LOADING

Type to search

«Criza noastră majoră este una morală» (I)

«Criza noastră majoră este una morală» (I)

Share

Licenţiat în anglistică-germanistică şi studii clasice la Universitatea „Babeş-Bolyai” (1994‑1998), masterat la Universtatea Paris IV-Sorbonne (1999), elev străin al Ecole Normale Supérieure (Paris) între 1997-2001, doctor în studii medievale („summa cum laude”) al Universităţii Paris IV-Sorbona (2006). bursier post-doctoral la Oxford, Londra (Warburg Institute) şi la Colegiul Noua Europă din Bucureşti (2006-2008), fost asis­tent la Universitatea Paris IV-Sorbona şi la Institutul Catolic din Paris (1999‑2003), actualmente lector dr. la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, d-l Adrian Papahagi este, din 2010, şi consilier al ministrului Afacerilor Externe, director adjunct al Institutului de Studii Populare şi membru-fondator al Fundaţiei Creştin-Democrate (FCD). A publicat numeroase studii de specialitate în reviste prestigioase din ţară şi din străinătate. Cea mai recentă publicaţie: Boethiana Mediaevalia. A Collection of Studies on the Early Medieval Reception of Boethius’ Consolation of Philosophy, Bucureşti: Zeta Books, 2010.

 

Domnule Adrian Papahagi, faceţi parte dintr-o generaţie de tineri intelectuali care este ataşată profund de valorile Bisericii Răsăritene. Cum aţi ajuns în acest punct, ca devenire personală? Din familie, din lecturi, printr-o întâlnire providenţială?

Apropierea mea de Biserică s-a petrecut profund şi ireversibil, m-a marcat în mod definitoriu la o vârstă oarecum matură, pe la douăzeci de ani. S-a produs, în mod paradoxal, la mare distanţă de ţară, la Paris.

L-aţi găsit pe Hristos, pe Dumnezeul nostru la… Paris?

Domnule Bucuroiu, unde se adună doi sau trei oameni în numele Lui, acolo este şi El. Dar poţi să-L găseşti oriunde, şi-n pustie…

Mai degrabă acolo…

Eu unul L-am găsit „în acest populat deşert care se numeşte Paris”, ca să citez din Traviata. Îl intuiam, Îl „ghiceam”, Îl căutam încă din ţară, dar în Biserică L‑am găsit la Paris, prin întâlnirea admirabilă cu ÎPS Iosif.

Deci asta e filiera duhovnicească a dvs.

Categoric. Fără întâlnirea cu Înaltul, cine ştie ce deşert străbăteam azi.

Dar ce v-a cucerit atât de irevocabil la dânsul?

Sfinţenia.

Cuvânt foarte serios şi greu totodată, aplicabil la o persoană nu numai în viaţă fiind, dar şi relativ tânără…

Era prin ’98: avea 30 şi ceva de ani. L-am descoperit într-o capelă protestantă, închiriată şi convertită în biserică ortodoxă, la peste o oră de mers cu trenul de la Paris. Trebuia să pleci devreme, iar slujbele Înaltului erau întotdeauna foarte lungi. Aveau o notă monastică accentuată, ÎPS Iosif fiind întâi monah şi doar accidental ierarh; binecuvântat accident, însă.

Eraţi într-un grup, sau eraţi singur?

Am ajuns la Înaltul printr-un prieten, care între timp a devenit preot. De altfel, atingerea Înaltului pe mulţi i-a adus în biserică… Radu Mărăşescu este acel prieten din Cluj, care studia filozofia şi care a trecut printr-o conversie foarte puternică în urma întâlnirii cu mitropolitul. El m-a „târât” acolo, să văd un preot şi un episcop cum nu s-a mai pomenit. Într-adevăr, slujba de la Ville d’Avray nu semăna cu nimic altceva. În România nu am găsit o atmosferă comparabilă: 20 de oameni într-o biserică de lemn, protestantă, convertită prin trei icoane de calitate îndoielnică, însă care se rugau extraordinar. Toţi cântau, se rugau, ştiau liturghia pe de rost. Apropierea de acest om a fost definitorie şi, cine ştie, dacă nu mă căsătoream în 1999 şi nu se năştea băiatul nostru în acelaşi an, poate că aş fi urmat calea lui Radu Mărăşescu – reverenda, rasa.

