O floare şi doi grădinari – impresii din Chişinău

Am luat şi eu, ca tot românul european (adică vârât aproape cu de-a sila în Uniunea bunăstării, de către membrii venerabili ai clubului), calea Chişinăului. Am făcut asta acum, pentru prima oară în viaţă, gândindu-mă că dacă se întorc comuniştii la putere după alegeri, şi dacă iarăşi cade cortina de fier, altă ocazie să văd Basarabia nu mai am… Aşadar, mi-am luat familia (ca martori la istoria recentă) şi împreună cu bunul meu prieten Cristi Tabără şi cu tânăra lui soţie iată-ne la podul de peste Prut. Odinioară din flori…

Rusofonia şi rusofobia

Drumul până la Chişinău este relativ scurt, fără sate şi fără miliţie. Odată ajuns în preajma capitalei, după ce traversezi o frumoasă zonă de lacuri şi heleştee, perspectiva oraşului se deschide privirii. Blocuri în zare, mici pâlcuri de păduri (am aflat atunci că oraşul aceste este printre cele mai „împădurite” din Europa), şosele aproape bune, maşini din toate epocile istorice. Doar văzând peisajul auto al străzii înţelegi rapid ce calamitate istorică dar şi ce neorânduială de sistem coexistă în această republică de numai trei judeţe! Lada şi Moskvici-ul, plus celebrul GAZ stăteau la semafor, cu seninătate şi inconştienţă, alături de Porsche, Mercedes ori Maseratti. Veţi spune: vechiul şi noul. Poate, însă alăturarea vizuală a acestora arată ca o cicatrice hidoasă pe obrazul spaţiului public, cicatrice lăsată de bisturiul istoriei care a amputat de-a valma tot ce-a prins. De altfel, surprizele încep încă de la hotel (care, între noi fie vorba, e mai scump decât în alte capitale europene) unde recepţionera – o fată tânără şi bălaie – are imense probleme cu limba română. „Ei, asta-i situaţia, o fi o rusofonă” gândesc rapid dar, sincer, chestiunea nu mi-a plăcut. Problemele continuă în taxi, unde şoferul îmi aplică limbajul mimico-gestual, pentru a lua proporţii de panică instalată la un restaurant din centru. Acolo chelnerimea făcea eforturi imense să-mi înţeleagă necesităţile de hrănire, iar Meniul era scris într-o româno-păsărească de toată frumuseţea! Nici la Târgu Mureş nu m-am simţit aşa…

Trecând peste neajunsurile comunicării, nu am putut totuşi să nu remarc deosebitele feluri de mâncare şi ospitaliatea oamenilor – chiar şi aşa, setaţi pe limba rusă. Explicaţia sociologică ne-a oferit-o Dan Dungaciu, pe care l-am întâlnit în acel sfârşit de octombrie la Chişinău, în funcţia de consilier al preşedintelui Ghimpu: „Limba rusă, chiar dacă se vorbeşte nativ doar de o parte a populaţiei Moldovei, este înţeleasă de către toată lumea”. Aşadar, vehicolul de comunicare unanim folosit de populaţie rămâne, totuşi, limba imperiului, a ocupantului. Mai grav, am sesizat că atunci când într-un grup vorbitor de limba română se adaugă un rusofon, limba grupului se „comută” instantaneu pe… rusă. Sistemul e ca cel aplicat unui aparat vechi de radio, căruia dacă-i dai zdravăn una, începe să prindă postul corect. Aşa şi oamenii: la prezenţa rusofonului încep să prindă corect postul „limbii”, pe frecvenţa… Radio Moscova. E clar, românii nu au – sau nu pare că ar avea – conştiinţa majorităţii, care ar trebui să se exprime, mai întâi prin limbă!

Avem o datorie istorică?

De fapt, pentru a fi conformi cu istoria, trebuie să ne amintim că începând din 1812 (de când a fost cedată Rusiei de către marile puteri), Basarabia nu mai vorbit oficial româneşte decât vreo 2 decenii. La cei 200 de ani de ocupaţie a limbii ruse, cei 20 de ani de limbă românească se vede că nu ajung. Şi pentru că veni vorba de istorie, desfid orice acuzaţii de abandon în faţa Rusiei pe care ni le-ar putea aduce basarabenii, aşa după cum noi le-am adus frecvent occidentalilor, după căderea Cortinei de Fier. Nu, la 1812 România nu era România, era sub ocupaţie turco-fanariotă, aşadar nu putea(m) decide nimic. Ordinea europeană – ţaristo-turco-napoleoniană – a fost cea care, punând capăt războiului ruso-turc a făcut dispărută această parte de ţară între guberniile revărsate spre Europa ale imperiului slav. Apoi, în 1940, când România carlistă a cedat Basarabia URSS-ului fără niciun foc de armă, ţara era ocupată de armatele lui Hitler – aliatul de atunci al lui Stalin (pactul Ribentropp-Molotov din 1939). Cum să le rezişti acelor doi nebuni? Însă imediat, peste doar un an, în 1941, sute de mii de soldaţi români au trecut Prutul şi mulţi şi-au găsit sfârşitul prin glonţ, pe pământul Basarabiei. Tot cauza Basarabiei ne-a costat, în prelungiri, şi hecatomba de la Stalingrad şi Cotul Donului ca şi „pacea” ce le-a urmat. Aşadar, se poate spune că i-am abandonat?

