LOADING

Type to search

Pelerinajele, un barometru al credinţei. Interviu cu sociologul Mirel Bănică

Pelerinajele, un barometru al credinţei. Interviu cu sociologul Mirel Bănică

Share

L-am avut ca invitat în emisiunea De la plus la infinit (TVR INFO) şi am avut extrem de plăcuta senzaţie de  a ne fi cunoscut de când lumea. E drept, ne-am mai intersectat de câteva ori în ultimii ani, dar niciodată nu am stat de vorbă pe-ndelete. Surpriza întâlnirii şi descoperirea compatibilităţilor au fost atât de mari, încât i-am propus o discuţie aşezată şi aplicată despre tema care-l frământă cel mai mult acum: fenomenul pelerinajelor.

Mirel Bănică (născut în 1971) este doctor în ştiinţe politice a Universităţii din Geneva, Elveţia, 2004. Domenii de specializare: sociologia memoriei, sociologia religiilor, geopolitică. A făcut stagii de specializare la Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales (EHESS), Paris, şi Universitatea Laval, Canada, între 2005 si 2006. Colaborator permanent al revistei Dilema Veche, Bucureşti. Articole publicate în revistele 22, Sfera Politicii, Observator Cultural, Courrier International (Paris) etc. În prezent este cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Istorie a Religiilor, Academia Română.

 

Domnule Mirel Bănică, ce reprezintă pelerinajul pentru un sociolog?

Reprezintă o formă simplă şi eficace de cunoaştere a modului în care funcţionează religia ortodoxă astăzi. ­Mulţi dintre noi ne întrebăm încotro o va lua religia ortodoxă, cum răspunde ea modernităţii, ce se schimbă şi cum se schimbă percepţia/trăirea religioasă între generaţii. Nu poţi răspunde însă fără să te focalizezi pe un anumit aspect al său. Eu am ales pelerinajul pentru că mi s-a părut foarte ilustrativ, e un soi de fir roşu al comportării Bisericii în lumea modernă.

La ce vă referiţi când spuneţi „Bisericii”?

La Biserica Ortodoxă în ansamblu, a clerului şi laicatului deopotrivă. Pentru că în toate pelerinajele creştine distingem două componente. Una este cea de religie popu­lară – oameni care vor să vadă, să audă, să simtă, să stea la rând, să mănânce sarmale, nimic rău în asta, să-şi cumpere suveniruri religioase etc. – şi alta este Biserica oficială, cu ierarhia sa, care organizează pelerinajul, cea care are în grijă moaştele şi care are grijă de dramaturgia evenimentului în sine…

Dramaturgie…?

Vă va şoca, poate, dar un pelerinaj reuşit este ca o piesă de teatru în care fiecare actor are locul şi rolul său. De la forţele de ordine, Jandarmeria, la preoţii care stau la raclă, la cei care organizează rândul, la seminarişti, la cei care împart pomana sau florile, acatistele – totul este foarte bine pus la punct.

Deci pelerinajul devine un loc de studiu…

… care îmi arată cum evoluează practica religioasă, cum răspunde Biserica provocărilor modernităţii, cum ne adaptăm noi, dar mai ales care sunt tensiunile între Biserică şi religia populară, care au existat mereu în istorie.

Bun, atunci vă întreb şi ce reprezintă pelerinajul pentru un credincios.

Mi-e greu să mă pun în pielea credinciosului, pentru că e o dilemă epistemologică majoră pentru un sociolog: cât de empatic poţi să fii cu un fenomen religios. Mai mult, s-au scris cărţi întregi pe marginea întrebării dacă un sociolog poate fi credincios, şi viceversa. Pentru că sociologia şi antropologia religiilor sunt ştiinţe pozitive. Adică ele te „dezbracă” de haine, de aparenţe, pentru a vedea Adevărul. Dar în domeniul religios, adevărul e uneori neplăcut sau greu de afirmat. Vezi şi lucrurile imperfecte, a căror formulare publică ar deranja… Oricum, un sociolog, după mine, poate fi şi un om al credinţei. Iar în lumea ortodoxă ai acest dublu avantaj, ca sociolog: că înţelegi fenomenul din interior. Am citit un studiu al unei cercetătoare din USA care a fost la Iaşi, la jumătatea anilor ‘90, la pelerinajul de la Sfânta Parascheva; concluzia ei principală era că la Iaşi e singurul loc în care românii şi rromii stau împreună. Nu a putut înţelege fenomenul din interior, repet.

