LOADING

Type to search

Lumea credintei nr 4 (93), aprilie 2011

Lumea credintei nr 4 (93), aprilie 2011

Share

EDITORIAL – Doar omul şi doar Domnul!

E destul de dificil să scrii despre Paştile Domnului cu aproape o lună înainte, căci la data când aştern pe hârtie aceste rânduri urcuşul spre Înviere a ajuns de-abia pe la jumătatea lui… Drumul e lung, cu mici căderi, cu opriri, cu renunţări chiar. Şi cu toate astea, starea de înviere este – sau ar trebui să fie – o permanenţă în viaţa creştinului ortodox. Nu saluta odinioară smeritul Serafim de Sarov pe tot omul, indiferent de anotimpul liturgic în care se afla, cu formula: „Hristos a-nviat, bucuria mea!”…? Da, pentru că trăia permanent starea de înviere, cu bucuria, dar şi cu responsabilitatea ei.

De fapt, ce înseamnă să trăieşti starea de înviere? În primul rând, o bucurie fără margini, o bucurie nepământească. Căci sursa acestei bucurii nu are, categoric, nimic pământesc. Nu are nimic care să vină sau să te tragă în jos. Nu are
nimic teluric. Nu conţine plăcere. Este o emoţie strict sufletească. Iar „descărcările” trupeşti ale respectivei trăiri fie sunt sublimate, fie sunt cotropite de remanenţa Troparului Învierii în inima noastră. Starea de înviere mai înseamnă lipsa oricărei frici, a oricărei temeri. Este un curaj nebun – duhovniceşte vorbind. Este surpriză, este mirare. Este şi obligaţie. Da, pentru că eşti sub contract. După ce ai postit, te-ai spovedit şi te-ai împărtăşit, după ce ai luat lumină şi după cei ai cântat „Hristos a înviat din morţi…”, viaţa ta nu mai poate fi chiar la fel. Ai primit mult, ai obligaţia să întorci măcar puţin. După tot de a făcut Domnul pentru tine, personal, dar şi pentru familia ta, pentru neamul tău, pentru întreaga umanitate, ei bine, nu te mai poţi purta la fel ca înainte.

Aşadar, să căutăm lumina praznicului de căpătâi al credinţei noastre! Să ne bucurăm, ca oameni, de Înviere. Căci, prieteni, doar omul şi doar Domnul ştiu ce-i asta! Îngerii nu cunosc taina, nici nu este pentru ei – nematerialnici fiind, şi nici la judecată mergând. Nu pentru ei a Înviat Hristos, ci doar pentru noi, oamenii. În consecinţă, din tot Universul acesta fără cuprindere, dintre toate făpturile sale – văzute sau nu –, numai într-un colţ de galaxie, într-o „Palestină” îndepărtată a Cosmosului numită planeta Pământ, unii locuitori ai ei (nici măcar toţi) se bucură de Înviere. Restul creaţiei se uită, deocamdată, de pe margine.

Doamne, mare e puterea Ta, dar parcă şi mai mare dragostea Ta!

 

RĂZVAN BUCUROIU