LOADING

Type to search

Robia care eliberează

Robia care eliberează

Share

„Dăruind vei dobândi, dăruind vei dobândi, auzi tu, maică?”. „Doamne, oare ce-o vrea să spună Prea Sfinţitul cu asta?”. Peste puţin timp, maicii stareţe Petronia Dobrescu aveau să i se confirme, concret, intuiţiile despre cum se ridică o mânăstire: dăruind! Nu adunând, ci dând! Nu strângând din răsputeri, ci întorcând darul care – culmea! – se reîntorcea tot la ea, însutit. Un bumerang incredibil de eficient. Mai eficient decât toate formulele „Caritasului” clujean din anii ‘90!

 

Paradoxurile dobândirii

Ehei, poveste lungă şi pasionantă cu rectitorirea mânăstirii Robaia!… Căci numai rectitorire se poate numi efortul de a pune să renască o mânăstire din propria cenuşă. O mânăstire aşezată pe un firişor de apă valahă, în zona voievodală, de sub munte, a Argeşului (pe fundal sunt munţii Iezerului); aşadar o mânăstioară cândva, iar acum un stup duhovnicesc cu peste 30 de vieţuitoare. Asta e Robaia, nume descifrat doar prin istoria complicată a regiunii: în timpul unei invazii (tătare, se presupune), locuitorii s-au refugiat înspre munte, în pădurile dese. Sălbaticii însă i-au înconjurat şi i-au prins în acest loc al nefericirii, luându-i ca robi pe cei mai în putere. Se spune că totul s-a petrecut în chiar ziua Sfintelor Paşti. Ulterior, cei rămaşi în viaţă au ridicat un schit de lemn, probabil spre pomenirea rubedeniilor răpite ori ucise pe loc. Aşa a ajuns ca acest nume – rob – să se preschimbe în numele unei mânăstiri – Robaia –, iar locul prinderii acelor nevinovaţi să poarte semnul bucuriei vieţii în Hristos! Mari şi nebănuite sunt lucrurile tale, Doamne!

Stareţa Petronia – un adevărat argint viu – pare persoana care umple de conţinut lucrarea de renaştere a aşezământului. Purtându-i Arhiepiscopului Calinic Argatu o sinceră recunoştinţă („Nici nu ştiţi câte lucruri ne-a învăţat, că nu ştiam aproape nimic la început. Şi mie mi-a dat curaj, mi-a deschis ochii bunului gust, ai bunei aşezări duhovniceşti în cadrul obştii; ei, sunt multe de spus…”), ne relatează cu un umor călugăresc desăvârşit povestea acoperişului de tablă pe care ele l-au agonisit cu greu şi care a luat, cu generozitate, drumul unei alte mânăstiri: la Nămăieşti (era în 1999). Cu această ocazie, maica stareţă a făcut cunoştinţă cu paradoxul „îmbogăţirii” prin donaţie, paradox instrumentat personal de ÎPS Calinic, în stilu-i  binecunoscut şi inimitabil. Alt paradox este acela al creşterii şi întăririi obştii: prin transferul unei părţi a vieţuitoarelor către Mânăstirea Aninoasa (2001). „Aici, lucrurile au stat astfel: am «dăruit» acolo şapte maici, însă le-am spus că dacă nu se pot obişnui cu locul, să vină înapoi, că eu le primesc cu tot sufletul. Sunt ca o maică a lor, toate îmi sunt dragi. Din şapte, s-a întors doar una…”.

Şi credeţi că a secat izvorul vocaţiilor monahale care curg din lume către Robaia? Dimpotrivă! Ne mai relatează maica stareţă vizita preşedintelui Emil Constantinescu, însoţit de ministrul de atunci al Lucrărilor Publice, d-l Nicolae Noica. „Era în… secolul trecut. Atunci o delegaţie a preşedinţiei României s-a oprit la Robaia. Din delegaţie făcea parte, printre alţii, şi d-l Nicolae Noi­ca. La sfârşitul vizitei, când să ne luăm rămas-bun, eu am spus – mai în glumă, mai în serios – că îmi iau rămas-bun de la d-l ministru atunci când ne-o face drumul şi ne-o aduce curent electric. Domnul preşedinte m-a auzit, a râs, dar toate lucrările s-au făcut întocmai!” .