Atât a văzut ea din acel fenomen extraordinar…?!

A fost una dintre singurele ei concluzii clare… Da, desigur, aşa e, dar dacă ar fi intrat mai în profunzimea lucrurilor ar fi văzut că rromii care vin la Iaşi aduc acolo covoare, iar acelea sunt mai mult decât nişte simple covoare, nişte ofrande. Rromii au fost întotdeauna vehicule ale diseminării diferitelor credinţe şi tradiţii religioase. Ei au pătruns în secolele 14-15 în Europa venind din Asia, via Grecia. Iar covoarele lor sunt un simbol şi o reminiscenţă a spaţiului sacru de la Mecca. Ei spun: „Noi facem un haram aici”. Iar haram ştim că este incinta spaţiului sacru de la Mecca! Deci este o reminiscenţă a sacrului musulman. Aşa cum cuvântul „moaşte” are la bază cuvântul slavon moşti, ce însemna la început „putere miraculoasă”. Vedeţi deci câte sensuri sunt ascunse pe teren, în pelerinaj.

Să revenim: ce este pelerinajul pentru un credincios?

E foarte greu să defineşti credinciosul, practica religioasă a fiecăruia dintre noi diferă, dar să încercăm totuşi. Sunt mai multe categorii de credincioşi la pelerinaj. Mai întâi, cei care-mi plac cel mai mult şi care sunt pe cale de dispariţie: „bunicile” noastre. Oameni de la ţară, din mediul rural, care vin la Cuvioasa an de an, care fac mari eforturi, cu bani strânşi cu greu la batistă sau la ciorap –  ei sunt şi cei mai atinşi de criză. Gesturile lor rituale sunt foarte simple, credinţa lor e foarte curată, nu există pentru ei nici un obstacol când stau în rând (ploaie, vânt, frig, arşiţă). Oamenii politici – atenţie! –  sunt asimilaţi unor încercări pe care ţi le dă Dumnezeu. Ei sunt şi foarte toleranţi faţă de ceilalţi. Ca sociolog, în timpul studiilor, am jucat diferite „roluri”, stând în rând. Femeile de la ţară mi-au dat busuioc, mi-au dat să mănânc, m-au învăţat gesturile rituale de bază etc.

Apoi sunt acea categorie de credincioşi, cei care au nevoie să vadă minuni, să fie uimiţi, să simtă că trăiesc religia puţin altfel decât ceea ce li se spune în bisericile lor. E o categorie destul de amestecată, sunt oameni pe la 60-70 şi un pic de ani, proaspăt ieşiţi la pensie, venituri mici, dar stabile, nu prea ştiu ce să facă cu timpul liber. Îşi caută identitatea foarte puternic, ei sunt şi pătura cea mai interesantă din perspectiva studiului, pentru că de foarte multe ori se plictisesc sau vin la pelerinaj doar fiindcă e un fenomen de grup; ei socializează, practic, plus puţin turism mănăstiresc… Tot ei prezintă şi cea mai puţină profunzime teologică a actului religios în sine. Pelerinajul e un gest pur ritual, cu proprietăţi curative, şi nimic mai mult. Eu îi numesc pelerini de Formula AS; revista aceasta, pe care o stimez de altfel foarte mult pentru calitatea ei, mi se pare oarecum ilustrativă pentru această categorie. De fapt, ei aproape că au scăpat oarecum de sub controlul canonic al Bisericii, prin pelerinajele pe care le fac autonom cu microbuzele, prin forma lor de organizare spontană. Sunt şi foarte influenţabili, sunt împotriva a orice, de la actele biometrice la vaccinul anti-polio, fară a şti de fapt prea bine despre ce este vorba.

