LOADING

Type to search

Pelerin în Ţara Fagilor

Pelerin în Ţara Fagilor

Share

Dacă tot am ajuns cu întârziere mare la Chişinău, acum chiar că trebuia să recuperez această datorie de suflet de a vedea şi restul românilor din preajma graniţelor convenţionale din Estul ţării. Şi iată-mă poposind la Cernăuţi, în Bucovina de dincolo de Siret, pentru numai trei zile. Cumpăna dintre ani acolo am petrecut‑o, iar cele văzute m-au bucurat şi întristat deopotrivă. Pentru că Ucraina nu este, nici pe departe, Imperiul Habsburgic, aşa după cum preşedintele actual, Viktor Ianukovici, nu este, orice şi oricât ar face, fostul împărat Franz Josef…

La re…judecata istoriei

Bucovina înseamnă Ţara Fagilor (din slavă). Acest nume a fost instituit cu precădere după anexarea Moldovei de Sus de către Imperiul Habsburgic, în 1775. Anexare care, faţă de alte teritorii româneşti înstrăinate în decursul istoriei, în cazul Bucovinei a avut şi părţi bune… Vă veţi mira poate – aşa cum m-am mirat şi eu – să constataţi faptul că în cei 144 de ani de ocupaţie austriacă Bucovina a ajuns rapid la statutul de Ducat, având 8 reprezentanţi români în parlamenul imperial de la Viena – şi asta până în 1848, când în Ţările Române parlamentarismul şi reprezentarea populară erau pure utopii. Lucrurile nu s‑au oprit aici, căci începând cu 1861 se întruneşte şi Dieta (care înseamnă autonomie locală concretă!) sub preşedinţia lui Eudoxiu Hurmuzachi. Mai mult, din 26 august acelaşi an, Bucovina are dreptul la propriul său drapel şi acesta este în culorile roşu şi albastru, cu un cap de zimbru la mijloc! Dar mirările mele nu se opresc aici, ci sporesc până la contrariere când mai aflu că din anul 1793 (!) învăţământul devine obligatoriu în limbile română şi germană, iar absolut toţi funcţionarii din perioada administraţiei habsburgice erau obligaţi să ştie şi să folosească limba română. Halal imperiu distrugător de suflete şi minţi! Eu înclin să cred că această construcţie imperială a Europei centrale – exceptând samavolniciile confesionale din veacul al 18-lea  – a avut pentru noi, românii, un rol important: acela de a fi (dinlăuntru sau alături) contemporanii activi ai dezvoltării şi maturizării civilizaţiei euro-creştine, al idealurilor de naţiune, de aspiraţii istorice, de elită intelectuală, de regalitate. Poate am făcut, împreună cu imperiul acesta, vrând-nevrând, paşi pe care nu i-am putut realiza „alături” de alţii: turci, ruşi/sovietici, poloni, greci, unguri etc. În fine, istoria nu se scrie cu „poate”, dar o reconsiderare măcar pe alocuri a importanţei acestui centru de civilizaţie iradiantă pentru Europa Centrală s‑ar impune…

Pohod na Sibir!

Nu astfel putem vorbi despre perioada sovietico-ucrainiană a Bucovinei. Iată ce aflăm din Enciclopedia României despre Aniţa Nan­driş-Cudla: Fiica ţăranilor bucovineni Dumitru Nandriş şi Maria Lazăr, a urmat clasele primare în localitatea natală [Mahala – n.n.]. A fost ridicată din casă, împreună cu cei trei copii minori ai ei, cu vârste de 11, 14 şi 17 ani, în noaptea de 13 iunie 1941, pentru a fi deportată în Siberia, dincolo de Cercul Polar. Împreună cu aceştia au fost luaţi alţi 602 consăteni de-ai săi, trecuţi în acte ca fiind agricultori, chiar şi copiii de până la 1 an. „Când a început să scoată lumia din casă, să o încarce pe maşini, s-a început un zgomot prin sat, de îţi păria că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri, care la piept micuţi, care mai mărişori. Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cânii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost noaptea acia”.

