LOADING

Type to search

MAICA STARETA MARIA MAGDALENA: «Eu nu am lucrat cu bani, eu am lucrat cu oameni!»

MAICA STARETA MARIA MAGDALENA: «Eu nu am lucrat cu bani, eu am lucrat cu oameni!»

Share

Stăteam la căldură, cu un excelent pahar de horincă alături şi o coleaşă şi „găzdăluiam” povestiri, când popa nost – părintele Ioan Pop din Poienile Izei, vechiul şi dragul nostru prieten – ne-a îndrumat paşii de a doua zi prin Maramureş, către Lăpuşul Românesc, să vedem ceva extraordinar: lucrarea – în piatră şi în duh – a unei consătence, maica Maria Magdalena. Am ajuns la Mânăstirea Roaia, cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” (deşi pe indicatoarele rutiere scria hramul… „Adormirea Maicii Domnului”), pe o ninsoare de zile mari, în fapt de seară, într-un ger cumplit, care până dimineaţă coborâse sub minus 9 gra­de. Căldura sufletească a maicilor care ne-au primit bucuroase, atmo­sfera reală de familie care – sincer – ne-a frapat, toate au deschis imediat inimile şi ne-am pus pe voroavă duhovnicească. Din păcate, nu pot reda în scris accentul şi felul graiului maicii stareţe, şi astfel interviul pierde mult. Dar vă rog să mă credeţi pe cuvânt: demult n-am văzut făptură mai zdravănă, mai duhovnicească şi mai sănătoasă decât maica Maria Magdalena. Care nici măcar la cipuri şi la porcină nu se dedulcise… Îşi trăia credinţa în Hristos cel Viu, cu conştiinţa maramureşeanului că ce face, pentru Dumnezeu face, şi ce va să vină peste noi, tot de la El vine! Restul e panică de oraş şi angoasă de internet…

 

O proorocie în Moldova

Maică stareţă, cum aţi luat calea monahismului?
Încă din tinereţe. Eram o „gaşcă” de fete şi de băieţi care vorbeam cu toţii cum să mergem la mânăstire.
Ştiaţi ceva despre viaţa de mânăstire?
Nimic. Nu umblam, copii fiind, pe la mânăstiri, că nu mai rămăseseră deloc în zona Maramureşului. Mai târziu, prin 1979, am ajuns la părintele Cleopa, care mi-a fost duhovnic până la moarte. Am simţit însă o chemare, că acolo aveam noi pregătit un loc. Ne întâlneam şi povesteam şi ne gândeam cum să facem şi noi o mânăstire în zonă. Parcă era o joacă… Prin 1980 ne-am dus la Agapia Veche şi l-am cunoscut pe părintele Arsenie, duhovnicul. Am fost atunci patru fete: eu cu sora mea, şi încă două fete de la Vişeu. Când ne-a văzut de departe, cum veneam aşa pe jos, ne-a spus de cum am ajuns: „Două dintre voi o să fiţi călugăriţe!”.
V-a „citit”!
Da. Direct. Oricum, ne rodea deja gândul ăsta. Să vă spun acum întâmplarea mea sufletească trăită cu părintele Cleopa. L-am întrebat: „Părinte, dacă eu mă duc să rabd la mânăstire, sora mea la fel, de ce trebuie să facem toţi asta?”. „Şapte care de răbdare îi trebuie la călugăr!”, a strigat bătrânul. Şi atunci eu am zis în sinea mea: „E, să mă mai lase şi moşul ăsta!…”. După câţiva ani chiar m-am dus la mânăstire, la Gai, lângă Arad, şi i-am zis: „Părinte, dacă asta e mânăstirea, mai bine mă duc acasă. Eu sunt pregătită de război! Eu sunt mult mai bună acasă decât în mânăstire!”. Iar el mi-a spus, de exact trei ori: „Nu fă asta, mă!”. M-am dus înapoi la mânăstire şi am stat aşa până în momentul în care P. S. Iustin ne-a chemat, ştiindu-ne din zonă, să ne arate o mânăstire în Maramureşul nostru. Chiar urma „războiul”! Deja se înfiinţase Bârsana şi ne-a spus: „Haideţi să facem ceva pentru Maramureş!”. Şi ne-a arătat locul ăsta. A fost foarte greu. Un an de zile am stat în sat, eu cu sora mea. Am trăit nişte zile foarte grele, acum când mă uit în spate… La început au fost numai camerele astea două ridicate, în care dormeam. Venea părintele Serafim Man, de la Rohia, şi mai stătea peste noapte cu noi să ne întărească, în ajunul marilor sărbători. Dar cum? Era atâta de frig, dânsul era bolnav şi noaptea se forma câte un ţurţure în colţul încăperii, noi îl luam repede cu mâna, să nu vadă părintele cât e de frig şi să nu mai vină altă dată. Aveam doar o uşă… (Maica îşi şterge o lacrimă). Când mama a venit şi ne-a văzut – pe cele două fete ale ei stând în condiţiile alea – a decis să rămână şi ea. După un an, în 1997, a mai venit o soră, o fetiţă din zonă. Aşa am pornit la drum…

