LOADING

Type to search

Pelerinaje

Am văzut Lumina Învierii!

Share

 Cel mai adânc şi special mod de a trăi în Hristos ca pelerin în Ţara Sfântă îl oferă petrecerea acolo a Săptămânii Patimilor, participând nu doar la obişnuita vizitare a Locurilor Sfinte, ci şi la procesiunile specifice care au loc anual în aceste 6 zile premergătoare Paştelui creştin. Patriarhia Ierusalimului, în calitate de păstrătoare şi ocrotitoare a Sfintelor Locuri Creştine de Pelerinaj, organizează în această săptămână un complex de procesiuni care au menirea să încununeze nevoinţele Postului Mare şi cresc tensiunea aşteptării marelui eveniment al istoriei omenirii: Învierea Domnului! Am participat la un asemenea program, împreună cu un grup de 50 de credincioşi români, în anul 2008… (M. C.)

 

… Dimineaţa, în Vi­nerea Mare (25 apri­lie 2008), vizităm Muntele Sion, apoi ajungem în curtea înţesată de oameni a Bisericii Sfântului Mormânt, numită şi Biserica Învierii, exact când procesiunea Drumului Crucii îşi termina aici parcursul. Apar, pe rând, clerul şi foarte mulţi ruşi cu cruci de lemn, şi toţi se înghesuie la intrarea în biserică, pentru a o coti brusc spre dreapta, către scara de piatră în spirală care urcă la Golgota. Busculadă groaznică la intrare, nimeni nu vrea să cedeze, te poţi trezi foarte uşor lovit în cap de crucea vreunui creştin ca şi tine! Constat că ochelarii de vedere mi‑au dispărut – îi ţineam cu un şnur la gât.

Reuşesc să mă aplec cumva şi să caut cu privirea pe jos – sunt chiar lângă Piatra Ungerii – şi văd ieşind de sub un pantof imens (mărimea 46?) o parte din şnur. Fac un semn posesorului pantofului (nici nu m‑am mai uitat în sus, să‑i văd chipul), acesta ridica puţin piciorul şi recuperez ochelarii – întregi! Prin ce minune nu s‑au spart lentilele presate între pantoful lat şi piatra dură?!…
Sus, pe Golgota, cei care biruiseră redevin liniştişi, concentraţi pentru rugăciune. Stăm la rând spre a ne închina Crucii Sfinte, în chiar ziua Răstignirii! Nu realizez importanta momentului, după câte am tras ca să ajung acolo, dar mă impresionează profund ochii întredeschişi ai Mântuitorului răstignit, din mozaicul care acoperă tot peretele din faţă. Cred că atunci L‑am „văzut“ pentru prima oară pe Iisus. Cu inima strânsă, merg către Cruce, să mă închin şi să mă rog pentru toţi ai mei…

Ultima şi cea mai amplă dintre procesiunile organizate la Sf. Mormânt în Vinerea Mare este Prohodul Domnului, oficiat de Patriarhul ortodox al Ierusalimului. Ne îndreptăm spre Biserica Învierii, aflată chiar în faţa Sfântului Mormant, acolo unde e marcat printr‑un fel de ciuperca mare, pe pardoseală, „Buricul Pământului“ – centrul geografic şi spiritual al lumii. După slujbă, ne adunam grupuri‑grupuri, încercând să găsim soluţii pentru a rămâne peste noapte în biserică sau măcar în interiorul Cetăţii Vechi a Ierusalimului. Târziu, poliţia evacuează Biserica Sfântului Mormânt. Nu avem alternative. Ajungem pe străduţa ascendentă de piatră, cu trepte, pe care forţele de ordine ne permit să înnoptăm. Aflăm că alte grupuri au fost scoase pe porţile cetăţii, ulterior închise, şi ne considerăm norocoşi să dormim pe stradă, ca boschetarii. Marcela T., o foarte frumoasă doamnă din grupul nostru, hotărâtă să rămână în orice condiţii pentru a ajunge să vadă Lumina Sfântă, a fost mai isteaţă decât toţi: pentru vreo doi euro, a cumpărat un carton de la un magazin şi acum nu se aşază, ca noi, direct pe piatra goală. Multe naţii, oboseală, zâmbete, rugăciune, noapte caldă; ne odihnim, susţinându‑ne unii pe alţii.

