LOADING

Type to search

Gustar? Gustaţi, atunci!

Gustar? Gustaţi, atunci!

Share

Alungat de căldurile nesuferite din vara asta, am adăstat mai mult – la fiecare sfârşit de săptămână – într-o paşnică aşezare din Valahia deluroasă. Cu căţel, cu purcel, eu şi familia mea arătam ca nişte bieţi refugiaţi ai caniculei. Ei bine, duminica luam calea bisericii din localitate. Biserică mare, frumoasă, curată, frecventată regulat de vreo sută de creştini. Aşa, ochiometric…

 

La ultima liturghie, nu ştiu de ce, am fost atent la momentul împărtăşaniei. Preotul, cu Sfântul Potir în ­mâini, a ieşit în pragul uşilor împărăteşti. „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să vă apropiaţi!”. Acesta a fost îndemnul. Enunţat clar, răspicat. Răspunsul? Nici o mişcare… M-am uitat jur-împrejur. Nimeni, nimic… Primul gând a fost acesta: oare nu mai are nimeni frică de Dumnezeu? Nu mai are nimeni credinţă? Nici dragoste de El?! Preotul, după ce s-a uitat şi el roată, a continuat slujba, mulţumind Domnului pentru toate. Inclusiv pentru jertfa pe care Hristos tocmai a făcut-o pentru noi, oamenii. Da, Domnul Se jertfeşte continuu pentru noi, dar noi Îi mai primim jerfa? Mai suntem dispuşi la împărtăşirea/părtăşia cu El? Mai are El interlocutor haric? Sau am făcut urechea toacă şi ne-am ferecat simţurile (inclusiv bunul simţ liturgic), mergând la biserică doar din obişnuinţă sau cutumă de socializare?
„Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul!”, zice Psalmul 33. Iar marele David nici nu-L gustase pe Dumnezeu aşa, ca noi, în Sfânta Împărtaşanie – concret, adică. Îl pregustase doar din melos, din armonia divină, din providenţă, din toate cele înconjurătoare. Dar noi, aceştia, oamenii vremurilor din urmă, care ştim tot, cărora ni s-a descoperit tot – inclusiv înfăţişarea Domnului, lucrarea Lui, Învierea Lui, dar şi gustul Lui? Ce n-ar fi dat drepţii Vechiului Testament să-L întrezărească pe Dumnezeu, darămite să-L guste, spre viaţa veşnică?!
Gustar e numită în popor luna august. O lună plină de arome, de delicii, de roade ale pământului încălzit de soarele concluziv al verii pe sfârşite. Dar roada eternă, eternizantă, gustul lui Dumnezeu fără sfârşit, care satură foamea de veşnicie, cui o lăsăm? Rămâne – negustată – în potir?
Să nu ne jucăm cu răbdarea Domnului, să nu abuzăm de mila Lui! Şi nici să-I jertfim trupul şi sângele pe altare doar pentru a umple potirul, pretext pentru „a merge la biserică”, „a aprinde o lumânare”, „a sfinţi o colivă” sau „a da un bănuţ cerşetorilor”!