LOADING

Type to search

200 DE ANI DE LA RĂPIREA BASARABIEI: Între unionismul inimii şi unionismul minţii. Interviu cu sociologul Dan Dungaciu

200 DE ANI DE LA RĂPIREA BASARABIEI: Între unionismul inimii şi unionismul minţii. Interviu cu sociologul Dan Dungaciu

Share

La împlinirea, pe 16 mai a.c., a 200 de ani de la răpirea Basarabiei, l-am provocat la o discuţie lămuritoare pe d-l prof. univ. dr. Dan Dungaciu, unul dintre vârfurile sociologiei contemporane şi printre cei mai avizaţi cunoscători ai problemelor basarabene.

 

Ziua de 16 mai a fost decretată zi de doliu în Moldova de peste Prut. Ce semnificaţie concretă are acest gest oficial?

Nu a fost decretată zi de doliu în Republica Moldova, ci doar în Chişinău, la iniţiativa primarului liberal Dorin Chirtoacă. Este extrem de semnificativă pentru ceea ce se petrece astăzi în stânga Prutului această reticenţă prost camuflată a autorităţilor. Cu excepţia Partidului Liberal, cam toată lumea politică semnificativă a tăcut. Pe cale de consecinţă, a tăcut aproape toată media de la Chişinău… Nu a scăpat nimănui nici „amănuntul” că şi premierul, şi preşedintele au făcut în aşa fel încât să nu fie în republică pe 16 mai 2012. Nu întâmplător apar voci la Chişinău, din rândul intelectualilor militanţi şi fondatori ai Mişcării naţionale de la sfârşitul anilor 80, care vorbesc de o mică restauraţie identitară, respectiv un soi de reîntoarcere la sărbătorile regimului Voronin, într-o formă soft, mai democratică şi mai puţin agresivă, dar pe fond identică… Cei care spun asta au în vedere cu prioritate sărbătorirea zilei de 9 mai, a „eliberării” Basarabiei etc., etc.

Ce rol a jucat Biserica Ortodoxă Rusă în deznaţionalizarea compatrioţilor noştri pe peste Prut?

Mare! Până în 1812, Basarabia se afla sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei din Iaşi, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei de la Constantinopol. Între anii 1808-1812, fără nici o raţiune juridică sau eclesială, ţarul Alexandru I îl numeşte pe mitropolitul Gavriil Bădulescu Bodoni “exarh” al Bisericilor din Moldova şi Ţara Românească, iar acesta, după anexarea Basarabiei, înaintează în noiembrie 1812 Sinodului Rus înfiinţarea unei noi eparhii pe teritoriul ocupat. Ocupaţia militară se transformă în ocupaţie canonică! Asta încălca o serie de canoane ale Bisericii Ortodoxe, dar, fără nici o reţinere, Alexandru I aprobă acest act în 1813, iar Biserica Rusă devine complice şi actor principal în deznaţio­nalizarea acestui teritoriu. Limba slavonă şi limba rusă devin principalele canale, limba română este eliminată treptat din toate instituţiile de cult şi civile, iar rusificarea clerului şi a societăţii devine un veritabil proiect. Nu e întâmplător că, după Bodoni, cei care au păstorit pe scaunul vlădicesc al Chişinăului au fost toţi ruşi. De aici sofismul cu „eliberarea” de sub turci a Basarabiei: dacă i-ai eliberat religios şi numai despre asta era vorba, ce nevoie aveai să îi deznaţionalizezi sau să le schimbi limba de cult şi cea din societate?! Ce are una cu alta?! De fapt, sugestia părţii ruse pare să fie că doar Biserica Rusă şi doar limbile slavonă şi rusă mântuie, aşa cum Iisus din romanele lui Dostoievski capătă chipul lui Alioşa Karamozov, adică e un Christos rus!

Ce rol joacă Biserica Orto­doxă Română, prin Mitropolia Basarabiei, pentru păstrarea identităţii româneşti ­acolo?

Prea mic până acum… Motivele sunt complicate, dar trebuie să spunem cu claritate că ponderea religioasă şi nu numai a Mitropoliei Basarabiei în societatea din Republica Moldova este încă insuficientă. Mitropolia Basarabiei rămâne un proiect neîmplinit.

Cum au ajuns moldovenii de peste Prut în această relaţie ciudată cu agresorul de odinioară? Întâlnim dragoste, admiraţie, frică, aspiraţie…?