Şi în România?

Vă voi dezamăgi: nu mi‑am găsit încă locul duhovnicesc unde să mă simt acasă, aşa cum mă simţeam la Paris. În România…

Încă rătăciţi!

Încă rătăcesc… Caut o bi­serică şi pentru mine, unde să regăsesc rânduiala de la Paris.

Vă place cuvântul rânduială!

Vă rog să luaţi act că eu studiez Evul Mediu latin, deci „vocaţia” mea levantină este destul de limitată… Sunt ortodox fiindcă aşa m-am născut şi fiindcă recunosc dreapta credinţă în absolut fiecare element al vieţii noastre. Încerc totuşi o atracţie nu doar livrescă faţă de ordinea Apusului, faţă de filozofia şi rânduiala lui. Şi chiar faţă de o anumită aşezare să-i spunem, mai birocratică, mai funcţionărească a firii.

Dar dvs. sunteţi îndrăgostit de un Occident al unui Ev de mijloc. Se poate compara ceea ce studiaţi cu ceea ce este lumea occidentală acum?

Îmi e greu să compar Evul Mediu cu Evul Media, dar parcă ceva s-a păstrat în Apus din rânduiala pe care o lăudam. Declinul lumii occidentale începe, după mine – şi aici mă întâlnesc cu ­Jules Michelet – în secolul al XII-lea, o dată cu afirmarea burgheziei în Occident. Decadenţa a culminat prin transformarea aristocraţiei militare într-un castă pudrată, înlăturată în secolul al XVIII-lea. De atunci, virtuţile aristocratice au cedat treptat locul virtuţilor burgheze, cărora li se datorează totuşi prosperitatea nemaiîntâlnită a Occidentului în „stupidul secol XIX”, cum îl numea Léon Daudet.

Deşi zona levantină nu vă spune prea mult sub aspectul rânduielilor lumeşti, trebuie să constat că aveţi un nume cu rezonanţă levantină, chiar balcanică.

E, evident, un nume levantin, care ne duce nu doar la Constantinopol ci de-a dreptul la Ierusalim. Un stră­­moş al meu, probabil în prima jumătate a secolului al XIX-lea, a întreprins un hagialâc – s-a dus la Ierusalim, întorcându-se hagiu. Fiind preot, s-a numit Papahagi. E o poreclă, iniţial, dar una foarte onorabilă, pe care o port cu multă mândrie.

Presupun că aveţi un ADN combinat. Întâi de toate elementul aromânesc…

Familia mea îşi are obârşia în Pind, în Macedonia. E o familie care a dat României savanţi şi medici, cu toţii oameni care întotdeauna au simţit extrem de româneşte!

Proveniţi din pâmânt grecesc, dar sunteţi stabilit la Cluj.

Nu grecesc, macedonean. Clujul este, mai degrabă, un accident de parcurs în istoria familiei noastre. Bunicul meu patern era născut în Basarabia. Străbunicul avea o casă la Silistra, iar după pierderea Cadrilaterului s-a refugiat la Piteşti, apoi la Bucureşti. Bunicul meu, fiind medic, a găsit un post la Cluj. Actualmente, eu însumi fac naveta între Bucureşti şi Cluj.

Parcursul vieţii dvs. actuale se îndreaptă către diplomaţie. Cum se împacă diplomaţia cu creştinismul asumat?

Aş putea să găsesc apropieri artificiale şi să spun că diplomatul este, într-un fel, un pontifex, un creator de punţi între oameni şi ţări. La rândul lui, creştinul poate să fie orice, de la pălmaş până la ministru. Nu există o profesiune anume rezervată creştinilor.

Nu la asta mă refer, ci la structura discursului diplomatic, la anumite adevăruri care nu trebuie spuse direct, ci ambalate cumva.

Vreţi să sugeraţi că, din pricini „binecuvântate”, chiar şi un creştin poate să mintă, odată ajuns diplomat?! Dar haideţi să o luăm invers. Chiar şi un diplomat poate să spună, cu fineţe şi nuanţe, adevărul, dacă e creştin!

