LOADING

Type to search

Dervent, trecătoarea spre Cer (III)

Dervent, trecătoarea spre Cer (III)

Share

În 1988 am însoţit un mic grup, împreună cu părintele Galeriu, într-o călătorie prin Moldova dreptcredincioasă. Cu canistrele de benzină în portbagaj, cu tot calabalâcul necesar unei drumeţii prin Republica Socialistă România, ne-am pus pe „bătut” mânăstiri. La rând, cum ne ducea drumul şi cum ne ofereau cazare stareţii, mulţi fiind foşti elevi ori studenţi de-ai părintelui. Aşa se face că am ajuns şi la Secu, unde am fost omeniţi de părintele stareţ Macarie. După masă însă, o dată cu dezlegarea limbilor, am aflat că în Secu se află „adăpostit” de ochii Securităţii părintele Elefterie, cel care are un talent special: vindecă prin… călcarea în picioare!

 

Taumaturgul din „exil”

Zis şi făcut! Părintele Galeriu era însoţit de doamna preoteasăArgentina, care imediat a prins momentul şi l-a convins că trebuie să încerce tratamentul acesta inedit. Astfel a ajuns părintele Galeriu să treacă pragul unei chilii din afara zidurilor (era chiar în stânga faţă de intrarea în incinta fortificată a Secului), iar noi l-am aşteptat afară, pe prispa căsuţei de lemn în care se afla cabinetul improvizat. Din prag s-a iţit un călugăr bătrân, mărunţel, cu privire ageră, cu barba albă, mare. „El e taumaturgul”, a şoptit cu emoţie careva din grup. Părintele Galeriu a intrat şi la scurtă vreme au început să se audă gemete, apoi icnituri, apoi ţipete înfundate. Ne-am uitat şi noi unii la alţii, miraţi. După ceva vreme, a ieşit şi părintele. Surâzător (că scăpase), puţin mai rigid parcă, pus însă pe povestit şi pe glume… „De cum am intrat, părintele Elefterie m-a aşezat pe jos, pe o rogojină. Şi apoi a început să mă tragă, de muşchi, de oase, de încheieturi, după care să mă calce în picioare. Dar concret, nu aşa… Cel mai greu a fost aici, pe ceafă”. „Şi dvs…?”, am întrebat eu timid. „Am stat, ce era să fac? Era deasupra mea! Noroc că e uşurel, părintele!”.

Nu ţin minte exact dacă părintele Galeriu s-a simţit mai bine după acest tratament bătrânesc cu ghionturi şi câlcâie, dar ţin minte foarte bine respectul cu care vorbea despre părintele Elefterie Mihail, legendarul stareţ al Derventului, ajuns în „exil” în Moldova, mai întâi la Sihla (unde cosea nasturi la fraţi), apoi la Agapia Veche (ca duhovnic la maici), iar acum la Secu.

O viaţă ruptă din Pateric

Enache Mihail a văzut lumina zilei în Bulgaria, în satul Leaskova (judeţul Filipopoli), la 11 noiembrie 1900. Închizând ochii la 90 de ani, a cunoscut şi trăit, practic, întreg secolul 20, cu răsturnările lui dramatice, cu eroismul, dar şi cu prigoanele lui. Ei bine, părintele acesta i-a fost şi victimă, i-a fost şi erou, i-a fost şi supravieţuitor “nebunului veac”.

Părintele stareţ Andrei Tudor ştie bine povestea acestui om deosebit: “La vârsta de 3 ani era paralizat, iar mama sa, auzind despre minunile de la Crucea de Leac de la Dervent, a venit cu el la micul paraclis care exista atunci. După ce l-a închinat Sfintei Cruci, seara, băiatul a adormit sub o icoană a Maicii Domnului din interiorul barăcii de scânduri. Noaptea femeia a visat o fată frumoasă care i-a făcut sănătos copilul. A doua zi dimineaţă acesta se trezise cu mult înaintea mamei şi… mergea. Cu lacrimi de fericire în ochi, mama i-a mulţumit Maicii Domnului pentru minunea săvârşită şi a făgăduit: «Am să-l fac doctor – pentru că s-a vindecat – şi preot, ca să-I mulţumească lui Dumnezeu permanent»”. Frumos gând, al unei mame care a trăit – prin copilul ei – o minune!

Crescând, copilul a urmat şcoala primară şi o clasă secundară, iar mai târziu una cu profil medical la Adrianopol, unde a învăţat metodele tradiţionale de vindecare a bolilor cu plante medicinale, dar şi prin corectarea scheletului osos. A avut o viaţă în care marile încercări nu l-au ocolit: soţia şi copilul i-au murit la naştere, tatăl său – negustor bogat, dar cinstit şi credincios, care a favorizat trecerea în România a unui număr de o sută de familii de bulgari – a fost aruncat în mare de turci, iar un frate al său a fost omorât în chiar ziua nunţii.