Din momentul sosirii în groaznicul loc de pedeapsă, pentru simplul fapt că era româncă, Aniţa Nandriş-Cudla a trăit numai pentru a-şi ajuta copiii să supravieţuiască. După suferinţa cauzată de tifos, amplificată de groaza neputinţei de a rămâne împreună cu băieţii ei, un miracol a ajutat-o să supravieţuiască, dar a fost acuzată că n-a mai ieşit la lucru şi închisă pentru două luni. După mai mulţi ani, îşi trimite copiii la Moscova, pentru a obţine reabilitarea.

Pe 13 iunie 1961, data la care se împlineau 20 de ani de surghiun, au revenit în locul unde s-au născut. La îndemnul fratelui său, Ioan Nandriş, a început să relateze, în scris, tot ceea ce pătimise, reuşind să construiască, într-un limbaj simplu, „…o confesiune care, prin autenticitatea şi savoarea limbajului, se impune ca un excepţional roman indirect” (Eugen Simion). Amintirile Aniţei Nandriş-Cudla au fost considerate pagini strălucite despre exilul siberian şi comparate de Monica Lovinescu, Rusu Mihalcea, Ştefan J. Fay sau Gheorghe Nandriş cu scrierile lui A. Soljeniţîn. În opinia lor, darul ei narativ o situează în rândul clasicilor români: „După o asemenea carte, orice complex de inferioritate a noastră ca neam ar trebui să dispară” (Monica Lovinescu).

Noua Suliţă este una duhovnicească

Ei bine, tocmai în comuna Aniţei Nandriş-Cudla aveam să poposesc şi eu. La o aruncătură de băţ de Cernăuţi, în raionul Noua Suliţă (Novoselişte, în ucraineană), comuna Mahala este o localitate unde trăiesc foarte mulţi români. Aşezarea este una de frunte, cu o bunăstare evidentă, cu oameni bine situaţi în rosturile lor. Aici l-am cunoscut pe părintele protopop de Noua Suliţă, vrednicul preot Gheorghe Moruz. De ce vrednic? Pentru că păstoreşte de multă vreme o comunitate românească bine închegată identitar, cu o biserică exemplară prin îngrijire şi dotări. Ei, nu vă gândiţi la dotările confortului (deşi există şi acelea), ci la dotările… duhovniceşti. Acolo, în biserica având hramul Sfânta Treime, poţi cinsti părticele din moaştele Sfintei Mari Muceniţe Varvara, aduse de la Moscova. Cum tocmai o prăznuisem pe aceasta mare muceniţă cu doar câteva zile înainte, emoţia de a-i săruta cinstitele moaşte a fost copleşitoare. În rest, biserica părintelui Moroz (în limba slavă moruz înseamnă îngheţ) este foarte caldă, plină de icoane vii şi culori tari, în contradicţie cu albul imaculat şi atotcuprinzător de afară, venit parcă o dată cu muscalii din Nord, şi plecând tot o dată cu ei: nici­odată, adică… Protopopul acesta este o persoană tonică, cu graiul molcom – specific bucovinenilor de viţă veche –, cu drag de români, de oriunde ar veni aceştia. Lumea din sat e foarte respectuoasă cu dânsul, dar şi cu troiţele de pe drum. Chiar în colţul curţii casei parohiale, imediat după prăbuşirea URSS, părintele a ridicat o troiţă impunătoare. Ei bine, nu este om din comuna aceea care, în trecere fiind, să nu se oprească respectuos şi să-şi facă semnul crucii cu mare evlavie în dreptul Răstignitului…

“… Asupra lui s‑au făcut diverse presiuni…”

