Vis pentru doi

Ca în fiecare an, pe 14 septembrie 2013, de Ziua Crucii, la mausoleul-biserică de la Aiud (în coasta căruia s-au ridicat între timp, prin strădania Fundaţiei Aiud, biserica noii mănăstiri şi clădirea viitorului centru de studii martirologice), tot mai puţinii supravieţuitori ai temniţelor comuniste s-au adunat, alături de grupuri de tineri inimoşi, să-şi cinstească fraţii martirizaţi pentru Cruce şi Neam (monumentul însuşi înfăţişând simbolic purtarea în comun a Crucii Neamului spre zariştile veşniciei). O impresie puternică a făcut, dintre vorbitori, d-l Ilie Tudor, nonagenar, deţinut politic între 1958 şi 1964, nimeni altul decât tatăl rapsodului Tudor Gheorghe. D-lui Ilie Tudor îi va fi reeditat în toamna aceasta, sub egida Fundaţiei Sfinţii Închisorilor (Piteşti), un volum de amintiri, ceea ce ne prilejuieşte rememorarea unei poveşti tulburătoare, atât în relatarea fiului (apărută pe vremuri chiar în paginile revistei noastre), cât şi în cea a tatălui (inclusă în respectivul volum memorialistic). Comentariile pe marginea ei – şi a visului cu pricina – le lăsăm fiecărui cititor în parte. (R. C.)

Relatarea lui Tudor Gheorghe (fiul)

Într-un interviu acordat în aprilie 2003 revistei Credinţa ilustrată (ulterior: Lumea Credinţei), reputatul cântăreţ Tudor Gheorghe (n. 1945), la întrebarea „Aţi trăit vreo minune?”, răspundea afirmativ şi relata:

„Da. Am plecat din comuna mea, din satul meu, pentru prima dată spre Bucureşti, în uniformă de elev. Tata era deja închis, fiind condamnat 22 de ani; motive politice. Am dat examen la Institutul de Teatru. Eram atunci 1280 de candidaţi pe 35 de locuri. Un adevărat «măcel»…

Repet: veneam pentru prima dată în Bucureşti, din provincie. Eram uimit, nu văzusem Bucureştiul până atunci. M‑am dus cu toată puritatea copilului de la ţară şi cu credinţa că nu mi se poate întâmpla nimic. Ca să intri într‑o facultate în vremea aceea, trebuia un anumit dosar. Tatăl meu fiind condamnat, şansele mele dintr‑o dată scăzuseră. Aici începe minunea. După ce am luat prima probă, practică, la a doua probă am fost speriat, iar la a treia probă am avut un vis. Un vis foarte ciudat, pe care avea să mi‑l povestească tata, după ce s‑a întors din închisoare… Am visat acelaşi vis cu tata!

Una din modalităţile de a‑i înfrânge, spiritual vorbind, pe cei din închisori, era să‑i distrugă psihic. Şi pe tata l‑au pus să semneze certificatul meu de deces, perfect întocmit de Procuratură: «În urma unui accident rutier, minorul Tudor Ilie Gheorghe a decedat. Autopsia a constatat…» etc., etc. Închis, tata a primit hârtia asta. Sigur că şocul a fost cumplit. Dar avea lângă el nişte oameni cu totul deosebiţi, în închisoarea de la Aiud. I‑au spus: «Fii cuminte, astea‑s feluri de-a ne învinge! ». Şi tata mi‑a spus, după ce a ieşit, că m‑a visat alergând printr‑un lan de grâu, presărat cu maci. Aici e minunea, că înainte de a mă duce la cea de-a treia probă, la Institutul de Teatru, am avut acelaşi vis: singur, alergând într‑un lan de grâu, cu maci! Stăteam atunci la un frate al mamei, căruia i‑am povestit cât de frumos am visat. El mi‑a zis: «Bă, tu intri…». Şi am intrat…”*.

Relatarea lui Ilie Tudor (tatăl)

Episodul ni s-a părut fascinant, iar impresia a fost cu atât mai puternică atunci când am putut citi ulterior şi relatarea tatălui, apărută mai întâi în micul volum De sub tăvălug. Amintiri din temniţele României îngenuncheate (Editura MJM, Craiova, 2003). Iat-o reprodusă în continuare, spre comparaţie şi meditaţie: „Întâi a troznit vizeta.

Un glas poruncitor, răguşit, ni s-a adresat:

– Care e cu litera T?

Am ieşit în faţă eu şi profesorul Tănăsescu din Alba Iulia.

– Rămâi aici cel de la Craiova! Restul, executarea!

Ceilalţi, conform regulamentului, se aşezau cu faţa la perete, cu mâinile la ochi.

– Numele şi pronumele, starea civilă! Ai trei copii: Gheorghe, Valeria şi Elena?
– Da.
– Semnează că ai luat la cunoştinţă!

Pe policioara vizetei mi s-a înmânat un certificat de moarte original, peste care mi-am aruncat ochii, neînţelegând. Era un certificat prin care mi se confirma decesul minorului Tudor Gheorghe, elev la Liceul «Fraţii Buzeşti» din Craiova, în vârstă de 15 ani, ca victimă a unui accident rutier! Am mai citit o dată, privind degetul ce-mi indica locul în care trebuia să semnez şi care începuse să se mărească până când… nu mai ştiu.

M-am trezit în braţele părintelui Gornic; îmi trecea pe faţă o batistă udă.

– Ce s-a întâmplat?
Preotul Dancu, zâmbindu‑mi încurajator, mi-a răspuns:
– Ei, dragul meu, încă o găselniţă a ocrotitorilor noştri!
– Bine, părinte, dar am semnat de primirea unui certificat-tip, original, ştampilat, semnat!
– Omule, n-ai trecut prin anchetă? N-ai semnat? Nu-i cunoşti? Chiar nu realizezi că e un sistem drăcesc de a ne strivi psihic?
Mi-a mai venit inima la loc. Era o posibilitate; mai ştii? Şi totuşi… certificatul? Îndoiala şi durerea au început să mă roadă, până când doctorul Amihăesei, pe care-1 găsisem cu doi ani în urmă în celulă şi care petrecea mai tot timpul în rugăciune alături de părintele Gornic, mi-a zis:
– Tot mai crezi în povestea cu moartea copilului?
Am oftat adânc.
– Nu ştiu! Nu ştiu, d-le doctor!
– Atunci ascultă, roagă‑te!
Cu credinţă, cu frângere de inimă, şi nu se poate să nu ai un semn! Nu se poate!
Eu, care eram cel mai încrezător, cel mai vioi, şi care-i încurajam pe cei deznădăjduiţi, acum devenisem tăcut, trist, doborât.
Au avut dreptate camarazii mei de celulă. Într-una dintre nopţile ce au urmat, am avut un vis edificator: prin mijlocul unui lan de grâu verde, care-i trecea de genunchi, băiatul fugea spre mine cu braţele deschise şi mi-a strigat limpede: «Tată, nu sunt mort!». M-am trezit înfiorat şi din clipa aceea am fost încredinţat că trăieşte. Nu m-a minţit visul”.

Notă: * Interviul, intitulat “Şi eu am trăit o minune în viaţă” (intervievator: Răzvan Bucuroiu), este reprodus şi în recentul volum Actorii şi credinţa. Interviuri şi evocări, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, cu o prefaţă de Răzvan Bucuroiu, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2013, pp. 13-22 (pentru pasajul citat aici, cf. pp. 18-20).