin european atent cu trecutul și responsabil față de viitorul comun. Privesc acțiunea Bisericii noastre dreptmăritoare ca factor civilizatoriu: învățătura lui Hristos cultivă libertatea și demnitatea persoanei, virtutea solidarității și simțul autolimitării, care te ajută să construiești realist. Din observații directe, lucrarea eclezială curentă (care nu e nici perfectă, nici lipsită de stavile) aduce în adâncul societății un simț al ordinii și decenței. Într-o țară deformată de balcanismul otoman și comunismul sovietic, desăvârșirea catedralei a presupus tenacitate și logică, voință și devoțiune: s-a demonstrat că, pe lângă lamentații victimizante și ipocrizii lucrative, suntem în stare și de construcție durabilă, solidă. În modesta calitate de creștin, mă bucur că Dumnezeu a primit, în capitala României euroatlantice, un loc de închinare major: nu are El nevoie de ziduri, căci adevăratul cult e în Duh și Adevăr, dar sigur binecuvintează ctitoria unui asemenea altar, plin de îndrăzneala smerită a unei nevrednicii răscumpărate.

Pentru că Patriarhul Daniel a fost „motorul” proiectului, Arhiepiscopul Bucureștilor primește și mulțumiri, și zgomotul de fond al celor care, deși români, văd în catedrala națională o pricină de scandal. Așa-s vremurile: să le îndreptăm, dacă ne vine ideea unei apologetici mai activ-inteligente, și să le trăim ca atare, acolo unde răul nu se lasă tămăduit. Ca martor al sfințirii, pot spune ceva limpede: e o catedrală care va dura mult după ce ctitorii săi – mari și mici – vor fi trecut la Domnul. Cine, intrând astăzi în catedrala pariziană Notre-Dame, îl are în gând pe abatele Suger de Saint-Denis? Câți dintre pelerinii de la bazilica San Pietro se gândesc, dincolo de Bernini și Michelangelo, la Pontifii săi comanditari? Slava lui Dumnezeu nu se măsoară în generații, ci în secole și milenii. Pe scurt, merită să reflectăm la motivele pentru care e dezbinată lumea românească în jurul noului templu, să ne străduim spre pacificarea ei, dar să ne și consolăm cu gândul că orice gest uman spre slava lui Dumnezeu se proiectează celest, lăsând în cale, la nivelele intermediare, zgura și praful patimilor preaomenești.

Teodor BACONSCHI

 

AVEM O CATEDRALĂ NAȚIONALĂ, SĂ NE BUCURĂM!

Orice om normal se bucură atunci când semenii săi reușesc ridicarea unei construcții cu scopuri spirituale, culturale, sociale. Iată de ce, indiferent de controversele existente de-a lungul timpului pe tema Catedralei Naționale, indiferent de credința fiecăruia dintre noi, astăzi ar trebui să ne bucurăm. Ceea ce uităm adesea este că o biserică, o catedrală, este o realitate dinamică și vie. Care este starea de viu a unei catedrale? O să vă spun mai jos…

 

În copilăria mea, petrecută în preajma Voronețului și a celorlalte mirabile mânăstiri din Bucovina natală, am avut prilejul să constat această realitate vie. În anii ’70-’80 ai secolului 20, Mânăstirea Voroneț era pur și simplu un muzeu. Locuiam pe-aproape, mergeam adesea acolo. Comuniștii o declaraseră monument istoric, biserica Mânăstirii Voroneț devenise un loc de atracție turistică internațional. Rarisim erau îngăduite și slujbe religioase în biserica Mânăstirii Voroneț: cu aprobări speciale, de Paște, dar nu anual. În rest, pentru comunitatea creștină din localitate fusese construită o mică biserică de lemn, care mai este și astăzi. Voronețul a devenit însă altceva după 1989, am constatat, când au reînceput slujbele… Realitate vie a unei biserici ori catedrale este conferită de omul liturghisitor. În cazul reconvertirii unor biserici – modă recentă în Occident –, transformate în cel mai bun caz în librărie, sală de spectacole etc., viul de ordin divin pălește în favoarea utilității mundane. Epifanie, manifestare a Ierusalimului Ceresc, o catedrală cu destinație națională, precum este cea inaugurată în aceste zile la București, este, devine o realitate vie din momentul săvârșirii primei slujbe. Iar Sfânta Liturghie o va păstra în viață.

