LOADING

Type to search

Cancerul, o călătorie prin urechile acului (V)

Cancerul, o călătorie prin urechile acului (V)

Share

21 decembrie 2000. Revin de fiecare dată cu această zi care mi-a schimbat viaţa şi a împărţit-o în două: prima parte a vieţii, care a fost trăită de mine sub semnul lui Marte, sub care m-am născut, şi a doua parte a vieţii, care continuă după această zi, sub semnul lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos, al Maicii Domnului şi al tuturor sfinţilor. Aceasta, după ce am fost diagnosticată cu cancer cu metastază în fază terminală şi am început tratamentele agresive, care au acţionat asupra celulelor moarte, dar, mai ales, asupra celulelor vii. Totul s-a învârtit în jurul neîncrederii, a selecţiei informaţiei şi a căutărilor interminabile pentru a găsi drumul vindecării. Pentru că trebuia să aleg între viaţă şi moarte, am ales să trăiesc, deşi luni de zile vie mi-a rămas doar imaginaţia, pe care s-a aşezat gândul către Dumnezeu, care devenea tot mai intens pe măsură ce vedeam, pe zi ce trece, că mă sting încet-încet. Aşa m-am prins de braţul lui Dumnezeu, mi-am imaginat că zbor, că mă vindec, am început un program de rugăciune şi m-am trezit că Dumnezeu răspunde rugăciunilor mele şi îmi arată ce să fac şi cum să trăiesc sau ce să mănânc. Aşa am început să cred în Dumnezeu şi am dorit să aflu cât mai multe despre cea care L-a adus pe lume, Maica Domnului, despre care am aflat mai târziu că este Regina Luminii şi vindecătoarea tuturor trupurilor şi a sufletelor. Din momentul în care am aflat acest lucru îi mulţumesc Maicii Domnului pentru că m-a vindecat şi trupeşte, şi sufleteşte. Am să explic de ce şi cum am început să am o relaţie cu Maica Domnului, grabnic ajutătoare.

 

 

Maica Domnului, Regina Luminii

 

Pentru că am fost un om obişnuit, o păcătoasă, dar care am venit pe pământ să nu cunosc şi să nu trăiesc sentimentul de ură sau de invidie, totuşi Dumnezeu m-a ajutat şi, atunci când m-am îmbolnăvit, am simţit în adâncul sufletului meu că nu trebuie să îmi pierd speranţa. Bine-bine, am zis, speranţa, dar ce să fac în realitate, pentru că speram că am să trăiesc, dar nu ştiam cum. Practic, aveam un sentiment care venea de undeva şi nu ştiam cum să-l folosesc şi încotro să mă îndrept. Mai mult, am ajuns la concluzia că sunt Toma necredinciosul şi că vreau ca Dumnezeu să îmi arate un semn că trăiesc sau Maica Domnului să mi se arate în vreun fel, aşa cum li s-a arătat unora despre care am citit în cărţi. Am început să mă rog la Maica Domnului şi să îi spun că vreau cu orice preţ să mi se arate, pentru că astfel mă voi întări în credinţă. În acele momente eram o femeie cheală, care zăceam la pat şi mă uitam pe fereastră să văd cum este afară şi îmi doream să mă ajute Dumnezeu să mai pot să ajung să stau pe terasă (este vorba despre o terasă pe care de-abia mi-o terminasem, înainte cu câteva luni să fiu diagnosticată cu cancer, şi de care eram foarte încântată). Mi-am adus aminte de oamenii care stau ţintuiţi la pat, răpuşi de boli cumplite, şi nu se pot mişca. Este vorba despre acei oameni pentru care viaţa există doar după perdele. Acolo, dincolo de perdele, se află lumina, oamenii merg pe propriile lor picioare, pot admira întreaga natură şi pot participa la viaţa de zi cu zi. Pe după perdele, în interior, între patru pereţi, există oameni care zac şi care nu se pot măcar mişca, fiind blocaţi la pat. Aceşti oameni îşi duc suferinţele într-un trup mai mare sau mai mic şi într-o minte dăruită de Dumnezeu. În acest creier mic, un dar al naturii, se întâmplă totul. Deşi limitat într-o carcasă, creierul te duce cu mintea unde nu te aştepţi, în locuri nebănuite, într-un spaţiu atât de vast între mineral şi astral. I-am înţeles pe aceşti oameni când am ajuns şi eu să zac într-un pat, care mi se părea mic şi aveam senzaţia că mă strânge. Am plâns pentru ei şi pentru mine şi am simţit că trebuie să Îl strig pe Dumnezeu şi că doar El poate să mă ajute şi Maica Domnului să mă audă. Aşa mi-a venit în minte că trebuie să mă concentrez şi să îi aduc cât mai aproape de mine. Acest exerciţiu a durat ore şi şir, care s-au transformat în zile, săptămâni, luni. Într-o zi, spre seară, în timp ce mă concentram, am simţit o prezenţă venind spre mine din partea stângă, în timp ce eram în pat. Am simţit că nu este o umbră închipuită şi că este aievea. Am întors capul şi am văzut (e greu de descris în cuvinte, pentru că nu există comparaţie) o formă de femeie care nu avea trup, dar trupul era delimitat de particule de un alb-strălucitor – şi am ştiut că este Maica Domnului. În momentul în care am întors capul  a dispărut. M-am gândit că trebuie să mă uit în jur şi să mă asigur că sunt conştientă, că nu visez şi că imaginaţia nu mi-a luat-o razna. Ca să mă asigur, am identificat pereţii, geamul şi obiectele din cameră, ba chiar m-am ciupit. Am fost sigură că e Maica Domnului şi că a răspuns chemării mele să mi se arate. Mai târziu am întrebat un preot, care mi-a explicat că nu trebuia să întorc capul, că trebuia să fiu convinsă de credinţa care este în mine şi că nu trebuia să mă îndoiesc sau să cer un semn. Maica Domnului există şi răspunde tuturor celor care o cheamă în funcţie de credinţă şi nu numai, pentru că li se arată şi unora care nu cred, tocmai pentru a crede. Sau ştie Ea de ce, aşa cum ştie Dumnezeu de ce ni le dă pe toate. Din acea clipă speranţa s-a transformat dintr-un gând într-o realitate şi am început să cred că mă vindec. Tot din acel moment şi trupul meu a început să reacţioneze la acel gând şi să mă simt din ce în ce mai bine. Trupul meu a reacţionat apoi gândurilor pozitive inoculate, m-am ridicat din pat, am ajuns pe terasă şi am început să mă bucur de viaţă, considerând că m-am născut a doua oară.

