LOADING

Type to search

Sfintele Paşti la Ierusalim: 2012

Sfintele Paşti la Ierusalim: 2012

Share

În cadrul pelerinajului Veniţi să luaţi Lumina!, în lunea de după Florii, seara, am ajuns în Israel, iar marţi am participat la procesiunea de sfinţire a Apei Iordanului. Este cald, soarele dogoreşte, preoţii greci ţin slujba (în lipsa Patriarhului Ierusalimului), se sfinţeşte aghiazma mică şi Iordanul nu se întoarce. Dar noi putem să ne scăldăm în apele sale, la locul Botezului Domnului, pentru că de anul trecut accesul pelerinilor nu mai este îngrădit oficial de către autorităţile israeliene. Vizităm apoi Mânăstirea Sf Gherasim, Ierihonul cu Biserica Dudul lui Zaheu şi Aşezământul Românesc, apoi urcăm pe jos Muntele Carantania, Muntele Ispitirii, pe care Domnul Iisus a postit 40 zile şi 40 de nopţi după Botezul Său în apa Iordanului. La Piatra Ispitirii ne rugăm pentru toţi ai noştri, să ne întărească Domnul în post, ca să biruim creştineşte toate nevoile, necazurile şi ispitele. Iar miercuri vizităm Nazaretul şi suim Taborul (muntele Schimbării la Faţă). Şi iată-ne, călcând pe urmele Domnului, în miezul Săptămânii Patimilor…

 

Joia Mare. La prima oră mergem la Grădina Ghetsimani, ne rugăm pe piatra pe care a plâns Mântuitorul cu lacrimi de sânge (Tată, de este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti!). Procesiunea numită Spălarea Picioarelor Episcopilor (în analogie cu spălarea de către Domnul a picioarelor ucenicilor Săi, ca să ne înveţe smerenia şi slujirea aproapelui) are loc în curtea Bisericii Sfântului Mormânt, dar e anevoie să răzbatem până acolo în această dimineaţă! Poliţia a blocat toate căile de acces către curtea bisericii, aşa că, după multe căutări, reuşim totuşi să ajungem acolo, prin nişte curţi interioare, abia la sfârşitul procesiunii! Atât cât să putem lua puţin din apa sfinţită, cu puternic miros de busuioc, folosită la procesiune, pe care o găsim într-un lighean de argint în biserica grecească în care se află icoana Maicii Domnului care a îndrumat-o pe Sf. Maria Egipteanca către Pustiul Iordanului… Ne vom tămădui şi noi, la capăt de zi, picioarele obosite şi pline de praf – pentru că în după-amiaza aceasta am fost în Pustiul Iudeii, la Mânăstirea Sf Sava, apoi la Mânăstirea Sf Teodosie, la Câmpul Păstorilor, iar seara, aproape pe întreaga durată a Deniei celor 12 Evanghelii, am stat în Biserica Naşterii Domnului din Bethleem, la un rând imens, format din tot felul de neamuri (ruşi, greci, români, indieni, arabi…), aşteptând să intrăm la locul Naşterii Pruncului Iisus.