E o chestiune complicată şi ţine nu atât de istorie, cât de antropologie şi sociologie… Prima observaţie pe care trebuie să o facem este că în RM Partidul Comuniştilor obţine cele mai mari scoruri din toate fostele state sovietice. Nici în Federaţia Rusă nu se mai votează comunismul la fel ca în RM! De ce s-a întâmplat asta? Ce s-a întâmplat cu această populaţie în timpul regimului sovietic? Ca să înţelegem, trebuie să aşezăm acest caz pe ecranul mai larg al URSS şi să pornim de la o ipoteză esenţială. Experienţa post-sovietitcă a arătat că rezistenţa la comunism a populaţiilor ocupate a fost direct proporţională cu nivelul de conştiinţă naţională a respectivelor populaţii. Cu cât ştiai mai bine cine eşti, cu atât înţelegeai mai bine cum te afectează regimul de ocupaţie şi cu atât mai puternice deveneau reacţiile sau instrumentele de rezistenţă. Aici e cheia înţelegerii mutaţiilor sufleteşti petrecute acolo în timpul ocupaţiei comuniste.

O întrebare frontală: ce s-a modificat iremediabil în structura sufletească a basarabenilor?

Nu ştiu dacă iremediabil… Dar confruntarea cu ocupaţia comunistă a fost crucială, pentru că proiectul comunist nu a fost în nici un caz numai unul politic sau economic, ci şi un proiect identitar. Diferenţele dintre cele două maluri ale Prutului ţin însă nu doar de nivelul de agresivitate identitară a ocupantului – incomparabil mai mare în stânga Prutului –, dar şi de nivelul de conştiinţă identitară a populaţiilor (mai precar, istoric vorbind, acolo). La care se adaugă acţiunea sistematică a ocupantului sovietic din Basarabia de a extermina tocmai purtătorii cei mai competenţi de conştiinţă identitară. Primele acţiuni de deznaţionalizare nu au avut nimic întâmplător. Dincolo de românii care s-au refugiat în dreapta Prutului – şi care au slăbit şi ei consistenţa identitară a regiunii –, selecţia celor deportaţi sau ucişi de sovietici nu a fost deloc întâmplătoare. Eşantionul nu a fost deloc unul aleatoriu, iar cei exterminaţi nu erau selectaţi la întâmplare, ci statistic, în funcţie de câteva trăsături esenţiale – erau liderii comunităţii, inclusiv identitar, respectiv care aveau capacitatea de a perpetua şi în perioada sovietică o zestre naţională nu întru totul asimilată. Deznaţionalizarea ţaristă, intervalul relativ scurt petrecut în România Mare, asasinatele sau deportările bine ţintite pentru a elimina purtătorii de conştiinţă etnică, la care se adaugă refugierile masive în România, au lăsat populaţia din stânga Prutului prost înarmată în faţa unui ocupant care năzuia să modifice inclusiv nivelul cel mai profund al conştiinţei celor pe care îi ocupase: nivelul identitar-existenţial.

Asta ar fi explicaţia?

Eu cred că da. Cel puţin una dintre ele. Ieşirea din URSS a populaţiilor ocupate trebuie deci evaluată şi prin grila nivelului de conştiinţă naţională iniţială. În Rusia, de pildă, ieşirea din URSS s-a făcut relativ uşor la nivel identitar, pentru că simbolistica sovietică a fost rapid surclasată de cea naţională şi naţionalistă (în varianta imperială rusă). Populaţia nu votează secera şi ciocanul pentru că identitatea rusească a prevalat şi şi-a găsit debuşeul în „putinism” şi tot ceea ce înseamnă acesta. În esenţă, ruşii au intrat în URSS ca ruşi şi au ieşit tot aşa. În cazul Republicii Moldova situaţia e mai complexă. O observaţie a reputatului Valentin Mândâcanu, după care „Fără interbelicul românesc, Republica Moldova ar fi astăzi o Transnistrie mai extinsă”, este perfect justă. Şi din interbelicul românesc şi-a extras rădăcinile reconquista culturală a basarabenilor în perioada postbelică (limbă, alfabet, Eminescu). Dar comunismul a lovit adânc. Rusificarea rapidă a numelor şi adoptarea stilului rusesc, accentul foarte bun în limba rusă etc. sunt lucruri care pot fi explicate şi prin apartenenţa la URSS, dar trebuie adăugată şi consistenţa identitară neîmplinită a regiunii la intrarea în comunism. Mai mult, basarabenii nici măcar nu au ieşit „moldoveni” din confruntarea cu URSS. La nivelul simbolisticii, mulţi dintre ei au ieşit… „sovietici”! Şi tocmai votul masiv pentru seceră şi ciocan constituie eşecul major al „moldovenismului” – până şi astăzi, ideologia „moldovenismului” are nevoie de protecţia secerii şi a ciocanului comunist pentru a fi propagat în mase. Lupta cu ideologia comunistă şi – mai ales! – simbolistica ei trebuie făcută urgent, dar presupune măsuri la nivelul complexităţii problemei.