 

Sărbătorirea unui an de viaţă

 

În data de 21 decembrie 2001 am sărbătorit un an de viaţă şi l-am transformat într-un eveniment la care a participat familia şi am avut şi doi naşi. Pentru ridicarea moralului, chiar dacă unii consideră că este o nebunie sau un lucru deplasat, am făcut o masă festivă, iar naşii au procedat la fel ca atunci când un copil împlineşte vârsta de un an şi i se taie moţul. Chiar au luat şi tavă pe care au pus unele obiecte pentru a le alege. Am închis ochii şi am ales o iconiţă şi un pix. Naşa mi-a dăruit un lănţişor cu cruciuliţă, pe care le port şi astăzi la gât. În acest moment, scriind aceste rânduri, am simţit un uşor moment de jenă, pe care l-am înlăturat imediat, pentru că este adevărul şi adevărul trebuie spus. Poate ajută şi altora şi cred că evenimentul a avut loc cu voia lui Dumnezeu. A avut rostul lui, pentru că nu am trăit trei zile sau trei săptămâni, aşa cum toată lumea mi-a spus, ci împlineam un an, aşa cum a vrut Dumnezeu, şi uite că şi acum trăiesc şi pot să las mărturie că Dumnezeu există, că Iisus Hristos nu este o poveste imaginară, aşa cum se încearcă să ni se transmită. Acesta este motivul pentru care scriu aceste rânduri şi acesta este mesajul: aşa cum ştim că au existat faraoni, aşa cum ştim că au existat grecii antici şi egiptenii, aşa cum ştim că au existat dacii şi romanii, aşa cum ştim că au existat imperii, aşa a existat şi există Iisus Hristos, aievea, Dumnezeu şi Om, Care S-a răstignit pe cruce pentru mântuirea noastră. Dumnezeu ne îngăduie să-L cercetăm. Cercetaţi şi voi şi veţi vedea! Eu am cercetat şi am ajuns la cuvântul bibilic, după ce ani de zile am studiat şi după ce am plecat în pelerinaj pe urmele Sfintei Familii. Am avut senzaţia că parcurg cu piciorul tot ce scrie în Biblie, am văzut şi cred cu adevărat. Nimeni şi nimic nu mă mai poate întoarce de pe acest drum şi cred acum că tot ce mi-a dat Dumnezeu, inclusiv boala, a fost pentru mine o şansă pentru A CUNOAŞTE aceste lucruri şi A CREDE în existenţa lui Dumnezeu.