Mi se pare nu numai indecent, ci și lipsit de realism astăzi, după sfințirea altarului Catedralei Naționale, să mai pălăvrăgim despre necesitatea ei, să mai facem referire la numeroasele controverse animate în jurul acestui proiect. Catedrala este astăzi precum un copil. Copilul nu numai că s-a născut, dar a fost și botezat, încet-încet se va maturiza. Pe cine mai interesează că soacra nu-și agreează ginerele, tatăl copilului?

… Notez aceste gânduri imediat după ziua de 25 noiembrie, când a fost săvârșită slujba de sfințire. Am fost acolo, am văzut Catedrala, dinlăuntru. Evident că sunt subiectiv, dar pot spune că interiorul mi-a plăcut. Și nici nu este chiar excesiv de mare, comparativ cu catedralele altor țări ortodoxe. Mi-a plăcut catapeteasma al cărei mozaic este o adevărată operă de artă, mi-au plăcut ușile de metal – toate – pe care sunt reprezentate în basorelief Sfinții Bisericii. Altarul este un loc generos în care au avut loc pentru a coliturghisi toți ierarhii români, ba chiar și cei câțiva invitați. Este o unitate nu numai de sens, ci și de simțire în interiorul Catedralei.

Catedrala Națională este un depozitar al memoriei istoriei noastre. Numele unor eroi români a fost trecut pe documentul zidit în masa altarului. Unul din picioarele mesei conține un fragment din moaștele Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu.

Dincolo de monumentalitate, dincolo de depozitul ei de memorie colectivă – închinat istoriei noastre,  eroilor, martirilor și sfinților noștri –, Catedrala Națională este conținătoarea și generatoarea unui altfel de Timp. Timpul Catedralei este un Timp de maximă respirație sacră întru Hristos.

Puțini dintre noi realizează că o Catedrală Națională centrează țara. Iată de ce acest moment al sfințirii, sincron cu sărbătoarea Centenarului României, poate aduce o resetare, o reașezare și o recalibrare a istoriei noastre. Fără a ne îmbăta cu vorbe mari, Catedrala este un proiect aproape realizat, ceea ce ne arată că se poate să avem proiecte de ordin național în jurul cărora să fie adunate cât mai multe din energiile noastre, independent de orientările politice, indiferent de subiectivismele fiecăruia.

Este prima oară în istorie când putem rosti: Avem o Catedrală Națională, să ne bucurăm!

Marius VASILEANU

 

UN PROIECT APROAPE DE FINAL: CATEDRALA NAȚIONALĂ

 

Duminică, 25 noiembrie 2018, s-a inaugurat Catedrala. Este de bun augur faptul că i s-a dat o denumire alternativă: Catedrala Naţională. Denumirea Catedrala Mântuirii Neamului este denumirea iniţială – o denumire greu de explicat generaţiilor actuale. A avut o semnificaţie aparte în contextul Războiului de Independenţă şi al Primului Război Mondial. Numele de Catedrală Naţională este mai apropiat de conceptul american – National Cathedral din Washington. Marea întrebare este însă dacă va servi, la fel ca şi catedrala americană, unor scopuri care să depăşească graniţele dintre confesiuni. 

De exemplu, National Cathedral a fost locul ales pentru a celebra victimele atentatelor de la 11 septembrie, fie că au fost creştini sau musulmani. Deocamdată, această discuţie nu se poartă în spaţiul public, dar vor fi cu siguranţă momente în care va fi nevoie de depăşirea graniţelor confesionale pentru a marca anumite evenimente. Un aspect care nu s-a discutat mai deloc în media este faptul că în noua Catedrală Naţională se regăsesc numele celor care şi-au dat viaţa în timpul Primului Război Mondial – nu doar ortodocşi, dar şi catolici sau protestanţi. Astfel, Catedrala Naţională serveşte scopului iniţial pentru care a fost proiectată încă din 1881.

