LOADING

Type to search

Lumea Credinței nr. 12 (218), decembrie 2021

Share

EDITORIAL – DE LA EU LA NOI: UN SALT CA DE LA PĂMÂNT LA CER

Iată, în curând se fac doi ani de când am fost loviți de molima (deocamdată) fără leac COVID ‑19. Dincolo de toate bâlbele autorităților în impunerea restricțiilor, dincolo de presupusele/ misterioasele cauze ale maladiei asiatice, dincolo de interesele financiare uriașe ale companiilor multinaționale, dincolo de discuțiile despre pierderea (temporară a) unor drepturi – dincolo de toate acestea, eu știu un lucru: mi‑am condus la groapă rude și prieteni, preoți, monahi și vlădici. Și am asistat, prin intermediul presei, la alte numeroase înmormântări: actori, cântăreți, intelectuali de marcă, sportivi, doctori, profesori universitari, oameni politici și multe, multe alte categorii… Peste 55.000 de români au dispărut din viețile noastre, secerați de propriile boli cărora virusul blestemat le‑a dat o forță mortală! Asemeni unui diavol iscusit, virusul scoate toate „păcatele” fiziologice la lumină, neputințele organismului și carențele de apărare ale acestuia.

Unii au asemuit situația de față cu un război, ceea ce nu este lipsit de temei. Frontul îl reprezintă chiar viețile noastre, pierderile sunt zilnice: morți, betegiți (unii pe viață), nivel de trai scăzut, lipsuri evidente. Și, peste toate, temerile cețoase față de ziua de mâine. De aceea, actele de bravadă, de sfidare a unor reguli provizorii, de periclitare a unei stări de sănătate colectivă și așa precară îmi par a fi în neregulă. Suferința este generală, de ce să o adâncim și noi cu gesturi inutile, flecăreală și trăncăneală fără temei, teorii fantasmagorice și cărămizi în piept: eu știu, eu fac, eu dreg, eu nu admit…

Mai grav este că și Biserica, prin câțiva dintre oamenii săi, este târâtă cu de‑a sila în acest scenariu sumbru al contestării oricărei acțiuni menite să oprească răspândirea bolii. De fapt, pentru unii dintre aceștia, nici măcar boala nu există, este o închipuire și scamatorie a cercurilor de putere ocultă. În fine… Ideea este că pentru acești frați ai noștri, mai mult decât iubirea pentru adevăr (și care o fi acela, Singur Dumnezeu îl știe!) este disprețul față de tot ceea ce vine din afara țării ăsteia, din afara unui popor român idealizat și mitologizat (musai cu ADN geto‑dacic și religie ortodoxă), din afara Bisericii Ortodoxe și aceea reprezentată izolat, autarhic, insular. Practic, vorbim despre o oază într‑un ostrov plutind pe o mare de ostilitate, în care doar o ceată de creștini pravoslavnici au înțeles adevărul teologic despre… resorturile medicale și sociale ale pandemiei. Seamănă acesta cu un comportament de tip izolaționist, aproape sectant, intens apocaliptic? Nu știu să spun cu exactitate și mă feresc de astfel de etichete. Dar puțină decență și rațiune nu ar strica, de vreme ce nimeni nu este în posesia adevărului absolut.

Iar noi, ceilalți, care nu ieșim în stradă cu goarna de gât și nu batem toba pe rețelele sociale sau apa în piuă la predici (cu extratereștri și semnul Fiarei, apostazii și lepădări), ce rămâne să facem? Facem așa: vorbim aceste lucruri clar și omenește, față către față cu duhovnicul și medicul, păstrăm comuniunea cu frații de credință, cu Episcopii, preoții și monahii, ținem rânduielile Bisericii cât mai complet cu putință, ne rugăm și – mai ales! – facem fapte de milostenie. Acestea de‑abia ne vor aduce mare mângâiere și speranță reală, ne vor da un sens duhovnicesc vieții, ne  vor apropia de sufletele speriate și obosite din preajma noastră. Așa îi vom putea înțelege pe suferinzi, așa le putem alina, în numele lui Hristos, durerea de orice fel ar fi aceasta. Să avem, așadar, un comportament hristic față de aproapele, să coborâm raiul din cărțile de cult și de pe frescele din biserici și să‑i lucrăm grădina acum, aici. Chiar nu văd ce ne poate împiedica? Poate doar ispita acelui eu știu, eu am aflat, eu lupt pentru drepturile altora, eu apar la TV și pe rețele, eu sunt de neclintit. Eu, veșnicul eu; niciodată, sau foarte rar, noi

PS 1. Formele de protest își au și ele rolul lor: frânează din elanul legislativ uneori abuziv al autorităților, arată faptul că oamenii sunt cu ochii pe ei, încurajează o formă de vigilență civică. Însă teologia subtilă a Bisericii, dogmele eterne și Sfinții Părinți nu cred că trebuie amestecate în această rumoare fără sfârșit. Pentru asta avem asociații și fundații, organizații și forme spontane de asociere strict laice, care pot să țipe și să organizeze proteste cât pentru toată lumea. Admir activismul unora, implicarea lor sinceră, dar tonul face muzica: scandalul permanent decredibilizează  orice cauză, invectiva ucide argumentul, fanatismul și ideile fixe alungă comuniunea. Iar amestecul dintre teologie și virusologie devine letal, iar când se trece la amenințări cu lepădarea, afurisenia, „căderea din har” etc., atunci orice înțelegere devine imposibilă.

PS 2. Nici ideea de a ne lăsa cu totul în seama lui Dumnezeu nu e una foarte justă, că rezolvă El „cumva” situația. Spun asta amintindu‑vă că până acum un secol și ceva oamenii erau infinit mai
credincioși, iar Dumnezeu era mult mai prezent în viețile lor reale. Cu toate astea, molimele făceau ravagii, presărând străzile târgurilor și ulițele satelor cu cadavrele celor atinși de ciumă, holeră, tifos, gripe etc. Nu erau oamenii aceia credincioși, nu‑și puneau toată nădejdea în Bunul Dumnezeu? Ba da, cu siguranță, însă nu aveau la îndemână formulele actuale de scăpare: medicamente și medici, vaccinuri și clinici. Unde e atunci adevărul? Boli care au fost eradicate, după secole de chinuri și mormane de cadavre, strict prin mijloace medicale… Deci să nu exagerăm, să nu o luăm pe arătura speculațiilor fără nici un fel de suport în real.

 

Răzvan BUCUROIU