LOADING

Type to search

Dialogul ortodoxo-catolic. Etapele unei apropieri dificile

Dialogul ortodoxo-catolic. Etapele unei apropieri dificile

Share

Cum problematica ecumenică este la noi puternic polarizată şi controversată, situaţie la care a contribuit masiv cazul Corneanu şi poziţia ambiguă a Sinodului, aducerea în discuţie a rezultatelor dialogului recent dintre Ortodoxie şi Catolicism necesită un plus de prudenţă. Or, prudenţa înseamnă aici grija de a explica şi interpreta conţinuturi deosebit de complexe care, pentru a putea fi puse corect în pagină, necesită pur şi simplu ştiinţă de carte, adică familiarizarea cu datele Tradiţiei şi cu evoluţia teologică a ultimului secol la nivel ortodox şi interconfesional. Numai astfel se poate evita amintita polarizare, acest efort de interpretare nedorind să alimenteze nici ecumenismul facil al unora, dar nici antiecumenismul feroce al altora. Calea de mijloc se dovedeşte, pentru a câta oară, cu adevărat împărătească. Evident, calea de mijloc nu trebuie la rândul ei confundată cu proverbiala „imparţialitate” a românului!
Înainte de orice, o întrebare simplă, pentru unii chiar poate prea simplă: la ce bun dialogul ecumenic? Altfel spus, ce speră Ortodoxia să „găsească” prin intermediul dialogului cu Bisericile şi confesiunile heterodoxe? Este prezenţa ortodoxă în dialogul ecumenic o dovadă indirectă că îi „lipseşte” ceva? Dacă nu „dau” şi nu „primesc” nimic, de ce se mai duc reprezentanţii ortodocşi la tot felul de întâlniri, conferinţe şi congrese? Nu este ecumenismul Ortodoxiei în aceste condiţii, pentru a cita o zicere preferată de Ţuţea, „aflare în treabă”? Ei bine, cu riscul de a relua un loc comun, însă plin de sens, faptul că se face auzită vocea Bisericii Orto­doxe, interpreta privilegiată a Revelaţiei scripturistice şi  păstrătoarea fidelă a Tradiţiei apostolice de-a lungul secolelor, reprezintă partea esenţială a misiunii sau mărturiei în lume. Cine este atât de intim cu Adevărul mântuitor precum Ortodoxia, nu poate ţine exclusiv pentru sine accesul către Acesta. Este în fapt şi înţelesul îndemnului repetat al Mântuitorului către ucenici de a merge în mijlocul lumii, de a lumina pe cei pe care îi întâlnesc, de a face lucrători talanţii primiţi sau de a oferi exemplul vieţii lor (cf. Matei 5, 13-16; Matei 16, 15 etc.). Pe scurt, potrivit Evangheliei, ceea ce primeşti în dar trebuie să dai mai departe ca dar (cf. Matei 10, 8). Contrar caracterului ezoteric, rezervat exclusiv iniţiaţilor, al multor religii precreştine, Biserica lui Hristos se naşte prin darul-jertfă al Mântuitorului şi trăieşte mai departe din acest schimb permanet de daruri. Comuniunea eclesială este expresia viziunii fundamentale a darului şi al dăruitorului, motiv pentru care izolarea, egoismul, încrâncenarea sau refuzul de a da mai departe ceea ce ai primit (gratuit!) reprezintă tot atâtea indicii ale unei maladii spirituale. Ieşind din circuitul darurilor şi pretinzând că este singurul şi chiar ultimul destinatar al acestora (mentalitate tipică „profeţilor apocaliptici” de ieri şi de azi), creştinul cu astfel de simptome devine incapabil să mai cultive duhul comuniunii cu alţi contemporani având altă opinie. Cu atât mai greu, dacă nu imposibil, va fi dialogul cu cei de altă credinţă sau care pur şi simplu nu au nici una, aşa cum este cazul multora dintre cei de azi.
Revenind la rostul prezenţei Ortodoxiei în dezbaterea ecumenică, şi mai cu seamă în dialogul cu Biserica Romano-Catolică, primul şi cel mai important aspect este aşadar cel al mărturiei, al transmiterii darurilor. Să fim însă clari: dăruind, făcând pe alţii părtaşi la propriul său tezaur, Biserica Ortodoxă nu ignoră faptul că între ea şi partenerii de dia­log există divergenţe dogmatice imposibil de trecut cu vederea sau relativizat. Or, pentru a cunoaşte care este poziţia neortodocşilor faţă de Ortodoxie, în sensul credinţei adevărate, şi care sunt şansele ca aceasta să fie acceptată după secole de separaţie, dialogul este unica modalitate. Doar prin dialog putem argumenta propria noastră ortodoxie şi tot doar prin dialog o pot cunoaşte cei care nu sunt în unitate deplină cu noi. Cu alte cuvinte, în chestiunea ecumenismului nu dialogul ca atare este problema. Nu