 

Cu mâinile crăpate până la sânge

Bun, dar cât era obştea la început?
Doar eu şi sora mea, maica Iustina.
Eraţi călugărite deja?
Eram rasofore.
Dar ce curaj aţi avut, maică?
Sincer? Nu ştiu. Noi ne-am mutat aici pe 13 septembrie 1996. Era o toamnă atâta de ploiasă, şi noi am vrut să ne tencuim în beci, să ne facem un pic de bucătărie. Oamenii de prin sate n-au putut veni atunci să ne ajute, că ploa tot timpul şi aveau şi ei recolta în câmp. Şi am început cu maica Iustina să tencuim, dar nu ştiam cum şi am făcut-o cu mâinile, direct pe perete. Aveam mâinile (mânurile – rostea în original maica Maria Magdalena) tăiate toate, numai sânge. Şi ştiu că peste trei zile trebuia să mă duc la Baia Mare, la directorul Cherecheş – nu-l uit în viaţa mea şi-l pomenesc mereu –, să obţin aprobarea pentru curent. Mai era cu mine şi stareţul Vasile de la Valea Rohiţei. Aveam doar nişte lămpi mici, nici cu petrol, nici cu motorină. Toată noaptea ardea în colţ o lumânare mică… Ei bine, şi când omul acela m-a strâns de mână, mi-a ţâşnit sângele. Şi a zis: „Măicuţă, dar ce ai la mână?!”.  „Am tencuit şi mi s-au tăiat mânurile. Eu nu ştiu să folosesc mistria…” Din acea clipă, în zece minute mi-au fost gata toate aprobările de curent!
Omul lui Dumnezeu! Dar trebuia şi o jertfă…
Da, probabil că asta a trebuit. Până la Crăciun am avut telefon şi curent. Dar ştiţi, în general, câte uşi mi s-au închis… Însă şi rugăciunile părintelui Cleopa, ale părintelui Serafim, ale episcopilor, au ajutat! Le-a fost milă de noi, la vlădici, când ne vedeau aici, izolate în munţii ăştia. Dar am început să ne ridicăm. Ne-a trimis Dumnezeu un meşter, care a lucrat douăzeci de ani în mină, a avut 6 copii care au plecat în străinătate, şi care a venit şi a lucrat la noi, dar cum? Fără nici un ban!
Alt om al lui Dumnezeu…
Să ştiţi că pe mine, dacă mă iei acuma să mă împuşti, eu nu ştiu cu ce s-a făcut mânăstirea asta pe care o vedeţi! Eu nu am prea primit bani de la Stat. M-a întrebat şi Prea Sfinţitul, şi nu am ştiut ce să-i spun. Aşa a rânduit Dumnezeu. Am primit în 2003 de la Stat 2 miliarde, ne-a băgat şi pe noi cineva în scăldătoare… Am cumpărat tabla de cupru cu banii aceia. Şi am mai primit anul trecut 2 miliarde, cu care am pus geamuri şi uşi de termopan, că ale noastre erau din lemn, făcute aşa cum s-a putut. Eu nu am lucrat cu bani, eu am lucrat cu oameni!
Ăsta-i chiar titlul interviului!

 

