LOADING

Type to search

Drumul Crucii… în manieră ortodoxă

Drumul Crucii… în manieră ortodoxă

Share

Este cunoscut că Drumul Crucii cu popasurile sale este extrem de popular în rândul catolicilor şi protestanţilor. Aproape că nu există biserică catolică în care să nu fie o reprezentare a Drumului Crucii, în timp ce iconografia ortodoxă este extrem de rezervată pe această temă. La Ierusalim însă, şi ortodocşii, fie ei pelerini plini de evlavie sau simpli turişti, au două obiective majore în interiorul Sfintei Cetăţi: Biserica Sfântului Mormânt şi „Via Dolorosa” cu cele 14 popasuri ale sale. Aceasta pentru că la Ierusalim Drumul Crucii nu este numai un prilej de rugăciune şi rememorare a pătimirii Domnului, ci şi o întoarcere în timp şi o incursiune în spaţiul în care această pătimire a avut loc propriu-zis.

Denumirea de „Via Dolorosa” este relativ recentă, iar ruta parcursă s-a schimbat de-a lungul secolelor de mai multe ori. Traseul care se practică în zilele noastre, lung de circa 1 km, este însă cel din perioada bizantină şi, cu toate „sistematizările” pe care oraşul le-a suferit de-a lungul secolelor, este foarte apropiat de drumul pe care l-a făcut Hristos în Vinerea Mare de la Pretoriu până la Golgota.

Pelerinajul pe Drumul Crucii în Vinerea Mare se regăseşte între ceremoniile organizate de Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului înainte de Sfintele Paşti, alături de slujba de la Capela Înălţării, de procesiunea la Mormântul lui Lazăr, de slujba de la „Locul Botezului” de la Iordan sau de ceremonia „Spălării picioarelor”.

Văzând mai înainte procesiunile catolicilor şi ale altor confesiuni creştine, mergând în linişte într-o ordine desăvârşită, cu opriri disciplinate, cântând atunci când trebuia sau ascultând nemişcaţi citirile din Sfânta Evanghelie, trebuie să mărturisesc că „rânduiala” ortodoxă din Vinerea Mare m-a luat un pic prin surprindere…

„Via Dolorosa” se consideră că începe cu Pretoriul sau Fortăreaţa Antonia care era aşezată în colţul de  nord-vest al Templului şi era sediul garnizoanei romane şi reşedinţa guvernatorului pe timpul sărbătorilor iudaice. Pretoriul a fost însă distrus în anul 70 din ordinul lui Titus, odată cu Templul. În curtea lui interioară „pardosită cu pietre” din care s-a păstrat o parte până astăzi, s-a desfăşurat judecata publică a lui Hristos de către Pilat şi tot aici a avut loc apoi biciuirea, încoronarea cu spini şi batjocorirea Domnului. Catolicii au aici biserica numită „a condamnării”, o alta „a biciuirii” şi cea cunoscută drept „Ecce homo”.

Temniţa unde a fost închis Mântuitorul aparţine însă Patriarhiei Ierusalimului. În temniţă se pot vedea până astăzi atât locul unde a stat Hristos cât şi celula în care fusese închis Baraba. De la temniţă porneşte procesiunea ortodoxă pe Drumul Crucii în Vinerea Mare.

Precaut, mi-am ocupat din timp un loc chiar lângă uşa altarului pe unde avea să iasă episcopul grec purtând pe umăr crucea. Încet- încet tot spaţiul din jurul meu s-a umplut încât de-abia se mai putea respira. Când s-a deschis uşa, a început îmbulzeala. Toată lumea vroia să se atingă de lemnul Crucii în timp ce episcopul încerca cu greu să îşi facă loc şi să urcele treptele înguste pentru a ieşi  în stradă. Am reuşit să rămân în spatele lui numai datorită „experienţei” de la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava şi a altor evenimente similare din România…

În stradă aştepta o altă mare de oameni. Cu toţii doreau un singur lucru: să fie cât mai aproape de cruce. Am pornit încet, înotând prin mulţime. Stăteam în spatele episcopului şi, împreună cu diaconul acestuia şi alţi câţiva oameni de la Patriarhie încercam să-i oferim o minimă protecţie. Presiunea era însă aproape de nesuportat. Ne opream la popasuri, dar în acele momente, oameni încercau să dobândească o poziţie mai bună, iar când ne puneam în mişcare „atacau”. Eram lac de transpiraţie, dar nici eu  n-aş fi plecat de lângă cruce.