Văzând că viaţa “în lume” poate arăta şi aşa, Enache se duce întins la Mânăstirea Balaciu (lângă Urziceni), unde intră ca frate, iar un an mai târziu este călugărit cu numele de Elefterie. Era anul 1933. La 36 de ani viaţa i se schimbă radical, fiind trimis – prin pronie dumnezeiească – la Dervent, în Dobrogea. Episcopul Constanţei de atunci, Gherontie, nu ştia că nu numai viaţa lui Elefterie se va schimba, ci şi a mii şi mii de oameni. Dar astfel lucrează pronia Domnului! Aşa se face că la 27 octombrie 1938 este numit stareţ aici, dar cum şi de ce? După ce înainte (martie 1934), din neglijenţa unui monah arsese paraclisul de chirpici care adăpostea cârjele şi alte obiecte lăsate de bolnavii care se tămăduiseră; după ce fusese pusă piatra de temelie a noii biserici în prezenţa a 5000 de credincioşi (iulie 1936) şi după ce Elefterie a fost trimis de stareţul lui după ajutoare şi a trimis rapid 10.600 lei, încât superiorul său scria negru pe alb într-un raport: “Aş dori să am 1000 de călugări ca părintele Elefterie”. Da, dar acesta a umblat timp de 3 ani, neîntrerupt, cu căruţa din sat în sat, prin toată ţara, după ajutoare. Dacă primea cereale, le vindea şi trimitea banii. Dacă primea lemn, îl aducea la mânăstire, şi tot aşa. În 1940, o vizită canonică va consemna că erau pe cale să se finalizeze lucrările la biserica singurei mânăstiri ortodoxe româneşti din Dobrogea, însă izbucnirea războiului va împiedica acest lucru. La 13 septembrie 1942 episcopul Gherontie a avut mângâierea să facă slujba de sfinţire. La fel şi Elefterie, la fel şi miile de oameni prezenţi.

Andrei Tudor, stareţul Derventului: “În anul 1959, sub presiunea organelor securiste, părintele Elefterie va fi obligat să-şi dea demisia şi să părăsească iubita lui mânăstire în schimbul obţinerii promisiunii că biserica acesteia nu va fi demolată. Silit să abandoneze oficial viaţa monahală, se va angaja ca portar la ferma horticolă «9 Mai» din Tulcea, până la pensionare, adică până în anul 1962. Reconstituirea acestei perioade este aproape imposibilă, dar probabil că-şi va fi împărţit timpul între grădina de legume şi tratarea bolnavilor, la care nu a renunţat nici un moment, în acest sens chiar mai multe «oficialităţi» ale statului apelând la ajutorul său”.

Caznele din lume şi reîntoarcerea în raiul dobrogean

Unul dintre apropiaţii părintelui, ieromonahul Dionisie Ulezu de la Mânăstirea Agapia-Veche, povesteşte un trist eveniment din timpul şederii părintelui Elefterie la Tulcea, când a fost bătut de nişte turci, care i-au zdrobit coastele, l-au călcat cu picioarele peste trup şi peste cap, apoi l-au rostogolit într-o râpă, convinşi că l-au omorât. În urma loviturilor primite, va rămâne pe viaţă cu această suferinţă, refuzând să o trateze. Singura alinare era “ridicarea coastelor rupte – care cădeau la 2-3 zile”, când îşi punea “o cârpă făcută ghem, după care se încingea cu un brâu”. Afirmaţia “deşi bolnav, ne-a vindecat pe noi” îşi găseşte astfel explicaţia, căci până la sfârşitul vieţii Părintele Elefterie avea să îndure tot acest travaliu, în condiţiile în care va sluji şi se va îngriji permanent de cei bolnavi, care veneau în număr mare să-i ceară ajutorul.

După ce părintele Elefterie a ajuns în zona Neamţului, s-a repetat fenomenul de la Dervent, oamenii căutându-i puterile şi harul vindecător, ceea ce a condus în final la încordarea relaţiilor cu autorităţile comuniste şi chiar cu unii superiori direcţi. La “îndemnul” PS Pimen de a folosi numai cartea – chiar şi pe dos, dacă este cazul –, dar să renunţe la tratamente, părintele Elefterie îi va răspunde că nici puşcăria nu-l va putea opri de la aceasta, căci şi acolo dacă ar fi, tot ar trata lumea. Slavă Domnului că a venit eliberarea din 1989 şi visul bătrânului monah s-a putut transforma în realitate, căci la 2 februarie 1990 a revenit la Dervent însoţit de fratele Marcu şi ieromonahul Zosima Zaharia. După 30 de ani de dureroasă pribegie, Părintele Elefterie s-a întors “din surghiun” la mânăstirea pe care o iubea atât de mult, iar la scurt timp după aceea s-a mutat în pace la Domnul, în ziua de 12 mai 1990, fiind înmormântat lângă biserica pe care a ridicat-o şi a slujit-o cu jertfelnicie atâţia ani. Ei, cum vi se pare această viaţă ca de Pateric?

Mormântul legendarului stareţ al Derventului este la umbra bisericii pe care a ridicat‑o, lângă Crucile de leac. Acestea, împreună cu Izvorul tămăduitor al Sfântului Andrei şi cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu Pruncul (donată de o familie de refugiaţi români din Cadrilater) sunt tot atâtea surse de vindecare ale acestei mânăstiri neobişnuite. Acolo basmul se întreţese cu realităţile de neexplicat, istoria este respirabilă la modul concret, oamenii s-au deprins cu frecvenţa minunilor, călugării sunt statornici în urcuşul lor ascetic, iar biserica nouă, care acum se ridică, va fi un adevărat spital duhovnicesc, dar şi trupesc. Alături de toate aceste surse de vindecare – aşa cum spuneam – poate va fi trecut cândva şi mormântul acestui Elefterie. Numele lui înseamnă “libertate” – şi aşa s-a şi purtat: liber în Hristos, într-un secol asaltat de violenţă şi de necredinţă. Sau, mai grav, de rea-credinţă!

Răzvan BUCUROIU