LOADING

Type to search

Cobia: Chivotul ceresc din Valea Plângerii

Cobia: Chivotul ceresc din Valea Plângerii

Share

Este de o frumuseţe răpitoare. O poţi compara – chiar de la prima vedere – cu Voroneţul, Trei Ierarhii de la Iaşi ori Monastirea Argeşului. O dată ajuns în faţa minunii din Valea Plângerii, încă te mai întrebi dacă trăieşti aievea sau e un vis…

Bijuteria din cărămidă smălţuită

Oamenii din Mănăstirea au realizat de generaţii că biserica de la marginea cătunului lor, înconjurată de râul Cobiuţa, nu se aseamănă nici pe departe cu vreo biserică de rând, că aduce mai degrabă a biserică domnească…Dar care voievod să se fi încumetat oare să ridice în aceste ţinuturi o asemenea bijuterie? Şi pentru ce nu ar fi zidit luminatul domn o biserică după tipicul celorlalte ctitorii domneşti de la Târgovişte? La o asemenea întrebare, desigur, nu e prea simplu de aflat un răspuns… Bijuteria cu paramentul de cărămidă smălţuită – albastru siena, galben, verde, ocru –, unică în arhitectura noastră bisericească, a rămas până astăzi învăluită într-o taină greu de pătruns. Pisania – cu aprige blesteme, de care s-au temut boieri, domni şi vlădici – adevereşte însă limpede: ctitorită în anul 1572, de Badea Boloşin Stolnicul.

Adusă cu carele din Italia

Am ajuns la Cobia într-o duminică de miez de iarnă. În slava veche, coben înseamnă loc lugubru, sinistru, blestemat… Satul s-a format târziu în jurul mânăstirii, locuitorii celor 11 cătune ale comunei neîndrăznind multă vreme să strice liniştea rugătorilor. În memoria cobienilor a rămas din moşi strămoşi amintirea unor războaie şi măceluri cumplite pe aceste locuri, ce au pustiit pentru ani îndelungaţi ţinutul. Oamenii cred că tocmai datorită acestui fapt stolnicul Boloşin a înălţat mânăstirea – întru pomenirea celor adormiţi fără cruce la căpătâi, pentru „curăţirea” şi îmblânzirea prin rugă a locului. Doamna Dumitra Stoica – ce de copilă bate toaca şi clopotele Cobiei, mânăstire rămasă de amar de vreme fără monahi – îmi confirmă şi dânsa ceea ce am auzit peste tot prin satele din jur: cărămida smălţuită, multicoloră, din care s-a zidit locaşul sfânt a fost adusă „cu carele cu boi, tocmai din Italia”. Aceeaşi stranie şi unică imagine, aceeaşi tradiţie legată de mânăstire, surprinsă pe aceste locuri şi în urmă cu aproape 8 decenii de către dr. George Potra…

Meşterul Manole – un italian?

Unii adaugă cum că şi meşterii Cobiei ar fi fost italieni… Restauratorii mânăstirii din anii ‘80 ai secolului trecut, vestiţii fraţi Bănică din Bolintin Vale, de origine aromână – aflăm de la presbitera Valeria Dogaru, care i-a cunoscut bine în cei aprope 5 ani cât au lucrat la mănăstire –, s-ar fi pronunţat deja, după solide cercetări, în acest sens. Şi la Curtea de Argeş, unde resturatorii bolintineni iarăşi au ostenit ani buni, meşterii folosiţi de Sf. Neagoe Basarab par a fi fost, de asemenea, de origine italiană; constatarea nefiind singulară, dacă ar fi să amintim doar de arh. Dan Ionescu de la Direcţia de Patrimoniu. De altfel, unul dintre satele din imediata apropiere a primei cetăţi de scaun a Ţării Româneşti a fost la origine o comunitate de italieni de început de secol 16, meşteri pietrari renumiţi până în zilele noastre… Cel puţin în cazul Mânăstirii Cobia, lucrurile chiar par să cuprindă un sâmbure de adevăr.

Ecaterina Salvarezzo, doamna Ţării Româneşti

Din mormântul voievodului Valahiei Alexandru al II -lea Mircea (1568-1577), numit şi Oaie Seacă, din pricina mulţimii birurilor sale (până şi pe oile sterpe), în 1920 nu mai rămăsese decât piatra tombală; folosită, în momentul aflării ei, ca suport la fântâna Mânăstirii Radu Vodă, căreia domnul i-a fost ctitor. Născut cel mai probabil în Transilvania, voievodul a pribegit înainte de domnie în Ţara Arăpească 20 de ani şi în Alep 14 ani, după cum este consemnat într-o pisanie de la Ocnele Mari-Vâlcea. În 1558, la Pera (lângă Constantinopol), viitorul domn se căsătoreşte cu Ecaterina Salvarezzo, de origine italiană, care, la înscăunarea voievodului, va trece la Ortodoxie. Noua doamnă a Valahiei, cultivată şi îndrăgostită de artă, va deveni în curând ctitoriţă de biserici şi mânăstiri, după obiceiul locului. O dovedeşte până astăzi biserica fostei mânăstiri Slătioarele din Ocnele Mari. Şi prima tiparniţă din Bucureşti (1573) i se datorează, Ecaterina Salvarezzo mijlocind aducerea acesteia la Mânăstirea Plumbuita.

Stolnicul Badea Boloşin – sfetnicul de taină

După moartea lui Alexandru al II -lea Mircea, vreme de 7 ani, Ecaterina Salvarezzo va conduce ţara în calitate de regentă (1577-1583), până la înscăunarea ca domn a fiului său, Mihnea al II -lea. Lumea valahă, plină de intrigi, în care domnitorii erau schimbaţi după bunul plac al Porţii Otomane, e foarte bine surprinsă de doamna de origine italiană în scrisorile dresate surorii sale, ce ar fi dorit să se stabilească în Ţara Românească. Sub rândurile epistolelor doamnei Valahiei pare a se ascunde însă discernământul unui sfetnic înţelept… Cine ar fi putut fi oare acela? După cum rezultă din câteva documente de pe la sfârşitul secolului 16, Alexandru al II -lea Mircea (trecut în pisania mare de la Cobia) şi Ecaterina Salvarezzo l-au avut ca tainic sfătuitor în treburile importante ale statului pe unul dintre boierii de frunte ai ţării: stolnicul Badea Boloşin, nimeni altul decât ctitorul Mânăstirii Cobia.

Nu vi se pare oare că legenda cu meşterii şi cărămida smălţuită din Italia începe deja să capete contur?

Gheorghiţă CIOCIOI