LOADING

Type to search

Lumea Credinței nr. 3 (200), martie 2020

Lumea Credinței nr. 3 (200), martie 2020

Share

EDITORIAL  – SÂMBĂTA MORȚILOR

 

Anul acesta, pe 22 februarie au fost Moșii de iarnă sau Sâmbăta morților. Am urcat treptele bisericii mele încărcat cu pachete în coșuri mari, de nuiele, pentru a fi împărțite săracilor: colivă, vin, de‑ale gurii. Dau să intru în biserică – mai fusesem și în alte rânduri, știam la ce să mă aștept –, însă de data asta presiunea demografică era parcă altfel. Încă de la ușă, nu aveai unde să arunci un ac, darămite să mai așezi și pachetele pe mese, pentru a fi sfințite. Liturghia curgea domol, femeile mai netezeau un colț de mușama, mai stingeau o lumânare înfiptă în pâine, mai ștergeau discret câte o lacrimă, pe sub ochelari… Lume luminată, cât vedeai cu ochii! Te strecori și tu, te îndeși puțin, faci apel la solidaritate și, până la urmă, găsești un locșor unde să‑ți așezi „corturile” ofrandei. Odată instalată tabăra pomenitoare, intri ușor în atmosferă, te lași pătruns de cântări și invocări, cu aromele din jur. Am mai spus‑o: Ortodoxia este o religie (inclusiv) senzorială!

Trecând peste descrierile generale, aș vrea să spun și alte lucruri legate de aceste evenimente repetitiv‑rugătoare ale Bisericii. Așadar, cred că nimic nu este mai impresionant decât oamenii vii adunați în jurul memoriei celor care nu mai sunt, adunați în jurul unui abur. S‑au pus în mișcare, au gătit, au cumpărat, au cheltuit din puținul pe care îl au pentru a ține vie amintirea celor care nu mai sunt, pentru a sfida uitarea. Iar moartea – știm bine! – este expertă în uitare, amnezia este poligonul ei de tragere asupra sufletelor celor vii. Însă în acea Sâmbătă a morților tot șuvoiul interminabil de nume, toată viitura baptismală de odinioară, a generațiilor trecute la Domnul, zăgăzuia acum domeniul morții. Valuri‑valuri, numele celor morți se împleteau pe ființa celor vii, vocea preotului lega lumile, făcea apelul învierii. Căci toți vor învia cumva, cândva. Această credință este temelie a parastasului pentru morți și nădejde a vieții pentru vii. Dacă nu am fi copiii învierii, cu toții, ce să mai căutăm atunci la pomeniri? Dacă nu am crede că și noi, și ei vom fi împreună cândva, așa cum am fost aici, pe pământ, atunci toată ofranda de colivă și vin nu are rost. Dacă mortul „doar” a murit – și gata! –, la ce bun să mai ațâți durerea pierderii lui invocându‑i numele, neîncetat?

Or, parastasul tocmai asta este: credința nestrămutată a învierii și a faptului că între noi și ei nu e hotar decât vremelnic. Și „vremelnicul” nu se ia în considerare când ai pășit pe ușa bisericii, indiferent de motiv, căci pătrunzi într‑un alt timp. E timpul iubirii lui Dumnezeu, fără de care am fi mai morți decât cei pe care îi pomenim cu sârguință!

 

RĂZVAN BUCUROIU