Vinerea Mare. Drumul Crucii, parcurs în chiar ziua în care acesta a avut loc! Am încercat să intrăm pe Via Dolorosa la prima oră, înainte de a începe procesiunea oficială, tocmai pentru a putea să il parcurgem in tihnă şi cu explicatii complete. Etiopienii – sute, îmbrăcaţi în alb cu toţii – au avut acelaşi gând, aşa că a trebuit să ne strecurăm printre ei. La staţia a şaptea (locul în care Iisus a căzut pentru a doua oară sub povara Crucii) drumul era deja blocat de poliţie, aşa încât a trebuit să rămânem pe loc aproape o oră, până la apariţia procesiunii oficiale, cu care am reuşit să intrăm în curtea Bisericii Sfântului Mormânt. Forţele de ordine sunt foarte bine organizate şi în număr foarte mare, au creat culoare şi nu există nici o posibilitate de a merge încotro vrei, tot fluxul de pelerini e dirijat pe trasee fixe. Intrăm în Biserica Sfântului Mormânt, dar e imposibil să urcăm spre Golgota („obiectivul” principal al acestei zile, finalul Drumului Crucii) şi suntem dirijaţi către dreapta. Ar trebui să înconjurăm Sf. Mormânt şi Biserica Învierii şi apoi să ieşim din nou în curte: adică un fel de plimbare în cerc prin Biserica Sfântului Mormânt, fără şanse de închinare pe Golgota! Nu ne vine să credem că cineva a putut gândi astfel această organizare, pare cumva o batjocură, aşa că, aşteptând un moment prielnic să o zbughim totuşi spre Golgota, ne aşezăm la rând să intrăm la Sf. Mormânt – măcar atât! Reuşim astfel să ne împrăştiem care încotro, iar grupul se readună cu greu, după vreo două ore, fapt care îl supără pe Părintele Roman, ghidul nostru. Ne apropiem tot mai mult de momentul Patimilor Mântuitorului, sufletul devine tot mai încărcat de greutatea neputinţelor şi a păcatelor noastre, ne străduim să facem ascultare şi de duhovnicul de acasă, şi de Părintele Roman, şi parcă totul iese pe dos… După două ore de stat în soarele amiezii, aşteptându-i pe cei rătăciţi de grup, vizităm Muntele Sion (locul Cinei celei de Taină) şi Muntele Eleon (locul Înălţării). Seara târziu ajungem la Aşezământul Românesc de la Ierusalim, pentru a prinde finalul Prohodului. Peste noapte, parte dintre noi merg la hotel, parte reuşim să rămânem în cetate, pentru a ne mări şansele de a intra a doua zi de dimineaţă la Sf. Mormânt, pentru a vedea Lumina Învierii.

Sâmbăta Mare. Ţinem legătura între noi prin mesaje telefonice şi astfel aflăm că aproape toţi suntem în Biserica Sfântului Mormânt, am reuşit să intrăm – deşi anul acesta accesul a fost parcă mai dificil şi mai umilitor decât oricând. Eu am intrat cu delegaţia armeană, iar în interiorul Bisericii am rămas în partea dreaptă faţă de intrarea la Sf. Mormânt, într-o înghesuială maximă. Am intrat pe la ora 11,20, când deja partea din faţă a bisericii era arhiplină, şi am stat, timp de  patru ore, într-o presiune fizică extraordinară, în mişcare continuă, căldură înăbuşitoare, lipsă de aer şi apă – pentru că de la un moment dat nu s-au mai distribuit nici sticlele de apă cu care eram stropiţi din când în când… Furnicăturile din degete şi din zona gurii, care puteau prevesti o criză de hipoglicemie, nu le-am mai băgat de data aceasta în seamă – mai avusesem o experienţă de acest fel, în aceleaşi circumstanţe, şi ştiam că dacă Domnul vrea, El te ajută să depăşeşti şi această neputinţă…

La ora 12,30 a intrat procesiunea creştinilor arabi, tineri din Ierusalim şi din Palestina (Bethleem, Ramalah) care scandează, cântă, dansează, invocând astfel venirea Sfintei Lumini. Andrea, proprietarul unui pangar creştin din apropierea Sfântului Mormânt, mi-a povestit apoi că ei aşteaptă în fiecare an acest moment cu mare emoţie, pentru că ei sunt creştini, locuiesc chiar în locurile în care a vieţuit Fiul lui Dumnezeu pe pământ şi işi pot exprima astfel dragostea către El. Ei aşteaptă 12 luni din an această zi a Învierii, pentru a retrăi această bucurie şi a o împărtăşi şi celorlalţi creştini. Îmi spune că statul Israel dă legitimaţii arabilor creştini palestinieni pentru a veni in Ierusalim doar de două ori pe an – de Crăciun şi de Paşti…