Şi totuşi… într-un fel cred că se poate spune asta. În 1990-91, când URSS era în plină dezintegrare politică, militară şi economică iar harta Europei era cu „geometrie variabilă”, apărând sau dispărând state. Aşa s-a şi terminat, de fapt, al doilea Război Mondial: prin prăbuşirea URSS, prin desfacerea în dureri a Iugoslaviei şi prin apariţia acestor ţări, la marginea de est a Europei: Ucraina, Belarus, Moldova şi chiar ţările baltice. Ei bine, atunci, în acei ani nebuni, poate că dacă România „forţa” puţin bunăvoinţa granzilor euroatlantici, unirea ar fi fost făcută. Dar la putere era – ţineţi minte – Ion Iliescu şi FSN-ul său. Fascinaţi încă de marele prieten de la Răsărit (în colaps, ce-i drept), guvernanţii de atunci nu şi-au pus problema momentului istoric unic, creat de vidul de putere imperială. Şansa a fost ratată atunci iar acum, a redeschide dosarul frontierelor europene de răsărit pare o curată nebunie!

Ortodoxie la două capete

La biserici însă, basarabenii excelează! Fie că aparţin de patriarhia Moscovei, fie de Bucureşti, bisericile lor sunt foarte frumoase şi îngrijite. Să fiu cinstit până la capăt, catedrala vlădicăi Vladimir din Chişinău este chiar impresionantă. În piaţeta din faţă, multe cupluri proaspăt căsătorite erau la şedinţe foto, printre vrafurile de porumbei care umpleau vesel văzduhul. Turnul clopotniţă, ridicat recent, stă semeţ în ansamblul arhitectural al Pieţei, care cuprinde şi clădirea sovietică a Guvernului. Semn românesc şi ortodox, turnul veghează cu demnitate pulsaţia străzii. La parter este amenajată o librărie în care găseşti o sumedenie de cărţi româneşti de cea mai bună calitate! În spatele lui se iţeşte catedrala – splendidă şi pe afară, şi pe dinăuntru, plină de icoane pictate în maniera cvasi-realistă a ruşilor. Mişcătoarea erau pâlcurile de sfinţi ai Moldovei şi ai altor sfinţi români frumos zugrăviţi în icoane, iar prezenţa lor acolo indică o stare de normalitate pan-ortodoxă. Nu, nu este nimic rusesc (moscovit) în această frumoasă biserică, ci totul este tradiţional românesc. Un românesc care transcende chiar „moldovenismul” conjunctural, care încă mai sfâşâie pe alocuri conştiinţele ţării de peste Prut. O biserică-model, frumoasă şi îngrijită, cu rugători, cu mirese şi „cumetri” (naş de botez, n.red.), o biserică în care te trage aţa să te rogi. Prelungirea ei monahală, atât cât am văzut în vizita asta, e la Căpriana, refăcută magistral. Dar despre asta, în numărul viitor.

Ortodocşii care ţin de Mitropolia Basarabiei (BOR) se roagă în marea biserică cu hramul Sfânta Teodora de la Sihla. Aflată şi ea în zona centrală a oraşului, cu o arhitectură exterioară – culmea – ceva mai rusească, aşezământul are harismă, are viaţă. Aceasta vine, în primul rând, din numărul mare de botezuri la care mi-a fost dat să asist, ca pe bandă rulantă. În plus, interiorul este refăcut cu minuţiozitate, respirând eleganţă răsăriteană actualizată şi precizire liturgică străveche. Preoţii locaşului – cu glasuri răsunătoare, reverberante, pline – slujeau ceremonios, iar lumea era pătrunsă de taina care se desfăşura, aidoma ca rostire, dar de fiecare dată altfel, ca încărcătură personalizată.

Am părăsit Basarabia cu sentimente extrem de amestecate. Pe de o parte, toată retorica postdecembristă mă ducea cu gândul la un pământ sfinţit şi însângerat, în aşteptarea mânturii prin românitate, adică prin Biserica strămoşească, latinitate şi europenitate bine temperată. Credeam că găsesc acolo oameni care vorbesc limba aceea curată, a „vechilor cazanii”, limbă care să te înduioşeze – aşa cum o făcea Grigore Vieru prin poeziile sale inegalabile. De fapt, vedeam Basarabia mai mult prin ochii lui poetului recent dispărut dar şi ai soţilor Aldea-Teodorovici… Pe de altă parte, realitatea nu aşteaptă venirea lui Răzvan Bucuroiu – spre confirmarea unui mit – pentru a se schimba apoi, numaidecât. Nu, realitatea, este cea pe care am constatat-o la faţa locului şi care arată aşa: oamenii dintre Prut şi Nistru îşi trăiesc dualitatea unei apartenenţe care le convine, punctual, pe rând. Că e făcută complice sau naiv, cu scop pragmatic sau din inconştienţă, din delăsare naţională ori din lipsa unei perspective clare, e greu de spus.

„O floare şi doi grădinari” este titlul acelui film vechi, care exprimă cel mai bine situaţia Basarabiei. Floarea – ştim cine e. Un grădinar, măcar, putem ghici. Întrebarea e: cine-o fi al doilea?

Razvan BUCUROIU