Care a fost cea mai mare greşeală de politică externă a României faţă de Basarabia?

Că nu a înţeles complexitatea peisajului şi că nu a ştiut niciodată, de fapt, ce vrea de la Republica Moldova. De aici lipsa unui proiect concret şi eficace, de aici incoerenţele, bâlbele, lipsa de reacţie adecvată. O situaţie care continuă şi astăzi.

Orice zi de doliu marchează moartea cuiva. Basarabia a murit definitiv ideii de reunificare/unire cu România?

Complicată întrebare… Şi răspunsul nu poate fi simplist. Depinde despre ce unionism vorbim, pentru că eu am impresia că fenomenul acesta este mult mai complex. De la unionismul inimii putem ajunge la un unionism al minţii. Fenomenle nu sunt exclusive, dar nici nu se suprapun.

Vă rugăm să explicaţi puţin…

Prăbuşirea URSS a generat în stânga Prutului un puseu identitar pro-românesc care se manifestase deja, spontan şi emoţional, încă din 1988-1989. Imediat după colapsul sovietic, la Republica Moldova ca atare nu se gândea nimeni. O parte a elitei politice voia să o aducă înapoi în URSS, sub o formă sau alta, cealaltă – să o apropie de România. Unionismul „orb” de atunci s-a născut în răspăr cu obiectul său, respectiv realitatea propriu-zisă. Pentru că nu pleca de la realităţi concrete, ci de la realităţi istorice. Nu de la realităţi palpate, ci de la realităţi percepute. Nu avea pragmatism, avea entuziasm. Cele două maluri nu se cunoşteau, se imaginau, doar, în scenarii care nu aveau de multe ori legătură cu realitatea. Un soi de „mesianism utopic”, cum numea Călinescu aplombul revoluţionarilor de la 1848, care nu a mai avut răgazul să devină „mesianism constructiv”, după formula aceluiaşi critic. Asta nu înseamnă că unioniştii de la începutul anilor 90 erau oameni incapabili de proiecte concrete. Unii erau. Doar că realităţile au fost infinit mai complexe faţă de ceea ce îşi imaginau ei. Ulterior, au venit dezamăgirile, mai ales la Chişinău, sentimentele s-au erodat, angajamentele morale, aşijderea. Era firesc. Viaţa bate filmul, adică realitatea bate emoţia, iar revenirea în forţă a antiunioniştilor comunisto-agrarieni s-a petrecut rapid după 1994. Nici scurta guvernare democrată de la finele anilor 90, nici cea de astăzi nu readuc spiritul unionist în societate. A rămas o latenţă difuză, nostalgică, eventual.

De unde poate veni o energie unionistă nouă, care să finalizeze acest proces?

Situaţia de azi nu mai este cea de la începutul anilor 90. Şi a vorbi astăzi în termenii unionismului anilor 90  este redundant şi inutil. Pentru că nu aceasta va schimba – dacă se vor schimba! – relaţiile dintre cele două state! Nu „unionismul inimii”, ci o formă de „unionism” pe care am denumit-o „unionismul minţii”. Această nouă formă de unionism nu îl exclude neapărat pe cel dintâi, dar, spre deosebire de el, este pragmatic, caută soluţii la problemele cotidiene, este mercantil şi gândeşte pe termen scurt. Nu îi cunoaştem ponderea socială, dar va trebui să ne străduim să o surprindem. Căci a discuta de acum încolo chestiunea unionismului făcând abstracţie de această varietate a lui este naiv. Mai cu seamă că o serie de elemente de context favorizează apariţia, fie şi tacită, a acestui fenomen: demografia şi educaţia, criza economică şi creşterea nivelului de aspiraţii al populaţiei, erodarea iluziei integrării europene sau „eurasiatice”, lipsa disonanţei cognitive când se trece, subiectiv, de la asumarea indentitară de tip „moldovean” la „român”. Frontiera euroatlantică nu e încă stabililă şi stabilizată. Avem deocamdată o bibliotecă a proiectelor eşuate aici din 1990 încoace. Unionismul nu face parte încă din ea, pentru că nu a fost încercat, de fapt, niciodată.

 

A consemnat Răzvan BUCUROIU