În Sâmbăta Mare (26 aprilie 2008) sperăm că Domnul ne va ajuta să fim printre cei aleşi pentru procesiunea venirii Sfintei Lumini, aşa cum speră fiecare dintre miile de oameni sosiţi din ţara lor. Atent supravegheaţi de forţele de ordine înarmate, am înaintat cu pauze mari, aşteptând deschiderea periodică a câtorva bariere, tot mai aproape de biserică… În jurul orei 11 intrăm victorioşi pe poarta de piatră şi suntem dirijaţi către diverse locuri ale biericii. În interior – lume foarte multă deja, şi aceeaşi căldură înăbuşitoare…
Mânată de gândul că trebuie să vad Raza Luminii Sfinte deasupra cupolei Sfântului Mormânt, rămân în mulţimea care se mişca întruna şi presează din toate direcţiile. Timp de trei ore stau când pe un picior, când pe celălalt şi, fiind mai înaltă, reuşesc să respir aer puţin mai rece, ţinând tot timpul capul pe spate. Şi mă rog continuu să rezist. Într‑o mână am aparatul de fotografiat, în cealaltă mănunchiul de lumânări, iar geanta îmi atârnă de gât… În scurtă vreme, tot ce am pe mine devine ud leoarcă. Vreau să văd totul şi… să fotografiez, aşa încât rabd! La un moment dat, încep să simt furnicături în buze şi în lateralul palmelor şi‑mi vin în gând crizele de hipocalcemie pe care le‑am mai avut cândva, demult.

Asta mai lipsea! Mi‑am amintit că aveam în geantă, uitată, o lămâie mică verde, reuşesc să o scot, dar… cum să o tai? Maica româncă de lângă mine ia lămâia, o muşca, îşi păstrează jumătate şi‑mi dă restul. Salvatoare picăturile de lămâie! O întreb pe maică ce sunt flash‑urile acelea lungi şi foarte subţiri, care apar mereu în zona cupolei, ca nişte fire lungi de lumină – prea sus şi prea lungi ca să fie blitz‑ul aparatelor de fotografiat care ţăcăne continuu. Îmi spune că sunt primele forme de Lumină, care apar îinainte chiar de venirea Patriarhului, la invocaţia arabilor creştini. Într‑adevăr, aceşti tineri veseli, făcând multă gălăgie, ca nişte copii mari care se bucură şi se caţără unii pe umerii altora şi pe schelele de lângă Sf. Mormânt, sunt urmaşii creştini ai păstorilor arabi din zona Bethleemului. Tradiţia spune ca în anul în care li s‑a interzis accesul în biserică, pentru a face invocaţiile pascale în limba lor, nu a mai venit Sf. Lumină!

În mulţimea în care mă aflu presiunea fizică nu slăbeşte deloc, mişcarea e continuă. Extenuată, ochesc carul de reportaje aflat în apropiere, cu gândul să mă sprijin de el. Reuşesc şi, când declanşez aparatul de fotografiat, simt o lovitură puternică, asemenea unei mici explozii, la nivelul oaselor bazinului. Naucă, nu înţeleg nimic. Cineva exclamă: Te‑ai electrocutat! A vorbit româneşte sau a fost un gând? Nu ştiu…mă gândesc că poate, fiind atât de transpirată, am fost corp bun conducător pentru curentul electric, vreun scurt‑circuit…  Tremurând, mă depărtez şi reintru în mijlocul mulţimii. Caut din priviri către un perete pe lângă care circula fluxul de pelerini şi, abandonând deja lupta de rezistenţă, mă gândesc să ies către margine… Dar nu mă potolesc nici acum: încerc să fac o fotografie cu telefonul cel nou (deja mi‑e frică de aparatul de fotografiat!) şi… din nou simt pocnitura aceea la nivelul bazinului! E clar că are legătură cu momentul fotografierii! Şi cu mândria mea de a avea poze cu Sf. Lumină, să le arăt acasă tuturor!