„Deghizată” în stareţă

Să vă spun alt caz. Venise un domn care cerea să o vadă pe maica stareţă. Mie mi-a fost ruşine în halul în care eram, de pe şantier, şi i‑am spus că merg să o chem. Am ieşit în grabă după ce m-am schimbat oleacă, dar n-am apucat să mă şterg bine pe mânuri de tencuială. „Dar nu sunteţi tot dvs.?”, a întrebat domnul acela. Am plecat ochii şi am spus că da. Atunci a scos 20 de milioane – bani mulţi – şi a vrut să mi-i lase. Dar eu i-am spus: „Nu-mi daţi bani, ci mergeţi şi-mi plătiţi nişte ciment!”. Aşa a fost de impresionat că mi-a plătit cimentul pentru toată vara aia… Eu nu am cerut niciodată bani la oameni.
Mama dvs. mai trăieşte?
În 27 martie face trei ani de când s-a dus la Domnul.
Dar a apucat să-şi vadă visul cu ochii.
Da. 11 ani a fost aici călugăriţă.
Şi tatăl?
Tata a murit în 1985. Am mai avut doi fraţi care au murit de mici.
Bărbăţia întru Hristos a căzut pe umerii femeilor, în familia dvs.!
Parcă simţeam că cineva ne lua povara, când era mai greu. Nu suntem noi vrednici de mila lui Dumnezeu. Eu venind de la o mânăstire de oraş, de la Gai de lângă Arad, eram foarte comunicativă. La început mă înşelam pe mine, crezând că, după un an de ascultare la Prea Sfinţitul, o să vin înapoi la Gai. Maicile de acolo, săracele, tot timpul mă mai sunau şi-mi ziceau să mă întorc, că voi îngheţa. Dar parcă a fost şi un pic de mândrie la mijloc. Nu diavolească…
Hotărâre…
Să nu vă spun de câte ori am zis că plec şi eu. Am avut nişte ispite! Nici nu vreau să mă mai gândesc la toate…
Care a fost momentul cel mai dificil?
Când popa din sat ne ocăra, în chip şi fel. Era tare rău. El a fost şi primarul care a făcut chestia aia cu banca, cooperativa aia de credit; au dat şi la televizor. Aţi auzit, nu? A înşelat aşa tot satul. Acuma e caterisit. Dar ce ne‑a chinuit! Ne trimitea oameni să ne ia lemnele, să fure ce mai era.. Eu l-am iertat demult, dar a fost foarte mare cumpăna. Era totuşi preot…
Dar cum aţi adunat aici 15 călugăriţe, în capătul ăsta de lume?
Un capăt de lume… Nici televizorul nu merge!
Bucuraţi-vă…!
Păi, mă bucur! Nu ne trebuie televizor. Fetele mele sunt toate din lume. Toate au venit cam pe la 14 ani. Şi acum au peste 13 ani de mânăstire.
Sunteţi ca o mamă pentru ele.
Noi am învăţat călugăria împreună. Eu nu am avut la cine să ordon călugărie. Unui copil venit din lume nu poţi să-i impui să facă asta sau asta, ci-i spui: „Hai să facem asta şi asta! Tot timpul spui: Hai să facem!”.
Ascultarea a fost mai mult un act de solidaritate.
Da. În comuniune, împreună. Acum, dacă eu plec undeva, sau chiar dacă mor, fetele mele ştiu absolut toate ce au de făcut. Ele ştiu că avem de dat atâţia bani acolo, câţi de luat de dincolo,  tot ce e de făcut. Nu am nimic ascuns. Chilia mea e tot timpul deschisă, iar la orice oră din zi şi din noapte, dacă e uşa închisă, fetele mele ştiu unde e cheia.

 

Cele 3 porunci ale părintelui Cleopa

Nu aţi avut şi dezamăgiri?
Nu! Eu cred că dacă ­fiecare merge la mânăstire pentru Dumnezeu, atunci nu poate să facă acolo altceva. Am toată încrederea în fete şi de aici am şi multă speranţă că se vor descurca în orice situaţie. Noi cosim, mergem cu tractorul, tăiem cu drujba, facem tot ceea ce este într-o gospodărie de bărbaţi.
Dar trăirea spirituală? Că ale Martei sunt îndeplinite.
Când am plecat la mânăstire, părintele Cleopa mi-a spus trei lucruri: „Să nu te bucuri când te-or pune sus, nici să te superi când te-or da jos – adică smerenia. Să nu mănânci carne niciodată, ca să te înfrânezi mai uşor – să trăieşti în curăţie, adică. Şi să nu laşi slujbele bisericii”. De când am păşit aici, slujba s‑a făcut fără preot. În fiecare dimineaţă rânduiam fetele la rugăciune, chiar dacă erau 3-4 la lucru şi una în biserică. Rugăciunea nu a stat nici seară, nici dimineaţă. Acum, că ne-am mai liniştit, toată lumea merge în biserică de dimineaţă, de la 7 la 8 şi jumătate – când e fără preot. Când e liturghie, cu preot, miercuri, vineri şi sâmbătă, terminăm mai târziu. Avem un preot de mir, care face slujbele.
Şi seara?
Şi seara. Dar, în sfârşit, fiecare are canonul ei la chilie. Dar ştiţi cum e? Mare ispită e şi sărăcia asta de televizor! Nu punem numai vina pe el, dar în momentul când a venit seara, ce să faci altceva? Nu ai altă ocupaţie în chilie, cum este televizorul. Din toamna asta, s-a mutat fiecare fată în chilia ei…
Aşa şi trebuie!
…şi le mai urmăresc, îmi mai fac de lucru, că sunt copiii mei. Mă duc şi mai petrec o seară la una, o seara la alta. După masa de seară, când mă duc, bucurie mare: pe fiecare o găsesc la rugăciune! Aşa le-a povăţuit şi părintele Serafim, aşa citesc şi ele în cărţi că trebuie să facă. Dumnezeu nu te lasă, dacă îţi faci rugăciunea. Ne mai ducem noi după capul nostru şi nu ajungem bine! Şi programul nostru este aşa: scularea la ora 5, ca să ai măcar o oră de rugăciune la începutul zilei, mai ales vara, apoi sună clopotul şi mergem la biserică. Aşa simţim ajutorul lui Dumnezeu şi mila Maicii Domnului ca să ne descurcăm pe munţii ăştia.