putem acuza faptul că dorim să ne facem cunoscuţi. Aceia care se exprimă categoric împotriva oricărei forme de comunicare cu cei de altă credinţă merg chiar până la refuzul contactului uman minim, ceea ce echivalează indirect cu punerea sub semnul întrebării a statului antropologic al celor care, totuşi, sunt asemeni nouă creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. O astfel de atitudine radicală nu oferă o soluţie reală astfel încât să ne putem depune vizibil mărturia în mijlocul lumii actuale. Concret, cum putem spera în convertirea inimilor şi minţilor neortodocşilor dacă noi ţinem Ortodoxia sub lăcatele interdicţiilor de tot felul? Cum să fie pătruns de duhul liturgic şi de adierea spirituală a vieţii ortodoxe cel care este ţinut în pridvorul bisericii, la distanţă, într-un fel de carantină confesională? Dacă bizantii ar fi procedat astfel cu musafirii lor, trimişii lui Vladimir din anul 988 nu ar fi ales niciodată Ortodoxia!
Pe scurt, repetând cele spuse deja, nu dia­logul, ci rezultatele acestuia pot reprezenta o problemă. Or, marea dificultate pe care o întâmpină dialogul ecumenic, inclusiv cel ortodoxo-catolic, este slaba receptare a documentelor de poziţie la care se ajunge după ani de muncă susţinută din partea teologilor, istoricilor şi, precum în cazul lui Filioque, a filologilor. Aceste texte sunt rareori dezbătute public şi rămân de regulă netraduse la nivelul mediu de înţelegere al credincioşilor fără educaţie specială în domeniu, dar care, asemeni clerului, sunt trupul lui Hristos, Biserica. Lipsa de interes pentru implicarea în procesul de gândire teologică – consistând în bună parte, să nu uităm, în viaţa de rugăciune – a întregii Biserici duce în cele din urmă la transformarea unor documente care îşi propun refacerea unităţii pierdute în exact contrariul lor. De aici decurge toată inflaţia retorică pe care o cunoaştem atât de bine. Ierarhia este acuzată că „negociază” dreapta-credinţă, că „trădează” jurământul de la Hirotonie, că „vinde” asemeni lui Iuda sufletul dogmatic al Bisericii etc. Dând replica grupurilor care o contestă, aceeaşi ie­rarhie face apel mai curând la argumentul de autoritate, invocând ascultarea, şi mai deloc la funcţia pastoral-învăţătorească. Nu este însă suficient să acuzi ignoranţa, presupusă sau reală, a unui „apărător” al Ortodoxiei, ci trebuie să ai răbdarea de a înţelege miezul poziţiei sale aşa cum acesta trebuie să aibă răbdare de a asculta opinia altora. Iată cum nu doar între confesiuni, ci şi în interiorul aceleiaşi familii de credinţă dialogul este indispensabil, fără alternativă reală.
Ajungem în cele din urmă la momentul celei de a XI-a Sesiuni plenare a Comisiei Mixte Internaţionale pentru Dialogul Teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică, găzduită în perioada 16-23 octombrie 2009 de către Biserica Ortodoxă autocefală a Ciprului. Întâlnirea a fost prefaţată în Grecia de o polemică zgomotoasă între adversarii şi susţinătorii dialogului, spiritul oriental fiind în elementul său. În câteva cuvinte, dacă pentru susţinătorii dialogului tematica în discuţie este oportună şi conformă deciziilor panortodoxe luate deja în urmă cu peste două decenii, pentru adversari astfel de întâlniri sunt inoportune şi chiar periculoase. Din păcate, polemica nu a reuşit să intre în substanţa subiectului, singura sa „reuşită” fiind sublinierea încă o dată, de parcă mai era nevoie, a polarizării opiniilor. Cât priveşte documentul discutat la Paphos, acesta vine în continuarea celui discutat la Ravenna şi are drept temă „Rolul episcopului Romei în comuniunea Bisericii în timpul primului mileniu”. Dată fiind complexitatea istorică şi canonico-dogmatică a temei, dar şi lipsa de consens din sânul delegaţilor ortodocşi pe marginea conţinutului ideii primaţiale, conflictul dintre Constantinopol şi Moscova izbucnind în câteva reprize, lectura textului a fost lentă şi timpul s-a dovedit insuficient. Este motivul pentru care s-a decis continuarea şi încheierea discuţiilor pe marginea documentului în luna septembrie a anului viitor, la Viena. Urmează, aşadar, în mai puţin de un an, să avem forma definitivă a documentului, ceea ce face încă de pe acum justificată revenirea perioadică asupra temei.