Din vechea ctitorie a Liverei şi a lui Sava Sufarul de la 1644-48, în afară de geniul locaţiei şi biserica de piatră (acum înălţată şi ea cu aproape 1 metru), nimic nu se mai păstrează. Nimic în sensul de zidire şi de locuire monahală (călugării au fost înlocuiţi cu maicile, iar de loc de sihăstrie nu mai poate fi vorba). Însă întreg aşezământul poartă marca înnoirii interioare, a curăţiei, a ordinii. Locul te îmbie, degajă o energie duhovnicească aparte şi simţi cum sufletul îţi joacă vesel în buiestrul trupului ostenit de călătorie. În afară de obştea primitoare (pe lângă maica stareţă ne-a impresionat plăcut maica-ghid, dar şi celelalte maici truditoare şi vesele), afli că aici, la Robaia, mai sunt câteva lucruri demne de reţinut şi chiar de luat aminte la ele…

La încheietura secolelor

Brâncoveanu, un geniu al culturii înduhovnicite, un strateg al consolidării statului valah, un diplomat iscusit, un om al păcii, o persoană a jertfei creştine directe, fără ocolişuri… În vremea lui a înflorit Ţara Românească. Dar ce oameni a strâns pe lângă el! Unul şi unul, mulţi din ei luând – peste veacuri – calea Sinaxarului. Alţii încă îşi mai aşteaptă rândul la recunoaşterea sfinţeniei lor, exprimate printr-o viaţă deosebită.

Această Renaştere valahă, acest Rina­sci­mento de secol 17-18, a purtat câteva nume: Constantin Brâncoveanu, de bună seamă, dar contemporani cu el au fost faimosul Antim Ivireanul, apoi Cuviosul Ioan arhimandritul – primul stareţ al Hurezilor şi sfetnic de taină –, sau Sfântul Antonie de la Iezerul Vâlcii ori mitropolitul nonagenar Teodosie, cel care a tipărit Biblia de la 1688. Nu în ultimul rând, trebuie pomenit penelul cel mai hăruit de Dumnezeu în zugrăvirea frescelor cu sfinţi: Pârvu Mutu. Noi, românii, nu am avut parte de un Michelangelo Buonarroti, însă am avut secole de-a rândul un contingent de iconari anonimi, smeriţi, aproape schimnici ai exprimării verbale, dar regi ai culorilor, nişte îngeri taciturni căţăraţi pe schelele de lemn încă verde care umpleau văzduhul interior al bisericilor nou construite. Un astfel de înger tăcut a fost şi Pârvu Mutu, cel care a semnat lucrările sale (în vreo 14 biserici şi mânăstiri) şi cel care şi-a pictat chipul la Filipeştii de Pădure (1692). Vă întrebaţi ce legătură poate fi între zugravul valah şi Robaia? Una de suflet, care ascunde o dramă omenească profundă. Aici şi-a sfârşit zilele ca schimnic, sub numele de Pafnutie, la vârsta de 78 de ani, în 1735. De ce s-a călugărit iconarul, aflat în plină putere creatoare? Dintr-o dramă umană. După 18 ani de căsătorie fericită, casa sa a fost prădată de hoţi (în 1718), iar soţia lui, Tudora, a murit în urma acestui incident. Rămâne văduv la 59 de  ani, cu doi băieţi, şi viaţa lui capătă o altă turnură. Îi ia pe cei doi fii ai săi (de 14 şi 18 ani) şi pleacă într-un pelerinaj la Ierusalim, spre închinare şi reculegere. La întoarcere, lasă mare parte din avere (consistentă!) fiului celui mare, iar el împreună cu cel mic iau calea monahismului. După câţiva ani de monahism “soft”, dus împreună cu fiul său la Mărgineni, Pârvu Mutu (mut i se spunea din mai multe cauze: nu vorbea nimic toată ziua, cât lucra pe schele şi, în plus, avea o gângăveală nativă care îi inhiba exprimarea publică, preferând tăcerile) ajunge schimnic în această mică sihăstrie a Robaiei. Aşadar, aprins de râvnă de mântuire, dublată de o asceză severă – proprie schimnicilor –, celebrul iconar iese din această lume, fiind înhumat aici, în incinta mânăstirii. În zadar a încercat să mă convingă maica stareţă că mormântul lui, împreună cu altele, au fost spălate de-a lungul timpului de şuvoaiele revărsate ale torentelor de primăvară care cutreierau odinioară curtea schitului. Sunt convins că genialul zugrav îşi tace eternitatea undeva sub iarbă, atent la slujbe, la foşnetul verde de deasupra, dar şi la curcubeul cel în 7 culori, aprinse, ce se iveşte, după ploile repezi de vară, desupra mânăstirii…

