LOADING

Type to search

Sankt Petersburg. Soborul Învierii

Sankt Petersburg. Soborul Învierii

Share

Sankt Petersburgul  se numără printre cele mai frumoase oraşe ale Europei. De departe, cel mai strălucitor din Rusia. Cu toate acestea, mai nimic rusesc în arhitectura sa. Şi nu sunt deloc puţini aceia care spun că fără Soborul Învierii cetatea lui Petru cel Mare nu ar vesti decât apusul, pierzarea ori moartea…

 

 

Veneţia Nordului

Un oraş al palatelor neoclasice şi baroce: Palatul de Iarnă (astăzi, sediul Muzeului Ermitaj), Palatul Stroganov (Muzeul Figurilor de Ceară), Palatul Menşikov, Palatul Voronţov, Palatul de Vară… O risipă de marmură, nemaiîntâlnită altundeva în lume. Prospekte largi şi drepte, statui şi sculpturi decorative, parcuri şi grădini cu garduri din fier forjat, lucrate artistic… Tabloul ar putea fi completat cu râul Neva, cu multitudinea  canalelor sale, cu  poduri mobile şi cheiuri din granit. Şi, nu în ultimul rând, cu biserici: Catedrala “Sf. Petru şi Pavel”, Catedrala “Sf. Isaac”, “Catedrala Maicii Domnului din Kazan”. Bine încadrate în peisaj, în vastul muzeu în aer liber al neoclasicismului – aşa cum este centrul oraşului Sankt Petersburg, fosta capitală imperială, înscris pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

„Capiştile” ţarului

Ruşii se mai întreabă însă şi astăzi dacă nu cumva ţara lor a apucat pe un drum greşit o dată cu urcarea pe tron a lui  Petru cel Mare? Ori cât a mai rămas din sufletul veliko-rus în urma reformelor lui Petru? Capitala mutată la margine de imperiu, Sinodul  rămas fără Patriarh, ucazuri dintre cele mai stranii („birul” pe barbă, îmbrăcămintea „ungurească”). Ba mai mult, interzicerea construirii de biserici cu turle în formă de bulb de ceapă. Biserici în care mujicul refuza pur şi simplu să mai intre, să se mai închine. Nimic nu a mai  fost, după Petru, precum mai înainte. Chiar şi preoţii, singurii care mai aveau voie să poarte barbă, rămâneau neconvingători, câtă vreme ei slujeau în „noile capişti ale ţarului”. În noua capitală, nenumărate biserici în stil neoclasic au început să domine, cu timpul, pieţele publice: Catedrala “Sf. Vladimir”, Catedrala “Schimbării la Faţă”, Catedrala  “Sfintei Treimi”. Pe Nevsky Prospekt vor apărea, pe lângă acestea, şi biserici ori locaşuri de cult neortodoxe. Moscheile doar, înălţate după modelul celor din Samarkand, mai aduceau aminte, cumva, în oraş, de vechea arhitectură rusească…

Biserica Mântuitorului Însângerat

Vreme de mai bine de două veacuri, la Sankt Petersburg se va vorbi doar de conspiraţii: Testamentul lui Petru cel Mare, distrugerea celei de-A Treia Rome,  mântuirea Rusiei prin Rasputin, Protocoalele Înţelepţilor Sionului etc); Revoluţia rusă fiind văzută de poporul de rând ca o adevărată apocalipsă, ca o pedeapsă divină pentru părăsirea vechilor rânduieli ruseşti. Înălţarea Soborului Învierii Domnului din Sankt Petersburg va însemna o revenire tardivă la vechile cutume, pentru a se mai putea repara ceva, după cum tălmăceau mulţi dintre stareţii îmbunătăţiţi ai Rusiei – în bejanie sau împovăraţi şi ei de biruri imperiale. O revenire în urma unui asasinat: grandiosul monument în stil vechi rusesc, înălţat între1883-1907, marcând locul uciderii, în 1881,  lui Alexandru II al Rusiei; după alte “semne prevestitoare” – trei tentative de asasinat eşuate (1866, 1873, 1880), din pricina reformelor ţarului. De altfel, Soborul Învierii mai este cunoscut şi sub numele de Biserica de pe locul sângelui vărsat ori sub acela de Biserica Mântuitorului Însângerat.

Un suflet pentru Rusia

Înălţat în epoca naţionalismului romantic, începând cu 1883, în stilul  bisericilor medievale ruseşti din secolul al 17-lea şi aducând aminte de bisericile lui Iaroslav cel Înţelept ori de vestita catedrală moscovită “Sf. Vasile Blajenii”, Soborul Învierii va deveni în scurtă vreme un adevărat balsam pentru petersburghezi. O licărire de speranţă într-o Rusie tot mai depărtată de rădăcinile ei creştine. „Mecanismul ameninţător şi inuman”, „grotescul oraş”, după cum  este descris Sankt Petersburgul în poemele  lui Puşkin, în povestirile lui Gogol ori în romanele lui Dostoievski, începea, prin noua catedrală, să se umanizeze, să capete  suflet rusesc. Cei peste 7000 de metri de mozaicuri interioare (ca în nici o altă biserică ortodoxă din lume), turlele multicolore, relicvele sfinte, piatra de la Sf. Mormânt al Mântuitorului din  noua zidire – toate acestea făceau ca pravoslavnicii de rând, clerul şi intelighenţia rusă să vorbească despre o nouă renaştere  a Rusiei şi de înscăunarea unui Patriarh  în fruntea Sinodului, după abolirea patriahatului cu mai bine de două veacuri în urmă. Soborul Învierii era văzut astfel ca nouă Catedrală Patriarhală, ca „Biserică a  Sfintei Învieri a Rusiei”…

Paşte îndelung aşteptat…

Pătimirile Catedralei Învierii din Sankt Petersburg, locaş înălţat pe locul sângelui vărsat al ţarului Alexandru II, aveau să înceapă însă puţin după desăvârşirea noii zidiri. Pietrele preţiose, crucile aurite, relicvele sfinte vor fi jefuite de către revoluţionarii  roşii, începând din 1917. La începutul anilor ‘30 ai secolului trecut, catedrala va fi închisă. În 1934, pentru o scurtă  perioadă, ea va adăposti o expoziţie închinată „Voinţei Poporului” – numele expoziţiei amintind de gruparea care‑l  asasinase chiar în acel loc pe ţar. Aceasta va fi închisă însă la ordinul lui Stalin, ce se temea de o  renaştere a terorismului de stat. În timpul asedierii Leningradului, Catedrala Învierii devine depozit de legume – multă vreme după aceasta activiştii de partid numind-o în batjocură (mai ales în presă) Catedrala Mântuitorului de pe cartofi. Opera de Stat din Sankt Petersburg şi-a avut şi ea aici, pentru mai mulţi ani, un depozit de costume şi decoruri. Până în iulie 1970, când devine muzeu (obligatoriu de vizitat astăzi, alături de Ermitaj, de către turistul avizat), s-a pus în mai multe rânduri problema demolării ei. Catedrala  de pe locul sângelui vărsat, în prezent Muzeu al Mozaicului, cu toate demersurile făcute de Biserica Rusă, începând cu 1990 şi până astăzi, îşi  mai aşteaptă încă învierea. Petersburghezii cred că Soborul ar trebui re­sfinţit chiar de Paşti, aşteptând măreţul eveniment de la un an la altul… Un Paşti care nu mai vine însă, lăsând loc, pe Neva, reveriilor cu iz conspiraţionist…