Lumea credintei nr. 4 (129), aprilie 2014
Share
EDITORIAL – VOI?
Nu-i praznic mai mare ca Paştile! Nu-i bucurie mai profundă, nu-i speranţă mai limpede, nu-i lumină mai lină ca la Înviere. Nu-i promisiune mai împlinită, nici îndoială spulberată mai clar, pentru totdeauna. Vom învia asemenea Răstignitului. Şi nu numai noi, cei care-I credem Lui, ci şi întreaga umanitate. De la primul la ultimul om născut pe acest pământ. Nicio fărâmă de ADN nu rămâne ascunsă, nicio părticică din ceea ce am fost nu se va risipi. Toate vor fi aşezate, caleidoscopic, în lumina neapusă a Învierii. Scena finală a Creaţiei va arăta ca un uriaş puzzle, în care fiecare suflet – adică fiecare piesă – e esenţială, deoarece prin absenţă nu mai iese întregul! Ce chip va avea atunci umanitatea comprimată la un loc, cu toată istoria sa multimilenară? Un chip iconic, senin, transfigurat de harul primit neîncetat? Sau un chip obosit, întunecat de păcat?
Hristos, părăsind pe verticală mormântul de la Ierusalim, a plasat şi logica existenţei lumii pe orbita vieţii veşnice. Astfel, am înţeles – ca oameni noi ce suntem – o sumedenie de lucruri. Cel mai important pare a fi faptul că lumea este transparentă ca o aripă de libelulă, că e pregătită oricând pentru zbor, adică pentru Înviere. Desigur, asta nu înseamnă că lumea noastră e moartă. Nu, dar aşa o vedem noi, cu ochiul îngroşat de păcat. Navigăm de multă vreme într-un ocean de neîncredere, ochiul/sufletul nostru nu mai percepe decât lucrurile triste, negative, deprimante. Dar lumea nu e aşa, câtă vreme e! Cu alte cuvinte, câtă vreme Dumnezeu, cu ochiul lui cristalin, o vede altfel decât noi, cei care o alcătuim, ea va dăinui.
Şi va dăinui cu modelul Învierii în faţă, cu acest remember luminos care pe unii îi sperie, pe alţii îi obligă iar altora le crează o stare de neţărmurită bucurie! Eu, unul, mă aşez în ultima categorie. Voi?
Răzvan BUCUROIU
______________________________________________________________________________