Referitor la costuri, s-a sesizat foarte corect că sumele investite de stat sau de autorităţile locale pentru construcţia Catedralei Naţionale sunt echivalente cu sumele primite de partidele politice în anul 2018 sau cu bugetul pe 2018 al companiilor municipale, recent declarate în afara legii de Curtea de Apel Bucureşti. Suma alocată Catedralei Naţionale se referă la perioada 2010-2018, iar sumele de la autorităţile locale nu sunt bani de la stat, ci de la cetăţenii care plătesc impozite. Este de notorietate faptul că primăriile nu au capacitatea de a scrie proiecte pentru finanţare din foarte multe motive. Cea mai la îndemână variantă este de a oferi donaţii, sponsorizări, altfel încât banii respectivi se întorc la bugetul de stat. Ideea potrivit căreia finanţările către Catedrala Naţională ar reprezenta o gaură neagră nu are acoperire şi denotă ignorarea cadrului legal în vigoare: Curtea de Conturi verifică cheltuirea banilor publici pentru toate cultele recunoscute din România.

Au existat critici potrivit cărora inaugurarea Catedralei Naţionale a fost un gest oportunist, pentru a marca într-un fel Centenarul, lucrările urmând a fi finalizate peste trei ani. Necunoaşterea problemei de fond generează astfel de comentarii care nu au legătură cu realitatea. Pe data de 25 noiembrie s-a sfinţit altarul viitoarei Catedrale, ceea ce înseamnă că de acum înainte vor putea avea loc slujbe religioase. Inaugurarea Catedralei va avea loc evident mai târziu, atunci când pictura interioară va fi gata, iar complexul de clădiri adiacente va deveni funcţional.

Era nevoie de sfinţirea altarului Catedralei Naţionale înainte de 1 decembrie pentru a marca Centenarul. Se putea alege o ceremonie limitată strict la ierarhii locali ai Bisericii sau o con-celebrare liturgică a tuturor întâi-stătătorilor Bisericilor Ortodoxe. Patriarhia a ales un serviciu religios la care au participat Patriarhul Daniel şi Patriarhul Ecumenic Bartholomeu. Acesta din urmă a ţinut slujba în limba greacă, dar a adresat câteva cuvinte şi în limba română. Se naşte desigur întrebarea de ce s-a ales această variantă. Două sunt motivele. Primul este acela că proiectul Catedralei începe odată cu dobândirea autocefaliei de către BOR. Era nevoie de un gest care să lege Biserica de trecutul său de dinaintea proiectului Catedralei şi de viitorul său, în care se doresc relaţii cordiale cu Patriarhia Ecumenică. Al doilea motiv ţine de evoluţiile recente. Invitaţia de a participa la inaugurarea Catedralei a fost făcută Patriarhului Ecumenic încă de la Sinodul din Creta din 2016, atunci când nu putea fi anticipată schisma dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei din acest an. BOR a încercat o poziţie de echilibru, nu a cedat insistenţelor nici uneia dintre părţi de a deveni parte la acest conflict. În repetate rânduri s-a subliniat soluţia dialogului, chiar şi după oficializarea schismei. În acest context deloc limpede, Patriarhul Kiril nu avea cum să fie invitat la Bucureşti alături de Patriarhul Ecumenic – în mod sigur nu ar fi onorat invitaţia. În plus, PF Daniel şi PF Kiril s-au vizitat recent reciproc, întâi la Bucureşti, apoi la Moscova. Invitându-l pe Patriarhul Ecumenic la sfinţirea altarului Catedralei Naţionale, BOR pare a fi marcat o subtilă despărţire faţă de linia de neutralitate pe care o menţine public referitor la această schismă. Doar în aparenţă. De fapt, prin prezenţa Patriarhului Ecumenic la Bucureşti, linia respectivă a fost subliniată cu şi mai mare tărie.

La ceremonie a participat şi o delegaţie a etnicilor români din Bucovina de Nord. Aceştia se află încă, cel puţin teoretic, sub jurisdicţia Moscovei, dar va veni momentul când vor trebui să facă o alegere. Mesajul indirect al BOR a fost următorul: „Dacă veţi alege să aparţineţi de noua Biserică Ucraineană, va fi ca şi cum aţi aparţine de noi, deoarece puteţi vedea pe viu apropierea între cei doi ierarhi”. Este posibil ca, prin participarea la acest eveniment a Patriarhului Ecumenic, BOR să fi obţinut garanţii suplimentare pentru etnicii români care trăiesc în Ucraina, pentru a evita posibile conflicte în momentul în care schisma îi va implica în mod direct.

