LOADING

Type to search

Un an de la trecerea la Domnul a părintelui Arsenie Papacioc. Interviu cu părintele protosinghel Dimitrie Papacioc, nepotul şi ucenicul părintelui Arsenie Papacioc şi duhovnicul Mânăstirii Cârţişoara – Sibiu

Share

Aceeaşi privire scrutătoare şi aproape aceeaşi agilitate conversaţională. Împart acelaşi sânge, dar şi acelaşi ADN duhovnicesc. Unchi şi nepot, bucăţică ruptă. Acum, unul stăreţeşte în Ceruri, celălalt păstoreşte o comunitate de măicuţe la poalele Făgăraşului, la Cârţişoara. Pe cel bătrân îţi era cu sfială să-l priveşti, de cel tânăr nu te mai saturi – asta când are timp şi stă la “poveşti”. Arsenie Papacioc a însemnat geniul colocvial călugăresc, tradiţional şi asumat. Şi foarte liber. Dimitrie, nepotul cel tânăr, şi-a însuşit parţial curajul bătrânului. Şi asta pentru că e un om cinstit: nu a suferit prigoane, aşadar, nu are deplina legitimitate a eliberării – până la capăt – prin cuvânt. Calea lui însă e nevoinţa! Iată şi un dialog despre el, bătrânul, cu cel tânăr. Pe măsură ce citeşti însă, nu mai ştii care-i unul şi care celălalt. Cine pe cine povesteşte, care pe care reprezintă, care gând a fost al cui…? Oricum, în umbra Făgăraşului, duhul marelui Arsenie se multiplică fericit.

 

Părinte Dimitrie, iată că se împlineşte un an de la plecarea în veşnicie a marelui nostru duhovnic părintele Arsenie Papacioc. În zilele anului scurs de la moartea sa, ne-a învăţat oare părintele Arsenie  încă mai mult decât a făcut-o în viaţă?

Mlădiţa care aduce roadă, Tatăl o curăţă, pentru ca şi mai multă roadă să aducă. Dacă în planul omenesc Dumnezeu a lucrat prin părintele, potrivit râvnei lui, să aducă atâta roadă pentru Împărăţia Sa, cu atât mai mult o va face după moarte, în planul dumnezeiesc. Sînt sigur că toată această mediatizare a morţii părintelui şi a vieţii lui l-a făcut cunoscut multora care nu-l cunoscuseră în viaţă fiind, iar întâlnirea aceasta cu învăţăturile rămase de la el va fi fost pentru mulţi prilejul apropierii de Dumnezeu – căci acesta este de fapt scopul. După cum ştiţi, părintele nu a fost un scriitor – deşi puţinele texte scrise de el pot fi aşezate cu vrednicie în literatura creştină autentic patristică –, nu a absolvit vreo facultate de teologie, a fost un învăţător prin viu grai, sau, mai drept spus, prin grai viu. În acest grai viu stă toată dulceaţa şi pătrunderea cuvintelor lui, cuvinte care lucrează în continuare în lume.

Ca să încep cu o concluzie, cred că viaţa părintelui a urmat firul marcat de cuvintele pe care le spunea unei uceniţe, ca din gura lui Dumnezeu: Cine crezi că poate să te iubească mai mult decât pot şi ştiu Eu să te iubesc?  Este o chemare pentru fiecare din oameni, şi căreia părintele i-a răspuns prin vitejia de a intra într-o lume de luptă, o lume a părţii celei mai de vârf a Sfintei Scripturi – să vrei să fii desăvârşit, ca să-l citez iarăşi. Lupta aceasta ne-o predă şi după moartea lui.

Dar, părinte, acest „să vrei să fii desăvârşit…” nu cumva îl izolează pe părintele Arsenie în pleiada acelor nevoitori rupţi cu totul de lume, precum mentorul său, Sfântul Arsenie cel Mare, spre ale căror înălţimi omul de azi, care ne citeşte acum, nici nu s-ar gândi să pornească, invocând condiţiile istorice şi sociale?

