LOADING

Type to search

Părintele Arsenie Papacioc: lămurirea întru Hristos

Părintele Arsenie Papacioc: lămurirea întru Hristos

Share

Marţi 19 iulie 2011 – după o suferinţă care l-a încercat din greu mai cu seamă în lunile din urmă, dar pe care a dus-o cu seninătate, aşa cum a ştiut să-şi poarte crucea de-a lungul întregii vieţi, în lume sau în mânăstire, în temniţă sau în libertate, în singurătate sau în mijlocul iscoditorilor de tot felul – a închis ochii, spre marea strămutare, cu puţin înainte de a ajunge să împlinească 97 de ani, Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, dumnezeiescul duhovnic de la Mânăstirea “Sf. Maria” din Techirghiol. Înmormântarea a avut loc joi 21 iulie, la mânăstirea al cărei duhovnic a fost 35 de ani. Rememorându-i aici veacul petrecut pe pământ, să ne rugăm lui Dumnezeu să-l odihnească laolaltă cu drepţii acestui neam şi să ne ţină mlădiţe vii pe tulpina vredniciei sale.

Pariul pierdut
al tinereţii

Anghel Papacioc – cel care avea să devină marele înduhovnicit şi duhovnic Arsenie Papacioc – s-a născut pe 13 august 1914, în satul Misleanu, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, ca fiu al unui agent sanitar cu ceva stare (gospodărie întemeiată şi 12 hectare de pământ), aromân de obârşie, pe care Securitatea avea mai târziu să-l califice drept “chiabur”.

Anghel Papacioc a absolvit în 1932, la Bucureşti, Şcoala de Arte şi Meserii. Poate chiar din anul absolvirii, dar în orice caz din 1933, urmând calea multor tineri din epocă, se înscrie în Mişcarea lui Corneliu Codreanu, se ilustrează în tabăra de muncă de la Casa Verde (Bucureştii Noi) şi în alte tabere de muncă legionare, iar în scurtă vreme, apreciat pentru corectitudinea, conştiinciozitatea şi spiritul său organizatoric, este numit inspector legionar. În 1938, când este arestat şi vârât în lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc, era lucrător la Braşov (“Malaxa”) şi nu săvârşise personal nimic care să-l incrimineze şi de care să-i fie ruşine. După eliberarea din lagăr, funcţionează ca secretar într-un birou de avocatură din Zărneşti, localitate unde în toamna lui 1940, în timpul scurtei guvernări legionare, ajunge şef de plasă şi primar. După aşa-numita “rebeliune legionară” din ianuarie 1941, împărtăşeşte soarta camarazilor săi, fiind arestat, judecat şi condamnat de Tribunalul Militar Braşov la 6 ani de închisoare. Solicită plecarea pe front, în linia întâi, în schimbul eliberării din închisoare (alternativă oferită de Antonescu însuşi legionarilor care-i căzuseră în mână); iniţial i se aprobă, dar apoi se revine asupra deciziei şi nu se eliberează decât în toamna lui 1946, când se întoarce acasă, hotărât să-şi închine restul vieţii lui Hristos. Şi într-adevăr, din momentul acela de chemare harică, raţiunea spirituală a înlocuit, în economia vieţii lui, raţiunea politică şi oricare altă raţiune lumească. “Am fost legionar, dar acum sunt călugăr, dincolo de orice. Şi nu am alt ideal decât acela de a muri pentru scânteia de Adevăr pe care o port în mine”, avea să le spună mai târziu fraţilor de nevoinţă de la Slatina.

De la Anghel la Arsenie

În ianuarie 1947 este primit ca frate la Mânăstirea Cozia, unde îndeplineşte pe rând mai multe ascultări (bucătar, paracliser, administrator de pământuri mânăstireşti). După o scurtă trecere pe la Schitul Cioclovina (aparţinător de Mânăstirea Tismana) şi pe la Mânăstirea Sihăstria (unde pe atunci era stareţ părintele Cleopa Ilie, de care l-a legat o strânsă şi lungă prietenie, poate una dintre cele mai impresionante şi mai pilduitoare din analele monahismului românesc), este trimis în septembrie 1949 la Mânăstirea Antim din Bucureşti, unde va şi fi tuns în monahism, sub numele de Arsenie, în 1950. În acelaşi an va fi hirotonit şi preot, pe seama Mânăstirii Slatina, pe care Patriarhul Justinian o voia lavră de elită a monahismului românesc. De la Slatina este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958 şi expediat la Bucureşti, la Direcţia de Anchete Penale a Ministerului de Interne. “M-au arestat de la Mânăstirea Slatina, la ora două noaptea, când ieşeam de la slujbă. Trei camioane, două maşini mici şi 89 de ofiţeri! Eu le-am spus: «S-a scremut muntele şi a ieşit un şoricel!»”. Se urmărea decapitarea obştii: pe stareţ, părintele Cleopa, n-au reuşit să pună mâna (s-a refugiat la timp în pădure şi a stat ascuns ani întregi), dar pentru egumen, părintele Arsenie, aveau să urmeze ani grei de închisoare. Cum trebuiau să găsească nişte capete de acuzare care le lipseau, securiştii s-au prevalat de tinereţea legionară a părintelui (capitol demult lichidat), apoi de legăturile sale cu gruparea “Rugului Aprins” de la Antim (asimilat şi acesta, abrupt, legionarismului, deşi principalul său animator, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, fusese antilegionar notoriu şi, în tinereţe, chiar om de stânga). Fapt este că până la urmă părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8 noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru “uneltire contra ordinii sociale”.

Închisoarea ca pustie

Într-un interviu recent, părintele mărturisea: “Mi-a fost foarte greu să suport închisoarea. Dar mi-e greu să spun şi cât de mult m-am folosit de ea. Erau suferinţe care te depăşeau. Ajunsesem nişte schelete. Ne scoteam dinţii din gură şi îi aruncam pe jos. N-am văzut în viaţa mea oameni piele şi os, cum am văzut acolo. Dar cel mai mult m-a impresionat un vecin de celulă care, din atâtea chinuri, ajunsese să nu îşi mai amintească nici măcar numele soţiei! Îmi dădeau lacrimile de mila lui şi a celorlalţi, dar încercam să‑i încurajez, spovedindu-i”.

În închisoare a reuşit însă, fără nici o ostentaţie, să devină o legendă vie a rezistenţei neîncovoiate şi o întruchipare exemplară a “soluţiei mistice” de care vorbea N. Steinhardt în Jurnalul fericirii. Sunt mărturii că adeseori se ruga şi 17 ore din 24 şi că, atunci când a părăsit închisorea de la Aiud, un gardian i-ar fi spus altuia: “Iese sfinţenia pe poartă!”. Trecut prin temniţele de la Braşov, Jilava şi Aiud, a fost pus în libertate prin graţierea generală din 1964. Pentru el închisoarea a fost până la urmă o experienţă de asceză transfiguratoare. “Pustia şi închisoarea sunt nişte comori de care te poţi folosi foarte mult… Un neam trăieşte prin cei care tâşnesc spre cer. Adică prin cei care luptă, care stau prezenţi pe cruce, fără să cedeze”. În fond, îi spunea acum câţiva ani tânărului jurnalist Claudiu Târziu, “toată viaţa ne pregătim de moarte”. Dar avem răspundere, în faţa lui Dumnezeu, nu numai de noi înşine, ci şi de neamul al cărui nume îl purtăm şi pe care “trebuie să cauţi să-l onorezi prin tot ceea ce faci”, dar, mai presus de orice, “să-i respecţi legile creştine”.

“Duhovnicul
de la Malul Mării”

După eliberarea din închisoare, părintele Arsenie Papacioc a fost o vreme preot prin Ardeal, apoi stareţ la Cozia, până când, în 1976, a ajuns, nu fără sprijinul Patriarhului Justinian, duhovnic la mânăstirea de maici de la Techirghiol (stavropighie patriarhală). Acolo, sub hramul Adormirii Maicii Domnului (faţă de care a avut toată viaţa o evlavie fără margini), şi-a desăvârşit darurile duhovniceşti, ducându-le, discret şi smerit, până la sfinţenie. Şi tot acolo, în chilia lui prefăcută în uşă de rai, avea să facă marele pas spre veşnicie, marţi 19 iulie 2011, la aproape 97 de ani, arhimandritul Arsenie Papacioc, “Duhovnicul de la Malul Mării”, de a cărui pomenire şi de a cărui urmare să-L rugăm pe Dumnezeu să ne facă vrednici, şi cu ale cărui rugăciuni să ne miluiască până la plinirea vremurilor.