 

De fapt, ce e călugărul?

Pelerini vin?
Vin vara, la Sfinţii Români. Vin cam 15.000 de oameni. Coada de maşini ajunge la pod!
Duhovnicul mânăstirii cine e?
Părintele Serafim Man, de la Rohia, care vine tot timpul aici. Acuma e puţin mai slab, dar tot vine şi acum va sta câte o lună de zile, după Bobotează.
O călugărire când veţi avea?
Am avut anul trecut, mai multe. Este o slujbă aşa frumoasă şi emoţionantă! Când te gândeşti că tu vrei să trăieşti cu Hristos, dar neputinţa nu te lasă… Parcă te ţine pe loc firea asta…
Da, dar şi când te slobozeşte, ca pe dvs, după toţi anii ăia de chinuri… Păreţi o persoană fericită!
Mulţumesc lui Dumnezeu. Parcă nu sunt împăcată eu cu cât fac pentru El. Dar nu ştiu când mi-a trecut viaţa. Parcă mai ieri erau iernile alea mari, cu zăpadă de 2 metri pe acoperiş şi cu fetele legate cu funie, să dea omătul, că se prăbuşeau casele pe noi…
Maică stareţă, cum puteţi defini călugăria?
Călugărul e o slugă a lui Dumnezeu. Orice faci, nu faci pentru tine, nu e al tău. Dacă ar fi să plec de aici, ce aş putea duce cu mine?
Dar aici v-au crăpat mâinile în tencuială!
Dar trebuiau să crape undeva, nu? Măcar rămân zidurile astea, I s-o face milă lui Dumnezeu şi de noi şi ne-o mântui. Să ne bage pe toţi într-un sac şi să ne pună-n rai. În fond, mânăstirea e numai lupta ta cu tine. Tu să te poţi controla de fiecare dată, să poţi să stai de vorbă sincer cu tine în fiecare seară.
Dar care e semnul că aţi învins?
Doamne, dar până la moarte te lupţi!
Păi, şi pacea Domnului când vine?
Vine, mai vine şi liniştea…Este o atmosferă câteodată în mânăstire şi atunci povestim cu fetele şi spunem că chiar dacă ar fi numai atât în Rai, tot bine ar fi. Ne-am mulţumi şi cu atât. Dar mai vine câteodată şi câte o stare de gândeşti că toţi dracii s‑au adunat aici… Pentru asta trebuie să fii tot timpul gata de luptă. Dar nu cu altul. Cu tine! Pentru că dacă eu aş fi mai răbdătoare, fetele mele ar fi mai bune! Dacă eu aş fi mai rugătoare, fetele mele ar fi iarăşi mai bune! Modelul meu este maica stareţă de la Gai, căreia nici nu sunt vrednică să-i dezleg încălţămintea…

1 Comment

  1. Codrut Silviu-Ioan 9 iunie 2014

    De fiecare data cand ajung la Lapus, la Sf. Manastire, raman placut surprins de ceea ce vad. Si de fiecare data vad cate ceva nou! Stiu ca de fiecare data suntem primiti cu drag. Ma bucur de fiecare intalnire cu Maica Stareta si ne pare rau ca nu putem da curs invitatiei de a petrece un pic mai mult timp la dansele, la Manastire. Poate, candva,cu ajutorul lui Dumnezeu…