Între Sfântul Arsenie cel Mare şi Arsenie Papacioc fie-ne îngăduit să îndrăznim a face o paralelă în anumite aspecte de viaţă. Dar tocmai această paralelă îl lasă pe omul de azi fără cuvânt de apărare, pentru că părintele a trăit ca şi noi, în aceleaşi condiţii istorice şi sociale. Cu diferenţa că, atunci când părintele mărturisea în închisori, împreună cu atâţia alţii, noi ceilalţi le strigam dictatorilor atei ”Ura!” şi ”Trăiască!”; pe când părintele slujea cele sfinte în condiţiile temniţei, noi ne feream să ne facem Sfânta Cruce trecând pe lângă biserică; pe când părintele îndura mai bine gerul din Zarcă decât să-şi trădeze confraţii, noi ne pâram şi ne invidiam unii pe alţii fără ca măcar să ni se ceară; pe când părintelui i s-a umflat dosarul cu ”actele de indisciplină” faţă de regimul comunist de detenţie, noi (de la cleric la popor) am umplut cu turnătorii kilometri din arhivele Securităţii; pe când părintele le striga anchetatorilor care-l băteau că este gata să moară acolo pentru Hristos, noi ne strigam ataşamentul până la moarte pentru un partid fără Dumnezeu, după care se tânguiesc mulţi până astăzi şi căruia îi votează, paradoxal, urmaşii!

Pe de altă parte, în planul lucrării sufleteşti, în acelaşi secol în care trăim şi noi, ba chiar în condiţii de prigoană grea, părintele a pornit pe calea desăvârşirii în Hristos, adică pe calea curăţirii, a despătimirii, a nevoinţei trupeşti, a chemării numelui lui Hristos, a dobândirii rugăciunii inimii, a trăirii în Biserică prin Dumnezeieştile Taine, a propovăduirii lui Hristos cu îndrăzneală până şi securiştilor care-l supravegheau pas cu pas. Deci, mai putem îndrăzni a avea cuvânt de apărare la judecată? Nicidecum!

Părinte Dimitrie, considerată ca o tragedie naţională, epoca de mucenicie din temniţele comuniste este totuşi o pagină luminoasă a istoriei Bisericii, care rămâne să fie cercetată mai adânc. Iată, însă, că de la căderea regimului au trecut aceşti peste 20 de ani, ani în care s-a petrecut o schimbare de generaţie. Tinerii de azi pun din ce în ce mai puţin preţ pe mărturiile vitejiilor acestora muceniceşti tocmai pentru că nu au cunoscut pe pielea lor ce-a însemnat regimul comunist. Ce le poate spune lor părintele Arsenie de dincolo de mormânt?

Stăteam adesea ore, zile, saptămâni în şir lângă părintele (m-am „născut” în braţele lui, iar el a închis ochii în braţele mele) şi am observat cum întotdeauna cei cu care se avânta cel mai mult la vorbă erau tinerii. La părintele Arsenie vedeai cu ochiul liber cum cu cât îmbătrânea mai mult, cu atât întinerea. Devenise un bătrân frumos ca un tânăr. Îi învăţa mult pe tineri, tocmai pentru că tinerii sunt cei mai vulnerabili, cei mai atacaţi.

Practic vorbind, tânărul de azi creşte într-un mediu modernizat, pe care părintele nu l-a cunoscut: televizor, calculator, internet, mobil, distracţie, plăcere trupească, patimi diverse, materialitate, posesie, educaţie perversă, egoism, lipsă de milă…  Într-un cuvânt, reţeta căderii în păcat este perfecţionată de diavol la maximum prin aceste mijloace moderne. Urmarea o vedem la tot pasul: nenorocirea sufletească până la deznădejde. Ei, acestor tineri părintele le spunea: Salvaţi-vă în fiecare moment prin conştiinţa de sine. Nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut atâta timp cât credinţa rămâne în picioare, cât capul se ridică din nou şi sufletul nu abdică. Lucrurile minunate nu se cerşesc, ci se cuceresc. Nu vă lăsaţi pradă acestui urâcios ispititor. Câştigaţi timpul cel scurt şi scump şi urmăriţi lepădarea de sine. Folosiţi vremea. Poate acesta să fie ultimul îndemn. De ce mâine? Aşa au pierdut dragostea veşniciei multe suflete care amânau şi credeau că le este îngăduit orice. Şi credeau că moartea nu-i paşte şi pe dânşii – cum spune Sfântul Grigorie: „Osânditul moare în toată clipa fără de a fi mort vreodată, dat flăcărilor răzbunătoare pururea va tot muri”.