 

Recidiva

 

Deşi mi-am reluat activitatea şi m-am simţit bine, la un control de rutină, în urma efectuării unui RMN, după un an şi jumătate, medicii mi-au spus că a apărut o recidivă, o tumoră, amplasată în micul bazin, că se observă lichid ascitic, iar în colon se observă prezenţa unui polip. Am făcut rectocolonoscopie şi mi s-a luat ţesut pentru biopsie. Cum deja mă împrietenisem cu doctoriţa anatomopatolog de la Spitalul Judeţean din Braşov şi aveam încredere totală în ea (pentru că ea făcea analiza biopsiei), nu am vrut să mi se ia proba decât în prezenţa ei şi ea să fie cea care se duce cu ţesutul la laborator pentru analiză, din dorinţa de a nu exista dubii, de a nu se încurca proba şi pentru ca lucrurile să fie ţinute sub control. Din proba prelevată, doamna doctor mi-a făcut 30 de biopsii, în aşa fel încât rezultatul să fie cât mai concludent. Culmea este că în fiecare biopsie au apărut prezente celule canceroase. În urma rezultatelor, am luat legătura cu chirurgul, care mi-a spus că trebuie intervenit urgent pentru ca lucrurile să nu scape de sub control, ştiindu-se cum cancerul poate face ravagii în cel mai scurt timp.

 

Doctorul credincios

 

Aşa a început un alt episod din viaţa mea, dar care, de data aceasta, nu m-a mai dat peste cap, deoarece nu mi-am pierdut credinţa în Dumnezeu. Am început să mă interesez de doctorul chirurg şi am aflat că provenea dintr-o familie de preoţi. Bunicul lui fusese mitropolit, tatăl lui fusese preot, iar el ar fi trebuit să se facă, la rându-i, preot, numai că a ales să se facă doctor. Când am aflat aceste lucruri, am fost sigură că el este chirurgul ales să mă opereze. În momentul în care l-am abordat, doctorul m-a respins vehement şi nici nu a vrut să audă. Nu a vrut să mă opereze în ruptul capului, dar nici eu nu am renunţat şi am fost sigură că el este alesul. Am umblat pe la el în vreo trei-patru rânduri şi, când mă vedea, mă dădea afară din cabinet. Într-o zi, m-am dus hotărâtă, am intrat în cabinet, m-am aşezat pe un scaun în faţa biroului său şi i-am spus că nici cu macaraua nu mă scoate de acolo. Am luat-o repede înainte cu vorba şi i-am spus că ştiu că provine dintr-o familie de preoţi, că eu cred în Dumnezeu şi că eu aşa simt că el este medicul care mă va opera. S-a blocat când a aflat că eu m-am interesat de familia din care provine şi a lăsat-o mai moale. În cele din urmă mi-a explicat că mă cunoaşte, că sunt riscuri majore şi că ştie că sunt jurnalistă şi se fereşte de faptul că, dacă aş muri, ar ieşi un scandal. Mi-a mai explicat că, de fapt, la baza refuzului său stă faptul că am avut două operaţii anterioare, efectuate de alţi chirurgi, şi mi-a spus că, de obicei, un chirurg nu se bagă după altul, pentru că nu ştie ce este acolo şi ce au făcut alţii înaintea lui. Eu i-am spus că nu mă duc la altcineva şi că sunt convinsă că el va fi cel care mă va opera în cele din urmă. Mi-a propus să ne mai întâlnim şi să discutăm pe această temă. Ne-am întâlnit, mi-a făcut mai multe investigaţii, s-a gândit şi, în cele din urmă, a acceptat. Ulterior am aflat că, recent, îi murise soţia de cancer şi retrăia o stare emoţională. A observat că de câte ori vin la spital încep să plâng şi că sunt afectată numai de faptul că mă apropii şi văd clădirea spitalului. Este un bun psiholog chirurgul ăsta, pentru că, după ce m-a internat pentru operaţie, seara mă trimitea acasă. Aşa a procedat timp de o săptămână, până m-am acomodat cu spitalul. În a doua săptămână a început să stea de vorbă cu mine şi mi-a explicat că sunt patru variante: poate să mă deschidă şi mă închidă la loc; poate să mă deschidă, să-mi scoată tumora şi să rămân cu anus contra naturii permanent; poate să îmi scoată tumora, să am anus contra naturii, după care să îmi reconstruiască intestinul; şi poate să îmi rezolve problemele chirurgicale, dar să rămân o legumă. Dimineaţa urma să intru în operaţie şi i-am spus că sunt convinsă că va exista a cincea variantă şi că Dumnezeu va lucra prin mâinile sale. Doctorul s-a uitat mirat la mine, dar a zis: „Să dea Dumnezeu”.