Referitor la construcţie, ea este finalizată la roşu în proporţie de 95%. Mozaicul altarului este foarte bine realizat, iar speranţa că aşa va arăta tot interiorul Catedralei Naţionale începe să devină o certitudine. Slujba în sine a fost cu totul deosebită, s-a acordat atenţie la orice detaliu. S-a putut vedea cum PF Daniel şi Patriarhul Ecumenic Bartholomeu au contribuit efectiv la ctitorirea noului lăcaş de cult. Nu au ezitat să spele, să cureţe, să elimine ceara rămasă, să abordeze întreaga lucrare nu doar într-un mod spiritual, dar şi într-unul ingineresc, absolut necesar în acest context. Deşi a fost foarte frig în interior, slujba s-a derulat aşa cum fusese planificat. Patriarhul Ecumenic Bartholomeu are vârsta de 78 de ani şi nu a părut să ezite nici un moment în a-şi exercita pe deplin rolul liturgic.

Ceremonia a pus în valoare tot ce are mai de preţ lumea post-bizantină, fiind un exemplu de rigoare şi frumuseţe deopotrivă. Am avut imaginea unui Bizanţ aflat în plină lucrare în Europa, nimic din contaminările specifice lumii răsăritene. O ceremonie cu adevărat europeană. Ar fi fost important ca şi liderii Uniunii Europene să fie invitaţi la această ceremonie, pentru a vedea de ce lumea post-bizantină este, la fel ca şi cea occidentală, esenţa Europei. La ora la care avea loc ceremonia de la Bucureşti, liderii europeni se aflau la Bruxelles pentru a marca definitiv despărţirea de Marea Britanie. Inevitabil, centrul Europei se va muta, după această mare pierdere pentru proiectul politic european, mai la Est. Coincidenţa celor două momente nu este deloc întâmplătoare.

Vladimir Putin nu a reacţionat imediat la schisma dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei. Avea să o facă după ce aceasta s-a consumat, avertizând că vor fi consecinţe. Sechestrarea navelor ucrainene în Marea de Azov – chiar în timpul ceremoniei de la Bucureşti – poate fi o primă astfel de consecinţă. În timp ce în România s-a zidit trainic, între Rusia şi Ucraina a mai căzut o cortină, marcând
accelerarea unui conflict politic, militar, economic şi religios. Nici aceasta nu pare a fi fost o coincidenţă.

Radu CARP

 

DE CE NU NE PUTEM BUCURA LAOLALTĂ?

Catedrala Națională a ajuns la ceasul sfințirii. Din păcate, trepădușii mediatici și cei de internet au și început să caute „noduri în papură”. Cât de BOLNAVI putem fi ca neam de nu ne putem bucura laolaltă de o împlinire unică a unei aspirații de peste o sută de ani?! Toate țările ortodoxe aveau cel puțin câte o mare Catedrală. Inclusiv Gruzia (cea mai săracă dintre ele) – și încă de la începutul anilor ‘90. Acum, în sfârșit, avem și noi, handicapații Răsăritului (de Apus nici nu mai vorbesc!), dar iată, nu putem să ne împăcăm cu gândul!!! Psihologie patologică de avortoni ai Istoriei și de ciocli ai propriei noastre Tradiții! Ni se răsucesc morții în morminte, dar probabil că pentru ei ne mai rabdă Dumnezeu să facem umbră pământului!

Ce-și pot dori BOLNAVII decât spitale, în care săși trateze „ciuma”, „sifilisul” și „lepra”? De Dumnezeu și de suflet nu știu sau n-au temeiuri să se sinchisească. Acesta este „omul nou”, animalul creat de marxism și desăvârșit de neomarxism. Tot ce visează e să mănânce, să bea, să se reguleze și, în general, să se descreierisească la liber, iar în plus să aibă spitale „ca afară”, în care să-și dreagă, periodic sau la nevoie, animalitatea legitimantă. Acesta-i orizontul „istoric” și „spiritual” al tot mai multora dintre noi, iar Catedrala (ca tot ce ține de Biserică și de Tradiție) nu poate fi decât o sfidare și o ofensă a bestialității cotidiene, ceva mai rău decât clisma pentru limbrici sau tămâia pentru draci.