La părintele Moruz am ajuns împreună cu preotul Ioan Olevici. Ehei, figură mare şi acesta! Slujeşte de ceva vreme în satul Buda Mică, servind interesele comunitare şi ecleziale a aproape 200 de familii de români. Această aşezare este la Sud-Est de Cernăuţi, la vreo 35 de km, înspre ţinutul Herţa. De altfel, pe drumul spre Buda am trecut şi pe lângă vechiul punct de frontieră între Imperiul Habsburgic şi Regatul României (încă mici). Din istorie ştim că în noiembrie 1918 Consiliul Naţional al Bucovinei a hotărât Unirea (revenirea) cu Patria Mamă şi de atunci până în 1940 hotarul a fost desfiinţat. De nici douăzeci de ani de românitate deplină nu a avut parte ţărişoara asta a noastră! Din toate zările au venit şi au plecat – sau chiar nu au mai plecat – neamuri întregi, administraţii, religii şi confesiuni, armate, cruciade, colonişti, disperaţi ai soartei, exilaţi. Au intrat cu toţii în malaxorul acestui pâmânt, cu bogăţia lui, cu puterea lui de atracţie, cu norodul care îl locuieşte, cu tragismul lui seducător. Aici, toţi orfanii lumii şi-au găsit un adăpost. Părintele Ioan însă este un alt fel de orfan… Da, orfan de părinţii care l-au născut în Neamţ – în România adică –, înfiat în Bacău, a ajuns în RSS Ucrainiană în 1989, prin căsătorie. Peste numai 2 ani, în august 1991, Ucraina avea să-şi declare independenţa faţă de o URSS muribundă. De atunci, situaţia s-a schimbat în această ţară nou apărută pe harta Europei, dar şi în situaţia românilor din Bucovina. Chiar dacă au dobândit anumite drepturi, naţionalismul ucrainian, care vine pe filieră istorică încă din veacul al 19-lea, este activ şi veghează asupra exprimării identităţii etnice a românilor. Iată ce scria presa vremii: Cu toate că etnicii români sunt majoritari, în stat nu există o şcoală românească, iar singura instituţie care se opune tendinţelor de ucrainizare este Biserica. Venirea la Ceahor, în urma cu 6 ani, a preotului Olevici, un bun român şi patriot, nu a fost pe placul populaţiei ucrainene şi al unor reprezentanţi ai Episcopatului şi autorităţilor locale. În scopul înlăturării de la conducerea parohiei, asupra lui s-au făcut diverse presiuni, inclusiv acuzaţii de ordin penal, nesusţinute de nici un fel de probe. Unele concluzii privind cauzele măsurilor restrictive impuse de autorităţile ucrainene împotriva lui Ioan Olevici se pot trage şi dintr-o recentă relatare a ziarului “Ceas”, care apare la Cernăuţi.

Părintele Ioan slujeşte acum, după ce în jurul persoanei sale s-a aşternut o relativă pace, la biserica din Buda Mică, având hramul “Tuturor Sfinţilor”. A fost ridicată în 5 iulie 1754, de către paharnicul Constantin Holban, mai întâi din lemn; fiul său, vistiernicul Damian Holban, având generozitatea să o reconstruiască din zid la anul 1818, iar protopopul de Herţa, Atanasie, a sfinţit-o în acelaşi an. Păstoriţii Prea Cucerniciei Sale ţin calendarul pe stil nou (ca şi restul României), astfel că paracliserul, Vasile pe numele lui, a fost foarte încântat că i-am făcut cuvenite urări chiar în ziua Sfântului Vasile.

Ne-am întors la Cernăuţi să mai admirăm din fugă oraşul acesta peste care vezi bine aşezate în culori şi în piatră straturile istoriei. Demn, aristocratic, mândru în rigoarea lui nemţească, încălzit de credinţa pravoslavnică şi de graiurile sale amestecate (ca o Galilee a Europei Centrale), schilodit la periferie de blocurile bolşevice şi chinuit economic de o tranziţie interminabilă, Cernăuţi îşi păstrează pentru noi, românii, neclintită faima locului unde genii ca Mihai Eminescu ori sfinţi teo­logi ca Dumitru Stăniloae au deschis ochii minţii. Ai minţii lor, dar şi ai neamului din care se trăgeau…