Absolut, iar de multe ori diplomaţia a salvat omenirea de la catastrofe! Cum ar fi arătat lumea fără diplomaţi? Ca un infern exclusiv militarizat, presupun…

Cu siguranţă! Diplomaţia este arta a rotunjirii colţurilor. Este o formă de soft power, de putere mai puţin contondentă decât cea militară. Ştim că războiul este o prelungire a politicii, sau a diplomaţiei, cu alte mijloace. Eu unul nu pot să mă consider încă diplomat – sunt consilier al ministrului de externe, ceea ce este o funcţie în parte politică –, dar fireşte că sunt extrem de atras de diplomaţie. Fiind în limite rezonabile poliglot, petrecându-mi o treime din viaţă în străinătate, mă mişc cu o oarecare lejeritate în mediile internaţionale. Mă şi fascinează imaginea complexă a lumii în mişcare, în reaşezare. Diplomaţia, ca orice meserie bine făcută, este o formă de slujire a comunităţii, care aduce imense beneficii ţării. O diplomaţie bună poate să evite dezastre majore şi să contribuie la ancorarea ţării într-un sistem de alianţe extrem de favorabile, cum s-a şi întâmplat cu România. Succesul României moderne este în mare măsură unul diplomatic.

Să mai adâncim cu o treaptă convorbirea noastră şi să vă întreb onest: ce credeţi că poate să mai aducă nou creştinismul în politica României de astăzi?

Buna cuviinţă! Creştinismul poate aduce decenţă, bunăcuviinţă, cinste. Poate să aducă o reformă morală. Criza actuală a României nu este în primul rând una economică. Haideţi să fim foarte clari: niciodată, în istoria noastră, nu am fost atât de bogaţi. Niciodată PIB-ul României, cu excepţia anilor de boom (în parte artificial), nu a fost atât de mare. Niciodată românii nu au fost în număr atât de mare atât de bine hrăniţi, cazaţi, instruiţi.

Vorbiţi acum de o medie…

Evident, despre o medie. Cu excepţia cazurilor de sărăcie gravă care ne înfioară, românii nu au trăit aşa de bine nici în 1938 – anul de vârf al economiei interbelice – nici în comunism. Aş adăuga că nu trăim o criză politică, aşa cum trâmbiţează mogulizoarele: niciodată în istoria ei, România nu avut guverne atât de longevive. În interbelic se schimbau şi din trei în trei luni.

Da, dar aveau un fundal de stabilitate, care era monarhia.

Chiar şi în lipsa regretabilă a monarhiei, România nu este o ţară instabilă politic, preşedintele fiind ales pe 5 ani, legitim, cu mandat clar. Avem guvern – uitaţi-vă la Belgia! –, Parlamentul nu a fost niciodată dizolvat – uitaţi-vă la Franţa sau la Italia ultimelor două decenii! –, avem pace socială – uitaţi-vă la Grecia! Viaţa politică s-a decantat din 1990 încoace: avem trei partide mari – ca în multe ţări din Europa, la care se adaugă unul etnic. În plus, geostrategic, situaţia nu a fost niciodată mai favorabilă. Niciodată nu am fost cuprinşi într-un sistem de alianţe atât de clar, stabil şi cu perspective atât de bune. Aşadar, criza noastră majoră este morală! Dacă am depăşit în parte trogloditismul comunist sub aspect economic, politic, geostrategic, trogloditismului moral şi intelectual de-abia acum îi culegem roadele. Gândiţi-vă aşa: cei care au consolidat stalinismul în anii ’50 erau oameni formaţi în interbelic. Au colaborat, au trădat, dar erau oameni din vechiul regim. Cei care s-au format în anii ’60, ’70 au fost elevii celor din interbelic. Abia astăzi se manifestă plenar generaţiile produse în laboratorul comunist şi se consumă simbioza între omul nou şi omul recent, între produsul comunismului autohton şi cel al consumerismului occidental. Vedem, iată, homunculul în toată splendoarea nudităţii sale! În cele din urmă periferia a invadat integral viaţa publică, iar mahalaua, suburbanul, lipsa de orice educaţie se manifestă în plină zi şi cu totală dezinvoltură. (va urma)