O altă categorie de pelerini, foarte interesantă, dar restrânsă, sunt acei tineri urbani care provin din păturile ASCOR ale anilor 1990 şi 2000, foarte instruiţi, foarte cultivaţi, cu venituri bune, stabile. Ei se disting imediat în rând, pentru că îi vezi cum sunt îmbrăcaţi – parcă pleacă pe munte, echipaţi cu haine de Goretex, cu bocanci tip Thinsulate etc. E drept că pelerinajul este o probă fizică majoră, mai înainte de orice. Iar acest pelerin de multinaţională este foarte bine echipat pentru lupta cu elementele naturii.

În fine, ultima categorie de pelerini, dar din ce în ce mai numeroasă în ultima vreme: pelerinii electorali. Sunt cei care combină turismul electoral cu o mică „pasă” magică… Primarii au găsit o nouă modalitate de „trezire” a electoratului, ceea ce în limbaj corporatist ar fi Corporate Social Responsability (CSR). Ei fac o „firmă” de responsabilizare electorală plătind autocare pentru pelerini. E o practică mai mult valahă, sudică… Se pleacă dimineaţă, se ajunge la Iaşi pe la prânz, dar pelerinii nu sunt pregătiţi nici fizic, nici sufleteşte pentru ceea ce îi aşteaptă. Când ajung acolo devin elemente perturbatoare, nefiind încărcaţi spiritual pentru rând. „Domnu’ şofer, aţi spus că stăm o oră, dar stăm de şapte!”. Rândul e o fiinţă vie, se încarcă cu această tensiune şi lucrul se resimte în nervozitatea jandarmilor, a preoţilor însoţitori etc.

Care a fost cel mai impresionant moment pe care l-aţi surprins la un pelerinaj?

La Iaşi, în timpul unei averse cu 25 l/mp, cu vânt şi un frig de 2-3 grade. Atunci s-a format un sentiment de comunitate, foarte special. Oamenii erau obosiţi după ore şi ore şi atunci s-a petrecut ceva ce nu vom vedea niciodată în viaţa obişnuită, la români: cu toţii au scos umbrele, nailoane, pelerine, saci de plastic şi au făcut un corp comun. Rândul nu mai era individualizat, ci era o singură fiinţă vie. Toţi am devenit fraţi şi creştini adevăraţi, pentru jumătate de oră!

Cum a evoluat pelerinajul în România postdecembristă?

Pelerinajele au izbucnit în spaţiul public în 1995-96, atunci când a fost adus capul Sfântului Andrei. Existau şi până atunci pelerinaje, dar erau departe de amploarea publică pe care o au acum. Atunci, în acei ani, Biserica a construit aproape de la zero genul acesta de pelerinaj: sub forma unui rând lung de aşteptare. Motivele din spatele acestui gest eu le pot doar bănui… Motivele sunt o trezire a credinţei, ca răspuns unei cerinţe din partea credincioşilor de miracol, de îmbunătăţire sufletească, de educaţie a voinţei, a fost o modalitate de vizibilitate publică, dar şi de colectare de fonduri pentru opera misionară şi caritabilă a Bisericii. Ar fi multe de spus aici.

Bine, dar Biserica însăşi cheltuie mulţi bani pentru organizarea acestor pelerinaje.

Da, împreună cu autorităţile locale. Este un exemplu de simfonie bizantină locală… Este oricum un tur de forţă. Să ne întoarcem însă la pelerinaje. Cum au evoluat? După ce oamenii au prins gustul pelerinajelor, asistăm la un climax prin 2004-2005, o dată cu aducerea moaştelor Sfântului Nectarie la Iaşi. Atunci s-au înregistrat cei mai mari timpi de aşteptare: până la 28-30 de ore! Explicaţia: Sfântul Nectarie este vindecător de cancer, care este boala secolului. Pelerinajele au mai rămas pe o pantă ascendentă în 2005-2008, care au fost ani de înflorire economică. Din acel an, părerea mea este că numărul de pelerini scade. Motivele: criza, bătrâneţea, plictiseala. Da, a scăzut cantitatea, dar a crescut calitatea pelerinilor! Acest lucru se manifestă şi în timpii de aşteptare, care au scăzut, în relaţiile dintre oameni şi forţele de ordine, mult mai agreabile etc.