Se sting toate luminile în biserică – a venit Patriarhul Teofil, începe rugăciunea de invocare, lumea s‑a liniştit şi aşteaptă înfrigurată… Nu durează mult, se aude un vuiet: a venit Sf. Lumină şi anul acesta! Clopotele bat. Toată lumea e cu mâinile ridicate, cu mănunchiul de 33 lumânări deasupra capului… Undeva în faţa noastră, în întuneric, parcă a scăpărat o cremene, dar lumânările nu s‑au aprins… Ni se pare o veşnicie până când ajunge Sf. Lumină, din aproape în aproape, şi în locul în care ne aflăm! Încercând să‑mi aprind mănunchiul de lumânări, reuşesc să îl sting şi pe al celui care îmi oferise flacăra Luminii necreate… Brusc, doctoriţa Roxana C., aflată în apropiere, zice: Maria, uite‑L pe Domnul! Şi îmi arată bulgărele imens de lumină albă, sferă compactă, deasupra cupolei Sfântului Mormânt! Îl văzusem şi eu şi studiasem problema: era chiar Sf. Lumină sau intrase lumina zilei pe singurul geam neacoperit de la nivelul cupolei? Deşi forma aceea globulară, imensă, era perfectă! Iar eu – Toma necredinciosul!

Eram mult prea extenuată, nici nu mai aveam putere să mă bucur! Rapid, ne‑a luat valul mulţimii spre ieşire şi am lăsat în urmă, sus, globul compact… Părintele Roman ne‑a zis mai apoi că această formă de Lumină apare în multi ani şi că, dacă am fi stat să‑l privim, am fi văzut cum se sparge şi se împrăştie…
La locul de întalnire, constat că sunt singura cu părul ud şi total vlăguită! Mă aşez pe o bordură şi observ că toţi ceilalţi sunt chiar bine şi îţi împărtăşesc cele văzute! Părintele Roman confirmă: e un an în care Sf. Lumină nu a apărut într‑o formă foarte vizibilă!  Şi totuşi… Trei dintre pelerinii noştri aflaţi in biserică spun că au văzut la un moment dat un fascicol atât de puternic încat nu putea fi lumina solară!

Lumina s‑a plimbat de trei ori prin biserică şi de trei ori a intrat în Sf. Mormânt, iar ei au simţit o stare de fericire profundă şi nici nu s‑au mai gândit să fotografieze…
Maica Macrina de la Văratec, care leşinase şi fusese scoasă pe targă, s‑a gândit că Domnul o pedepseşte, că nu este vrednică să stea lângă Sf. Mormânt, după ce făcuse eforturi atât de mari să ajungă acolo. Dar în curte fiind, văzuse cum toată lumea privea la Cer: a apărut mai întâi un curcubeu perfect rotund în jurul soarelui, apoi a văzut mulţime de porumbei, nu mai ştie dacă albi sau negri, dar şi aceştia au dispărut! Apoi văzuse Sf. Lumină desprinzându‑se din soare şi îndreptându‑se ca o rază puternică spre crucea de pe cupola Bisericii Învierii! Dan D. a fost sus la Golgota şi, în intuneric, a văzut lumânările a doi călugări ruşi aprinzându‑se singure.

112_sf_maxim_marturisitorul_0559

Mai târziu am aflat că şi Maica Stareţă Macrina de la Aşezământul Românesc de la Ierihon, care nu putuse să intre mai mult decât până la Piatra Ungerii, a văzut aprinzându‑se singură o candelă aşezată foarte sus, aproape de tavanul bisericii, în faţa unei icoane a Maicii Domnului, iar flacăra care a aprins‑o era ca o ghiulea de foc!
Concluzia este că, indiferent unde şi‑au găsit loc, in interiorul bisericii sau afară, fiecare dintre pelerini a văzut o anume formă de Lumină (flash‑uri, glob, fascicul, ghiulea de foc) sau a văzut lumânari şi candele aprinzându‑se singure!

„Acasă“, la Aşezământul din Jerihon, am constatat că pierdusem definitiv şi ochelarii de vedere – aceiaşi rămaşi întregi, în mod miraculos, sub talpa creştinului de la Drumul Crucii! Şi am înţeles că‑n timpul acelei Sâmbete Mari greşisem fundamental în faţa Domnului… Am stat atunci trei ore lângă Sf. Mormânt, la limita leşinului, cunoscându‑mi neputinţa fizică, dar şi negrăita grijă a Domnului. Mărturisesc însă acum că poziţionarea mea faţă de Domnul a fost profund greşită: în loc să‑L caut pe El, Care era atât de aproape, am aşteptat miracolul, spectacolul Luminii, partea văzută a lucrurilor! Pe care am vrut să o şi „imortalizez“, spre laudă personală… Da, am văzut Lumina Învierii, dar nu L‑am găsit pe Domnul! Cât de îngustă e Calea şi ce uşor poţi aluneca de pe ea! Aşa încât cu umilinţă cer ajutor şi eu: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 24).

Maria CHIRCULESCU

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *