LOADING

Type to search

Un voievod în straie de episcop. Sau invers?

Un voievod în straie de episcop. Sau invers?

Share

Totul a început – cum altfel? – printr-o jertfă. Aceea a tinerilor, din 1989. Imediat după ce sângele s-a închegat pe rănile României traumatizate, în 12 februarie 1990 Sfântul Sinod a făcut un act reparator, reactivând episcopia Maramureşului şi Sătmarului sub conducerea vlădicăi Iustinian Chira. Astfel, o mare parte a ortodocşilor din nord-vestul ţării şi-a recuperat instituţional şi afectiv credinţa, de la care fuseseră opriţi în anii dictaturii. Tot atunci oamenii au realizat că le trebuie o catedrală, într-un oraş ca Baia Mare, care număra peste 100.000 de credincioşi dreptmăritori şi doar 3 locaşuri de cult…

De la “groapa Ortodoxiei” la “slava Ortodoxiei”

Ţigănuşii se bălăceau zgomotos în zilele toride de vară printre fiarele contorsionate, se jucau printre utilajele scorojite de caniculă şi ţopăiau pe sub betoanele abandonate. Nici zidurile “părăsite şi neisprăvite” ale lui Negru Vodă, de pe “Argeş în jos”, nu aratău atât de deprimant. Fundaţia a ceea ce trebuia să fie catedrala ortodoxă din Baia Mare, un edificiu impunător şi absolut necesar, devenise piscina ad-hoc a puradeilor şi a homeless-ilor băimăreni. O groapă sinistră, în care se aruncau de toate, şi în care nu credeai că se va pogorî vreodată Duhul Sfânt…

Iniţial, părintele Vasile Trif de la Parohia „Sfânta Treime” s-a apucat de lucru, dar după puţină vreme s-a oprit. Lucrarea îl depăşea ca anvergură, ca putere financiară, ca miză. De-abia în 1999, la repetatele insistenţe ale episcopilor, părintele va ceda şantierul. Sau ce mai rămăsese din el… De aici înainte se va ocupa în mod direct energicul episcop vicar Iustin Hodea Sigheteanul. Acesta, exasperat de lentoarea lucrărilor şi vizibil deranjat de remarcile celorlalte culte “frăţeşti” din municipiu că aici ar fi “groapa Ortodoxiei”, preia frâiele lucrării. Dar cum? Anunţând pur şi simplu că de acum înainte aici, pe locul “rănit” al catedralei, se va ridica spre cer “Slava Ortodoxiei”. Şi când un urmaş de voievod din Rozavlea anunţă public una ca asta, să te ţii bine!

Cel mai grandios şantier religios din România

După multiple cereri îndreptate către Guvernele postdecembriste ale României, primind un sprijin financiar substanţial, vlădica Iustin a reuşit să repornească lucrările la catedrală, de data aceasta cu o nouă echipă de specialişti formată din: expert tehnic rezistenţă dr. ing. Dorin Tarog, geolog ing. Sorin Zaharia, arhitect  Dorel Cordoş, structura ing Gelu Zaharia, constructor fiind trustul AGECOM S.A. Baia Mare, avându-i ca patroni pe ing. Viorel Zoicaş şi ing. constructor Grigore Buda. O echipă perfectă,  pe care episcopul o cunoscuse şi cu care, de altfel, a ridicat şi noua biserică a Mânăstirii Rohia. Oameni de ispravă, care nu sunt mânaţi numai de dorinţa disperată de câştig şi care, iată, lasă ceva în urma lor. Ceva monumental, ceva nu mare, ci măreţ! Cotele finale ale lucrării vorbesc de la sine: 85 de metri lungime, 50 de metri înălţime, 96 de metri în vîrf, la Cruce… Graficul creşterii catedralei-unicat (prin dimensiuni, dar mai ales prin frumuseţe!) a fost acesta: în anul 2005 a răsărit din iarbă (după ce se terminase demisolul), pentru ca un an mai târziu să atingă cota de 9,7 metri, iar în 2007 să crească până la 19,6 metri. În 2008 atinge înălţimea de 24 metri, iar peste încă un an va avea 35! În prezent catedrala se află la cota de 38 metri.

Aceasta este partea văzută a lucrării, care este şi foarte impresionantă datorită perpectivei unice pe care o oferă construcţia, în axul bulevardului băimărean. Trebuie să ştiţi însă faptul că demisolul catedralei a fost terminat primul. Şi că are şi el povestea lui aparte…

Bartolomeu Anania: “Îmi retrag cuvintele!”

Se apropia evenimentul mult aşteptat şi Nifon Motogna de la Rohia a fost adus, ca o soluţie decisivă, drept administrator al catedralei – şi aşa a rămas până în ziua de azi. În 2003, pe 9 septembrie, urma să aibă loc sfinţirea demisolului cu ocazia vizitei istorice pe care cei doi patriarhi – Teoctist al României şi Petros al VIII-lea al Alexandriei şi Egiptului – au făcut-o în Maramureş, însoţiţi de un numeros alai compus din vlădici, preoţi, laici, presă. Părintele Nifon a organizat totul ca la carte, îngrijindu-se şi de trimiterea invitaţiilor către ceilalţi ierarhi transilvăneni. O astfel de invitaţie a primit şi arhiepiscopul (pe atunci) Bartolomeu al Clujului. Cu această ocazie, vrednicul de pomenire ierarh a rostit, în prezenţa unor consilieri: “Ei, asta acum! Am ajuns să sfinţim toate beciurile!”.  Dar ighemoniconul îi solicita prezenţa, aşa că Bartolomeu a luat drumul Maramureşului. Ajuns însă aici şi coborând treptele desenate de arhitectul Dorel Cordoş (tot acela care a proiectat şi Mânăstirea Bârsana), a rămas mut de uimire. Nu‑i venea să creadă că cerul poate încăpea într-un subsol de oraş minier (nu ştiau băimărenii unde le sunt adevăratele nestemate!), că toată tradiţia arhitecturii bizantine se poate odihni într-un stil neaoş românesc sau, mai mult, că ea se poate chiar “maramureşeniza” în mod natural. Cărămida de Oradea alături de gresia porţelanată din Spania, candelabrele din fier masiv alături de mozaicurile realizate de Artgeorgies (de-acum faimoasele ateliere din Iaşi), cele 12 coloane masive, sfântul altar – generos, hieratic, fastuos –, mobilierul din stejar masiv, Sala Bizantină, spaţiul total impresionant (peste 1000 metri pătraţi), veştmintele preoţilor, cântarea ca la carte, atitudinea credincioşilor  – ei bine, toate l-au impresionat într-atât pe bătrânul ierarh încât a rostit, pe loc, fără ezitare: “Am greşit, îmi retrag cuvintele!”. Om drept, om aspru, cinstit sufleteşte, vlădica Bartolomeu a apreciat până la capăt, fără rezerve sau invidie, o operă de artă înduhovnicită care nu are pereche în România. Acelaşi lucru l-au simţit şi cei doi patriarhi, laolaltă cu suitele lor…

Entuziaşti ai catedralei şi ai Duhului Sfânt

Casian Filip este cel care ne-a fost gazdă pe perioada hramului catedralei. Un călugăr din obştea Rohiei, cu doruri isihaste, dar cu ascultare precisă şi expusă lumii: mare eclesiarh al catedralei. Grea ascultare, dragi prieteni! Cel puţin la nivelul exigenţei liturgice a vlădicăi Iustin, a rigorilor eclezial-comportamentale ale acestuia, dar şi faţă de orizontul de aşteptare al oamenilor veniţi la sfintele slujbe. Din păcate pentru noi, oameni ai sudului, ai unui Orient nu întotdeauna bine “orientat” ca acrivie cultică, derularea unei sfinte liturghii în zi de hram, cum a fost cea de la Baia Mare, pare aproape greu de cuprins în curgerea obişnuită a lucrurilor.

Hramul “catedralei de sub catedrală” este Pogorârea Duhului Sfânt. Nimic mai potrivit decât acest hram, pentru a arăta lumii întregi cum Domnul de Viaţă Făcătorul poate anima şi capacita energiile creative ale oamenilor, puşi în slujba lui Dumnezeu, dar şi a semenilor. Numai prin Pogorârea Duhului asupra acestor entuziaşti ai catedralei s-a putut realiza lucrarea aceasta desăvârşită, dar şi comuniunea între credincioşi.

Există în jurul catedralei şi a episcopului Iustin (deja se confundă entităţile) un nucleu “dur”, o frăţie duhovnicească de calitate, care face posibile fapte cotidiene dintre cele mai uimitoare. Acest grup rohian este format din Teodosie, Nifon şi Casian – trei călugări apropiaţi de viziunea episcopului lor, trei maramureşeni “totali”. În acelaşi grup, dar la distanţă geografică ceva mai mare, se află Timotei Bel, exarhul mânăstirilor din Episcopie (şi stareţ al Scărişoarei, din jud. Satu Mare) şi Teofil Pop (stareţ al Moiseiului). Pe primii patru i-am văzut slujind de hram, alături de episcopul lor. Adunarea unui sobor de preoţi de calitate, minuţiozitatea liturgică, rigoarea cântărilor şi participarea efectivă a credincioşilor (peste 3000 de suflete înăuntru şi încă vreo 2000 afară), toate au făcut din praznicul cel mare al Cincizecimii un moment referenţial. Şi asta nu numai  pentru unul ca mine, călător prin bisericile Ortodoxiei mondiale, ci şi printre localnicii prezenţi, pentru întreaga comunitate din Baia Mare. Spun asta pentru că aici s-au adunat toate mărimile oraşului şi judeţului, deşi în întreg oraşul clopotele celorlalte biserici creştine vesteau aceeaşi mare sărbătoare.

După slujbă – terminată cu un cuvânt de învăţătură rostit cu mult elan de către arhiepiscopul nonagenar Iustinian – a avut loc sfinţirea grânelor şi sfinţirea apei. Practic, s-a făcut o reverenţă liturgică Celui Care le ţine toate, Care ţine viaţa, Care susţine entuziasmul ziditor şi aduce roada îmbelşugată: Duhului Sfânt!

“Sfânta maramureşeană”

Dulcea oboseală a slujbei, accentuată de căldura unui început de iunie canicular, a fost ostoită apoi la o agapă frăţească. Prilej cu care a fost sărbătorit avant la lettre episcopul Iustin pentru cei 50 de ani câţi va fi împlinit pe 23 iunie (zi de post). “Este pentru prima oară când îmi serbez ziua de naştere cu atât de multă lume, dar fiind vorba despre o cifră rotundă, am acceptat”, a rostit la finalul agapei vlădica Iustin. Frumoasă a fost surpriza oferită de apropiaţii săi: un tort în forma catedralei! Dar credeţi că Preasfinţitul Iustin a acceptat să fie tăiat tortul? Am fost foarte atent la reacţia lui. Urmaşul voievozilor din Rozavlea le-a şoptit ucenicilor: “Desfaceţi cu grijă tortul, şi nici într-un caz să-l tăiaţi…”

Casian monahul a grăit atunci ca pentru el: “Păi chiar aşa, cum să tai sfânta maramureşeană?!”