De ce relatările televiziunilor de la locul pelerinajelor sunt aproape identice?

Unul dintre capitolele viitoarei mele cărţi despre pelerinaj va fi unul de mediologie: relaţia dintre mass-media şi pelerinaj. „Omul modern este avid de consum de sacru”, o spune Michel Meslin, un mare specialist francez al istoriei religiilor. Afirmaţia se referă nu numai la pelerinaje, ci şi la viaţa monahală, la scandalurile bisericeşti etc. Ei bine, televiziunile au o pasiune teribilă de a prezenta din pelerinaje doar îmbulzeala, doar scandalul, doar isteria asociată. Eu am simţit instinctiv că nu e aşa, unul dintre motivele care m-au împins să aleg acest subiect. Pentru presă, pelerinajele sunt o temă extrem de generoasă. Ai o mulţime de chipuri, ai oboseală, ai atitudini dintre cele mai diferite, ai nebuni cu iz mistic, ai oameni în rugăciune, scene de posesiune veritabilă, ai chipuri curate, frumoase – e o mană cerească. Apoi pelerinajele sunt un foarte bun barometru al felului în care mass-media şi noi ne raportăm la fenomenul religios, care este un fenomen de o mare complexitate, repet. Şi în cazul ăsta, cel mai simplu, ca om de presă, este să mergi fie pe stereotipuri, fie pe caricatural. Sau pe tenta pietistă, ochi înlăcrimaţi şi mâini frânte de durere, o temă care pe mine personal mă deranjează, pentru că Ortodoxia românească nu a apreciat nici­odată pietismul dulceag, cu iz de seminar catolic de secol 19. Nici un credincios însă nu va refuza camera de filmat, chiar dacă ştie că îl va manipula. Şi asta pentru că orice pelerin are mândria de a spune că a fost acolo şi vrea să o demonstreze celor de acasă. Şi astfel televiziunea joacă rolul unei autentificări a prezenţei lor acolo. Pare paradoxal, dar chiar aşa e. Pe de altă parte, oamenii dezaprobă politica televiziunilor de a lucra pe stereotipuri şi pe generalităţi grosiere. În plus, nu poţi comunica sentimentul religios profund prin mass-media, asta e părerea mea.

Şi a mea!

Iar pelerinii adevăraţi nu răspund la întrebările tipizate ale presei: „Ce faceţi aici? Cu ce gânduri aţi venit? etc.”! În plus, am vorbit cu unii fotoreporteri şi i-am întrebat: „Ce fotografiezi?”. „Păi, ce vrea Boss-ul din redacţie. Odată vrea bucurie, caut cu camera bucurie, altădată tristeţe, mizerie, sărăcie… Depinde ce comandă el”.

Ce aşteptări au pelerinii din partea Bisericii?

O mai mare prezenţă între ei, în rând, a preoţilor, a monahilor pentru catehizare, sensibilizare, îmbărbătare chiar. Ar fi păcat să ratăm şansa rândului, ca mijloc de catehizare eficientă.

Cum resimte pelerinul prezenţa oamenilor politici?

În ultima vreme a fost o prezenţă parcă mai rară sau mai discretă. Rândul e un organism viu, se comportă ca o formă de undă din fizică. Odată pornit, rândul nu-l mai opreşti. E ca un accelerat care nu poate opri în 3 metri, ci în 300! Iar când rândul se blochează din cauza autorităţilor, nemulţumirea creşte. Oamenii politici care cred că-şi fac publicitate la pelerinaje se înşeală. Efectul este invers, oamenii cei simpli nu-i „văd”, iar orăşenii nu apreciază direct prezenţa lor, indiferent de culoarea politică. Li se pare o formă fără fond. Pe de altă parte, Biserica trebuie să-i primească pe toţi, nu-i poate alunga, şi dacă din o sută de politicieni, doi se sensibilizează la mesajul religios, este foarte bine. Biserica şi-a făcut datoria, corabia merge înainte.

Interviu realizat de

Răzvan BUCUROIU