Sofronie cel prigonit

Ca un făcut, Robaia a adăpostit oameni liberi. Unul dintre aceştia este Sofronie de la Cioara, care a stăreţit aici între 1764-66. Cine a fost Sofronie? Un nou apostol al românilor ortodocşi de peste munţi, din veacul al 18-lea. Veac la începutul căruia asupra românilor dreptmăritori din Transilvania s-a abătut nemilos verva misionară a unei împărătese catolice tenace: Maria Tereza, o veritabilă Habsburg care – culmea! – a interzis oficial tortura. Tortura fizică, deoarece cea psihică a mai dăinuit subtil, în diferite forme…

Ei bine, în 1759 călugărul Sofronie a pornit lupta contra uniaţiei şi a abuzurilor acesteia, sub forma unei revolte a norodului. Pe la Crăciun a fost arestat şi încarcerat la Bobâlna, dar a fost eliberat de o ceată de 600 de ţărani furioşi, conduşi de preotul Ioan din Sălişte. Refugiat în Apuseni, a fost arestat din nou în 1760, dar de data asta a fost eliberat de o adevărată armată de 7.000 de ţărani români. Un succes formidabil, în inima imperiului! Împărăteasa promite, pentru prima oară, că va numi o comisie care să cerceteze abuzurile comise contra ortodocşilor. Ehei, halal comisie! Căci în Transilvania a fost trimis nimeni altul decât generalul Nikolaus Adolf von Bukow, un killer adevărat, care a ras cu tunul mânăstirile şi schiturile ortodocşilor. Sofronie s-a refugiat dincoace de munţi, ajungând stareţ la Robaia şi ajutându-şi fraţii să-şi păstreze credinţa răsăriteană în exil, în Ţara Românească. Din acest moment i s-a pierdut urma, însă nu şi amintirea, căci în februarie 1950 Sfântul Sinod l-a trecut în rândul sfinţilor.

„Decât să stau degeaba,
mai bine să lucrez degeaba!”

Aşa a înţeles venerabilul Inochentie Hăţiş viaţa monahală. Şi maica stareţă Petronia îi calcă pe urme, cu prisosinţă. Această figură a vieţii monahale argeşene a duhovnicit în Robaia din 1955, fără întrerupere, până când a închis ochii, la 96 de ani (în 1997). Maica stareţă îl evocă întotdeauna cu lacrimi în glas: „Era foarte smerit Taicu. Chilia lui era în faţa mânăstirii. Ne spunea adesea despre izvorul de leac, cel amenajat în 1914, că e un loc cu putere multă. Are ceva locul ăla, maică… Atât de smerit era, că nici după slujbele de noapte nu ne lăsa să-l conducem până la chilie. În întuneric a călcat strâmb, şi-a fracturat piciorul, dar nu s-a plâns. Aşa s-a şi dus la Domnul, în tăcere şi-n smerenie. Şi ne e tare dor de el…”. După 60 de ani de slujire aproape neîntreruptă a liturghiei, adică după o şedere concretă întru Hristos de 6 decenii, în viaţă fiind, ce răsplată mai mare poţi avea?!

Am părăsit Robaia întărit. Întărit prin prezenţa vie a celor care au trăit şi au lucrat prin veacuri mântuirea lor şi a altora aici, pe locul unei vechi robii. Robi ai Duhului, jug plăcut au luat cei pe care i-au urmat: maicile de azi, Taicu, închinătorii, binefăcătorii, ierarhul. Fără ei, fără toţi aceştia, Robaia ar fi rămas un loc al sacrificiului fără rost, arbitrar, comis de o istorie adesea nedreaptă. Ei au întors acest sacrificiu în taină mântuitoare, au preschimbat negurile istoriei în lumina Învierii. Au refăcut rostul spiritual şi moral al lucrurilor. Mergeţi şi vedeţi!