LOADING

Type to search

Lumea credintei nr. 8 (109), august 2012

Share

EDITORIAL – MĂ SCUZAȚI: SUNT OM

Am scris în Editorialul trecut despre martiriul unui tânăr arab trecut la religia dragostei, la creştinism. Drept răzbunare, a fost ucis de musulmani în chinuri grozave, prin tăierea capului cu un cuţit de bucătărie. Nu i-am aflat, deocamdată, numele. Sunt sigur însă că ar putea fi cea mai scurtă procedură de canonizare din istoria Bisericii… Cam în aceeaşi perioadă, în România creştină, un preot din Focşani – Tudor Marin – a fost înjunghiat ziua în amiaza mare în biserica unde slujea, chiar în faţa altarului. A altarului de jertfă nesângeroasă, aşa după cum ne-a învăţat Mântuitorul. Preotul e clar că nu greşise cu nimic, cu excepţia faptului că purta blajin haina neagră şi uşor recognoscibilă a sacrificiului, a ascezei, a duhovniciei, a iubirii pentru aproapele. Aşadar, tânărul acela a vrut pesemne să ucidă un semn, un simbol – întrupat însă de un om viu.

Morţi violente, ucideri nejustificate, lame de cuţite care iau vieţi. O legătură este între ei: Mielul. Jertfa supremă, neîntreruptă, sacrificiul etern, crima nemotivată, blândeţea care supravieţuieşte urii.

Un alt sacrificat – împreună cu familia sa! – este cel pe care-l cinstim pe 16 august: Constantin Vodă Brâncoveanu. La fel, barda gâdelui s-a împlântat nemotivat în trupul lui, şi al fiilor lui, şi al cumnatului lui. Securea necredinţei a lovit crunt, bestial. Dar Mielul, Mielul veghea. El ştia bine ce va urma. Ştia cum şi cât doare, ştia cum creşte în întreaga făptură frisonul inconfundabil al morţii, ştia că sufletul e cuprins de o tristeţe adâncă. Tristeţe pentru călăi, pentru omenire, pentru viitorime. Dar mai ştia Mielul că forţa sacrificiului acestuia e mare, e uriaşă. Ştia Mielul că brusc şi călăii se pot teme în faţa blândeţii. Pot şovăi. Se pot întoarce. Iar dacă nu ei, atunci măcar cei de pe margine, care aud, văd sau citesc despre asta.

Totdeauna ne putem întoarce. Totdeauna putem arunca peste umăr cuţitul răutăţii, al urii, al minciunii. Dar ce greu ne este! Ce greu e să accepţi inacceptabilul, ce uşor (şi plăcut) e să te laşi purtat de bestie! Ce greu e să fii martir, ce la îndemână e să fii om! Cu toate scuzele de rigoare…

RĂZVAN BUCUROIU