Am trecut de al treilea popas, care, prin tradiţie marchează locul celei dintâi căderi a lui Hristos sub povara crucii unde se află un mic altar ridicat de polonezi. Apoi de al patrulea popas, locul unde, după tradiţie, Hristos a întâlnit pe Maica Sa. Aici se află o biserică a armenilor reconstruită în 1881 pe fundaţiile unei vechi biserici bizantine. Popasul al cincilea marchează întâlnirea cu Simon din Cirene care, aşa cum relatează evangheliile sinoptice, a luat crucea lui Hristos şi a cărat-o în locul Lui. Aici este o capelă franciscană construită în 1895. Ea înglobează peretele de care Hristos S-a sprijinit, lăsând, după tradiţie, o urmă a mâinii Sale vizibilă până astăzi. Am trecut şi de al şaselea popas care marchează locul întâlnirii cu Sfânta Veronica şi de al şaptelea, unde Mântuitorul ar fi căzut a doua oară şi care este chiar vechea poartă de ieşire din cetate, cea numită „a Judecăţii” pentru că pe aici erau scoşi condamnaţii la moarte. Din acest loc Drmul Crucii a continuat în afara zidurilor cetăţii, aşa cum era ea în secolul 1.

Cel de al optulea popas este locul unde Mântuitorul a întâlnit femeile care îl plângeau şi cărora le-a zis: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci pe voi plângeţi-vă şi pe copiii voştri”. Acest popas este lângă zidul Mânăstirii Ortodoxe „Sf. Haralambie”. Al nouălea popas marchează o a treia cădere a Domnului, iar celelalte popasuri sunt toate în interiorul Bisericii Sfântului Mormânt.

Drumul Crucii se strecoară în cea mai mare parte prin uliţele înguste ale cetăţii unde comercianţii arabi îşi expun mărfurile în faţa micilor lor magazine. Haine, esarfe, textile în general sunt agăţate peste tot, iar „mărunţişurile”, mărgele, metanii, brelocuri, seturi de 33 de lumânări, farfurii şi tot felul de alte suveniruri colorate sunt aşezate pe măsuţe de-o parte şi de alta a intrării în dughenele lor.

Ortodocşii în frunte cu episcopul lor vin însă cu vuiet mare şi întocmai ca un „piston”, „rad” tot. Masa compactă de pelerini este de neoprit. Îmi amintesc cum vânzătorii care nu îşi strânseseră marfa încercau să mai salveze ce se putea din calea noastră. Era însă prea târziu. Hainele atârnate erau agăţate de mulţime şi trase jos sau rupte odată cu înaintarea. Aud şi acum în urechi zgomotele produse de răsturnarea măsuţelor cu suveniruri, al mărgelelor împrăştiate şi lucrurilor sparte pe caldarâm, zgomote care se amestecau cu strigătele disperate ale comercianţilor.

Noi, cei care nu căram nimic, eram epuizaţi, dar rezistam încă în spatele episcopului, lângă cruce. Aproape de intrarea în curtea Bisericii Învierii, el însă n-a mai rezistat. S-a oprit, deşi nu era niciun popas şi a început să strige la popor să nu se mai împingă. Degeaba. Nu îl asculta nimeni. A încercat să-şi facă puţin loc prin mulţime, mişcând în dreapta şi în stânga crucea pe care o purta pe umăr, dar zadarnic. A reuşit până la urmă cu greu să ajungă în curte şi apoi a urcat către Golgota. Era salvat…

În soarele blând, scăpat din încleştarea mulţimii, priveam liniştit către crucea pe care episcopul o arăta poporului. Mi-am amintit de modul civilizat al catolicilor şi protestanţilor de a face Drumul Crucii. Prea ordonat. Nu. Nu acela era duhul. Chiar nu îi invidiam. Eram fericit că sunt ortodox. Toată osteneala aceea, toată sudoarea se făcuse o jertfă care îmi umpluse sufletul de o bucurie de nedescris. În jurul lui Hristos nu a fost niciodată acea ordine matematică, obositoare, ci era freamătul mulţimii. Amintiţi-vă de episodul cu femeia cu scurgere de sânge când apostolii spuneau: „Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine?” sau de vindecarea slăbănogului din Capernaum când, „neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul”.

Mulţimea de atunci se îmbulzea pentru că îl simţea pe Dumnezeu prezent între oameni, mulţimea aceea jinduia după har. Mulţimea ortodocşilor de astăzi simte la fel şi doreşte să se împărtăşească de acelaşi har, iar harul lucrează numai în Sfânta noastră Ortodoxie.