Desigur că celui aflat în groapă îi pare de necrezut că poate ajunge în văzduhuri. Cu toate acestea, spunea părintele: Să nu consideri că cerul acesta nu te va primi! Dumnezeu nu-ţi cere nimic imposibil, ci prin poruncile Sale te îndeamnă să faci tot ce poţi, să ceri ceea ce nu poţi, şi El te ajută ca să poţi.

Părintele Arsenie nu-i îmbia pe tineri cu jumătăţi de măsură. Le spunea leacul pe faţă: Ceea ce zideşte să-ţi îngădui, iar ceea ce tulbură să nu-ţi îngădui în nici un chip! Cine din cei cu mintea sănătoasă va întinde mâna spre paharul cu otravă, ştiind ce conţine?!

Deci se mai poate stăvili căderea, mai poate învia între tineri viaţa bisericească?  Care ar fi reţeta părintelui Arsenie pentru o venire la Hristos a tinerilor, şi a oricărui om în general?

Trebuie să urmăm premisa apostolică, aceea că ”Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii” (II Timotei 1, 7). Părintele Arsenie are o reţetă fundată pe doi stâlpi de susţinere şi pe care nu doar a propovăduit‑o, dar a şi trăit-o la măsura lui. Aceasta nu este alta decât cea a Sfinţilor Părinţi, a Bisericii: 1) curăţirea spre dobândirea luminării şi a îndumnezeirii şi 2) dreapta credinţă, deci Ortodoxia. Acestea două merg împreună. Dacă nu o ai pe prima, nu o poţi avea pe a doua. Cea de-a doua se dobândeşte în cea dintâi. Gândiţi-vă, de ce oare pe Hristos înviat L-au văzut doar unii oameni: Maica Domnului, Apostolii, mironosiţele. Pentru că aceştia erau curăţiţi („Şi voi sunteţi curaţi…” – Ioan 13), trecuseră prin treapta despătimirii şi a curăţirii, şi de acum erau pregătiţi să primească lumina lui Hristos înviat fără să-i ardă. Doar ei şi cei asemenea lor puteau să-L vadă. Ochiul păcătos nu poate vedea lumina lui Hristos, căci orbeşte. Apostolului Pavel i-a orbit Hristos ochii trupeşti pe drumul Damascului, iar apoi l-a trimis trei ani în pustiul arabic pentru a-l curăţi şi învăţa şi lumina în Tainele Sale, şi abia apoi l-a trimis la propovăduire. Lipsa curăţirii şi a luminării duce la erezie şi este erezie. Iar ereticul nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că nu cunoaşte metoda cunoaşterii de Dumnezeu. Ereticul este acela care nu posedă metoda curăţirii care duce la iluminare şi la îndumnezeire şi, lipsindu-i aceasta, se sprijină pe filozofii, pe cugetări şi pe fantezii care nu sunt întemeiate pe descoperirile lui Dumnezeu. Erezia vine din aceea că mintea este întunecată, îmbrăcată în părerea de sine. Iar pentru că mintea este întunecată, omul teologhiseşte după imaginaţie şi raţionalisme. Ajunge să inoveze „dogme”, aşa cum au procedat cei ce s-au despărţit de Biserica lui Hristos. (A devenit antologică expresia părintelui: Nu-i totuna ortodox să mori sau ecumenist vândut!).  Separarea vieţii creştine într-o parte teoretică (care este dogma) şi una practică (nevoinţa) este înşelare. Nu poate accepta cineva dogma dacă refuză condiţiile dogmei (curăţirea, despătimirea, iluminarea). Vai, e ca şi cum ai avea un spital în care nu-l poţi vindeca pe om!