Vor trăi și vor muri ca niște larve puturoase, fără memorie și fără transcendență, dar nu vor resimți decât un singur regret: că au fost contemporani cu Catedrala Națională și că pământul va trebui să-i înghită în bătaia clopotelor ei!

Răzvan CODRESCU

 

O SINGURĂ ÎNTREBARE…

Cam jumătate din familia mea s-a ocupat de spitale. Dr. Teja Papahagi a fondat un spital la Domnești, Argeș, care îi poartă numele. În acel spital a îngrijit-o admirabil pe Elisabeta Rizea din Nucșoara, după cum mărturisește aceasta.

Verișoara primară a lui Teja Papahagi, Florica Ciumetti-Bagdasar, cu studii la Harvard, a fost fondatoarea neuropsihiatriei infantile în România. Soțul ei, Dumitru Bagdasar, a creat școala română de neurochirurgie. Un spital important din București îi poartă numele.

Fratele cel mare al bunicii mele, Acad. Constantin Anastasatu, a fost unul dintre cei mai importanți ftiziologi români. Un spital din jud. Vâlcea îi poartă numele.

Bunicul meu, Dr Constantin Papahagi, a fost tot ftiziolog, la Cluj. Întâlnesc încă oameni în vârstă care îmi spun că le-a salvat viața, lecuindu-i de tuberculoză.

Fratele bunicului, Prof. Dr. Emil Papahagi, a fost unul dintre cei mai mari chirurgi români, specializat în chirurgia stomacului. A condus mai multe spitale din București, după care e emigrat în Germania.

Fratele tatălui meu este medic ortoped la Câmpina, soția sa este medic oftalmolog, iar una dintre verișoarele mele primare este stomatolog.

Am voie ca măcar eu, din toată familia, să mă preocup și de catedrale?

Adrian PAPAHAGI

 

CATEDRALA UNITĂȚII NAȚIONALE

 

Dragi prieteni, este o zi însemnată astăzi, care, indiferent că suntem adepți ai spațiilor mici sau mari, marchează un eveniment important pe care ca popor îl așteptăm de mai bine de 100 de ani. Iată un deziderat vechi al românilor, care astăzi prinde viață: să avem și noi o Catedrală a Neamului. Dacă însă noi nu vom da viață ideii de unitate construită în jurul acestei catedrale, riscăm să sfârșim ca și țările occidentale invadate de Islam și în care catedralele s-au transformat în simple obiective turistice. Ce mare tristețe să vezi cum privesc sfinții din icoane și sculpturi apostazia acestui veac! Într-o bună zi, când va veni și timpul lor, îmi voi publica acele memorii în care povestesc cum am simțit și trăit eu toate acestea. De aceea este foarte importantă viața, viața în Hristos din interiorul acestor ziduri și din afara lor. Cred că întreg poporul nostru este chemat să viețuiască în Hristos și în momentul de față nu văd că ne împlinim această chemare, nici măcar eu, ceea ce îmi pricinuiește o mare tristețe. Nu am înțeles rostul Referendumului, nu am înțeles nici rolul postului în sensul lui adevărat și profund. Ca creștini trebuie să demonstrăm că suntem vii și nu morți, să nu rămână creștinismul nostru de fațadă, ca cel al fariseilor. Ce se întâmplă cu creștinii de fațadă? La prima adiere de vânt își schimbă orientarea. Cam ceea ce se întâmplă în partidele noastre politice la ora actuală. Și aici țin să îmi exprim o altă mare tristețe, pentru că nici în al doisprezecelea ceas, în cel al Centenarului, nu avem ceea ce se cheamă un proiect de țară. Nu suntem în stare să ne unim forțele în jurul unui proiect de țară, lăsând deoparte micile interese meschine, individuale… Văd eforturi individuale, disparate, dar nu văd o idee coerentă de program național care să grupeze în jur toate aceste proiecte disparate, nu văd un ideal capabil să dea aripi generațiilor ce ne vor urma.