Pe la ora 13,30 preoţii greci au început procesiunea de înconjurare, cu prapori, de trei ori, a Sfântului Mormânt. Eram destul de departe, am încercat să vad ce se întâmplă folosind zoom-ul aparatului de fotografiat. Presiunea fizică a mulţimii era tot mai apăsătoare, mai înăbuşitoare, m-am gândit dacă voi rezista până la capăt. Spre finalul încercărilor e un moment de ispită maximă, care poate fi denumit neacademic „a te-neca, ca şi ţiganul la mal”; e, de fapt, ispita Sfântului Petru, atunci când, mergând pe apă, s-a îndoit şi era să se scufunde (Doamne, scapă-mă! … Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?). Epuizat fizic, dacă socoteşti că nu mai rezişti, poţi să dai din coate spre ieşire, soluţia aceasta fiind chiar binevenită pentru cei care se înghesuie să ocupe un loc mai în faţă; dar la ce bun atunci toată greutatea ultimei Săptămâni a Patimilor, petrecută în nevoinţă personală (atâta câtă e…) şi în agitaţia miilor de pelerini, care toţi îşi doresc cu disperare să se afle la timpul şi în locurile în care ar putea „să-L atingă” pe Domnul Iisus într-un fel sau altul?

La ora 14 a sosit, în sfârşit, Patriarhul Teofilos al III‑lea, a fost verificat să nu aibă asupra sa nici o sursă de lumină, s-au rupt sigiliile Sfântului Mormânt – aplicate în ziua precedentă de către o comisie formată din reprezentanţii a diverse culte, inclusiv necreştine – şi mulţimea a început să aştepte cu înfrigurare momentul sosirii Sfintei Lumini! Au fost minute interminabile, se scanda mai tare sau mai încet, în diferite limbi, timpul se prelungea, toţi aşteptam Lumina Învierii! Am realizat că Iisus este în iad, sub pământ, în cel mai întunecat loc posibil – dar tot un fel de iad era şi cel în care ne aflam noi: se stinseseră luminile, era înăbuşitor de cald, simţeam o presiune fizică epuizantă şi ne era sete, foarte sete, părând la limita rezistenţei fizice. Se vorbea ca la Turnul Babel, în toate limbile… Eram ca într-un cerc din care nu mai puteam ieşi, nu găseam calea; începusem să mă satur şi eu de neputinţele mele, ajunsesem aproape la deznădejde, îmi vedeam limitele şi nu ştiam ce să mă fac cu mine… Şi am înţeles că singura mea şansă de scăpare este LUMINA, Sfânta Prezenţă a Domnului, care să ardă tot ce e stricat, pătat, ineficient şi obscur în mine, şi să transforme, să transfigureze, să sublimeze, să recreeze, să sfinţească şi să ilumineze sufletul meu, pentru că fără DOMNUL rămân în acelaşi iad… Am început să mă rog, pentru că timpul trecea şi Lumina nu mai venea! Într-un final, la ora 14,25, au început să bată clopotele, din Sf. Mormânt Patriarhul a dat mănunchiul de 33 de lumânări aprinse şi eu am început să plâng: VENISE! Mai fusesem de două ori să văd Sfânta Lumină a Învierii Domnului, dar acum a fost prima dată când nu m-a mai interesat nimic din ceea ce putea fi reprezentare vizibilă, în diverse forme, a acesteia: Domnul ieşise din mormânt şi Lumina necreată se revărsa către noi, aproape, tot mai aproape! Am văzut oameni bucurându-se, am văzut oameni râzând şi trecându-şi flacăra sfântă peste faţă şi peste mâini şi, cu toate că mii şi mii de lumânări ardeau în biserică, iar fumul devenise tot mai gros, n-am simţit nici măcar vreun miros de fir de păr ars… M-am lăsat purtată de valul de oameni spre ieşire, fără să mă mai gândesc că, de fapt, ceea ce a fost spectaculos în aceste momente nu a fost ceea ce am văzut, ci uşurarea sufletească, bucuria extraordinară, regeneratoare, pe care mi-a adus-o Sfânta Lumină a Învierii Domnului!

Şi până la urmă, mulţi dintre cei cu care am vorbit ulterior, martori ai sosirii Sfintei Lumini, au dat mărturie despre aceeaşi bucurie de nedescris! Aşadar, trebuie să simţiţi: veniţi şi veţi vedea!