Curăţirea presupune să urmezi o metodă şi să ai un învăţător iniţiat în această metodă. Însă în acest punct avem o problemă, căci învăţătorii aceştia s-au împuţinat până la dispariţie în lumea de astăzi. Spitalul a rămas fără doctori. Nădejdea mea este însă că, urmând cât mai mulţi dintre noi metodele vindecării sufleteşti din mărturiile scrise lăsate de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, Dumnezeu va ridica astfel de învăţători încercaţi, prin care să se vindece sufletele oamenilor de azi.

Ceea ce îmi doresc mie, cât şi fiecăruia care a avut prilejul să fie sfătuit de părintele Arsenie, fie mult, fie puţin, este să ne reamintim cuvintele lui ca pe un testament a cărui neîmplinire ne îndepărtează de Hristos. Părintele spunea adesea un cuvânt care poate că incomodează şi nu place lumii „creştine” de astăzi. De câte ori nu izbutea să convingă pe cineva să urmeze Calea Vieţii, încheia spunându-i: Frate, fii atent că există şi iad!

Da! Poate că părintele Arsenie a şi deranjat pe mulţi prin cuvintele sale inspirate de sus, dar oare ne putem mântui dacă nu suntem „deranjaţi” de Hristos?

Părinte Dimitrie, vă mulţumim şi rugaţi-vă pentru noi.

Părintele Arsenie să fie rugător pentru noi dinaintea Mântuitorului Hristos, dar nici noi să nu-l lăsăm singur!

 

 

CONSTANŢA – TECHIRGHIOL: INTRU POMENIREA PĂRINTELUI ARSENIE
Vineri, 13 iulie, de la ora 17.00, în Aula Magna a Universităţii „Ovidius”, s-a desfăşurat Simpozionul „Arsenie Duhov­nicul”. Printre cei care au vorbit despre personalitatea părintelui s-au numărat: ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului; Arhim. Andrei Tudor, stareţul Mânăstirii Dervent; Pr. Iustin Petre, stareţul Mânăstirii „Sf. Ioan Casian”; Pr. Ilarion Ion de la Mânăstirea Crucea; Pr. Cezar Axinte. La sfârşitul eveni­mentului, ÎPS Teodosie a lansat cartea Teme augustiniene a Protos. Dr. Arsenie Obreja, apărută la Editura Arhiepiscopiei Tomisului.
Sâmbătă, 14 iulie, de la ora 8.45, din încredinţarea PF Daniel, Patriarhul României, ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, a săvârşit Sfânta Liturghie, iar de la ora 11.00 a oficiat slujba parastasului de un an de la mutarea la Domnul a Părintelui Arsenie Papacioc, la Mânăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol.

CINE A FOST PĂRINTELE ARSENIE?
Părintele Arsenie Papacioc s-a născut în data de 15 august 1913, în com. Perieţi din jud. Ialomiţa. La vârsta de 36 de ani a primit călugăria la Mânăstirea Sihăstria, jud. Neamţ. Un an mai târziu, pe data de 26 septembrie 1950, a fost hirotonit preot la Mânăstirea Slatina din Suceava, unde a fost prieten al Părintelui Ilie Cleopa.
A suferit mulţi ani de închisoare şi prigoană comunistă alături de Părintele Iustin Pârvu, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic şi mulţi alţii. Din anul 1976 a fost  duhovnic al Mânăstirii „Sfânta Maria” din Techirghiol. Numit şi „Duhovnicul de la Malul Mării”, Părintele Arsenie Papacioc este cunoscut ca unul dintre marii duhovnici ai României. A avut o evlavie deosebită faţă de Maica Domnului, al cărei ajutor ne-a sfătuit să îl cerem neîncetat.