 

Cu Maica Domnului de mână

 

Deci urma să intru în operaţie dimineaţa. Trebuie să explic, între timp, că aveam un prieten, tot jurnalist, care lucra la o televiziune locală. Fratele lui fusese primar al Braşovului. Nu asta e important, ci faptul că acest frate, fost primar, este un tip credincios, studios, cu experienţe religioase şi ezoterice, şi avea acces la unele informaţii. De asemenea, deţinea cărţi importante, pe care nu le găseşti pe toate drumurile. Aşa se face că prietenul meu, jurnalistul, vine la mine la spital şi mă trezesc cu el în salon cu o carte mare şi groasă cu scrierile Maicii Veronica de la Vladimireşti. Culmea este că el plecase până la Bucureşti ca să ia această carte şi să mi-o aducă, pentru că era dată cu împrumut cuiva să o citească. Aşa m-am trezit cu cartea în braţe şi am început să o citesc. Cum era voluminoasă şi avea sute de pagini, nu aveam cum să o citesc până dimineaţa, înainte de a intra în operaţie. Colegul meu, jurnalistul, mi-a spus că ar fi bine să o citesc şi că această carte există doar în cinci exemplare, fiind scrisă la maşina de scris, între foi fiind puse coli de indigo. Aşa au rezultat doar cinci exemplare, care conţin experienţe uluitoare ale acestei măicuţe, care a stat prin închisori, când fostul regim a închis mânăstiri şi a azvârlit ori în stradă, ori în temniţe, feţe bisericeşti. În temniţă, călugăriţei i s-a arătat Maica Domnului, cu care a început să comunice şi a trăit experienţe neînţelese de oamenii de rând. Nu intru în prea multe detalii, dar ce vreau să spun este faptul că am început să citesc această carte şi am parcurs vreo 60-70 de pagini, suficient pentru a înţelege ierarhia cerească şi a mă introduce într-o lume despre care nu aveam cum să ştiu. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să înţeleg conţinutul cărţii atunci şi aşa, pentru că nu aveam cum să citesc totul în aceeaşi noapte. Stând în pat, cu cartea în braţe, la un moment dat îmi alunecă nişte foi, pe care erau nişte notiţe, bine organizate, şi conţineau întregul cuprins, sintetizat. Am început să citesc notiţele şi astfel am cunoscut întregul cuprins al cărţii, care mi-a fost de mare folos. Am început să mă rog altfel, mai intens, şi am încercat să aduc la un numitor comun gândul, sufletul şi cuvântul. În tot acest timp m-am uitat la cer şi am încercat să pătrund întregul univers, după care l-am simţit în mine. M-am rugat Maicii Domnului, Regina Luminii, şi i-am cerut să vină cu mine când intru în operaţie. Spre dimineaţă, asistentele au venit să mă pregătească pentru intervenţia chirurgicală. Când am fost gata, la ora stabilită, au venit să mă ia şi m-au condus spre sala de operaţie. În timp ce mergeam pe hol, mi-am folosit cunoştinţele dobândite şi am invocat-o pe Maica Domnului, cu putere, cu credinţă şi din adâncul sufletului meu, fără nici cea mai mică îndoială că va veni. Aşa a fost. Nu a venit de prima dată, dar a doua oară când am invocat-o a venit şi am simţit‑o clar că mă ţine de mână. I-am simţit mâna! Am zâmbit în sinea mea, am fost fericită şi am intrat în blocul operator. După anestezie, nu ştiu nimic, dar după ce m-am trezit, lângă mine erau fiica mea, directorul economic al spitalului, doctorul chirurg şi prietenul meu, jurnalistul. Am deschis ochii şi primul instinct a fost să-mi ridic pătura şi să mă uit dacă am anus contra naturii. Nu aveam, iar doctorul mi-a spus: „Aţi avut dreptate! A fost a cincea variantă. Deşi am căutat polipul malign în colon, acesta nu a existat. Dumnezeu să vă apere şi să vă ajute în continuare!”. (Va urma)