România mare s-a construit pe sacrificiile multor generații

Mă doare inima să văd atâtea reclame și site-uri care promovează monumentele și cultura altor țări, pe care la rândul nostru le promovăm ca oile. Ascult de câteva zile la radio numai muzică străină, iar la televizor văd numai filme străine sau românești de proastă calitate. Ce învață generațiile care vor veni despre cultura română? Avem atâtea monumente în țară pe care nu le promovăm, le ignorăm, cei mai mulți habar nici nu au de existența lor. Avem o clică politică care ne conduce de 30 de ani încoace și nu o elită, care să lucreze în interesul poporului și al țării și orice fel de încercare în acest sens este suprimată încă din fașă. Asistăm la o degringoladă totală la nivelul instituțiilor de stat. Cum să promoveze aceste instituții interesul și valorile românești la nivel european când ele nu reușesc să închege o unitate și să păstreze echitatea nici pe plan intern? Ce elită politică aveam noi la 1918? O elită capabilă să se sacrifice pentru țară, care avea un ideal și urmărea un interes național, o elită capabilă să promoveze valorile României la nivel european pentru că avem valori care merită. Este important să înțelegem că România mare s-a construit pe sacrificiile multor generații la rând și nu va dăinui decât în spirit de jertfă, de aceea și avem o catedrală a eroilor.

Aș vrea aici să omagiez acei eroi din familia mea sau apropiați familiei mele, care au contribuit ca noi să putem ajunge astăzi în acest moment. Dacă puteți, vă rog să îi pomeniți. Îi voi numi din păcate doar pe cei cunoscuți, pe cei necunoscuți nădăjduind că îi va pomeni Domnul. Este vorba de Andrei Roman, învățător și cantor la biserica ortodoxă din Dârlos, luptător în armata lui Avram Iancu, Visarion Roman, care l-a însoțit la numai 15 ani pe tatăl său în oastea lui Avram Iancu, prim-contabil al Mitropoliei lui Andrei Șaguna, redactor al „Telegrafului Român”, al „Albinei românești”, corespondent al ziarului „Românul” de la București. A înființat prima bancă românească din Transilvania, Albina, cu sediul la Sibiu. Prin convingerile sale, prin corespondența purtată la București, care îi era transmisă indirect prin George Barițiu, ca spionii imperiali să nu prindă de veste, este un precursor al Marii Uniri. Apoi Augustin Băilă, uneori trecut Boilă, învățător în satul natal Dârlos, pleacă pentru a nu fi înrolat în armata austro-ungară și forțat să lupte împotriva românilor împreună cu mai mulți tineri din sat în SUA, unde devine preot ortodox al comunităților românești din Cleveland și Chicago; reîntors în țară la începutul anilor 1920, dăruiește toată agoniseala sa și a comunității păstorite la Chicago Reginei Maria pentru reconstrucția țării după război. Cere în schimb recunoașterea luptei dusă de varul său primar, Visarion Roman, pentru drepturile românilor din Transilvania și pentru unitatea națională. Regina își ține promisiunea, recunoscând oficial meritele acestuia. Este numit apoi preot în Pădurenii de Hunedoara, unde înălță o biserică de piatră. Gheorghe Prelipcean, membru al „Arboroasei” în timpul studenției de la Cernăuți, reprezentant al românilor în cadrul Regiunii autonome maghiare după Al Doilea Război Mondial. Apoi unchii mamei mele: caporalul Vasile Georgescu, mort pe front la cotul Donului, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fratele său, Pretor Georgescu, îngropat de viu de un obuz pe front în Munții Tatra, dezgropat după câteva zile, rămas infirm pe viață și mort în țară. Gheorghe Hârs, învățător în Sibiciul de Jos, unchi al bunicii mele materne, omorât de trupele bolșevice pentru că avea ascunse în podul casei sub fân cărți despre Basarabia și pentru că a luat apărarea altui creștin. Și nu în ultimul rând, Principesa Alexandra Ghica, care și-a părăsit rangul pentru a merge voluntar ca infirmieră pe front în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu-mi este rudă, dar printr-un concurs de împrejurări a vegheat primii ani ai copilăriei mele. Și cu aceasta cred că am acoperit toate regiunile țării pentru că eu însămi sunt o corcitură munteano-ardeleano-bucovineană. Să nu uităm așadar că această Catedrală și această unitate națională s-a construit pe jertfa lor. Îmi place să cred că eroi au fost, eroi sunt încă și vor mai fi în neamul românesc. Acestea sunt gândurile cu care întâmpin această zi și pe care am ținut să vi le
împărtășesc.

Raluca PRELIPCEANU

 

Fotografiile din acest grupaj au fost realizate George CRĂSNEAN