LOADING

Type to search

Călător în Rusia, la răscrucea istoriei (I)

Călător în Rusia, la răscrucea istoriei (I)

Share

După sesiune, în vacanţa de vară a anului 1991, am plecat în Basarabia cu un grup, prin Casa Studenţilor. De ce? Mai întâi, eram curios. Despre Republica Sovietică Socialistă Moldovenească ştiam doar că e un teritoriu românesc ocupat în 1940 la ordinul lui Stalin prin pactul sovieto-nazist, nimic altceva. Mă gândeam că oricărui român trebuie să-i pese de soarta conaţionalilor de dincolo de Prut; dacă nici pe noi nu ne interesează de ei, atunci pe cine să intereseze? În al doilea rând, mai general vorbind, profitând de libertatea de a ieşi din ţară după ’89, cei mai mulţi s-au îndreptat către Occident. Majoritatea abia aşteptau să plece spre Europa de Vest, SUA, Canada… Eu însă eram, din facultatea de Limbi Străine, atât de impregnat, saturat de cultura occidentală pe care o studiasem, încât aveam senzaţia că o cunosc suficient. Nu mai reprezenta o curiozitate, o miză, o provocare… În schimb, aveam o mare fascinaţie pentru Orient. Şi atunci, în loc să plec spre vest, am plecat spre est…

 

Basarabia: supravieţuitorii
unui genocid

Prima oprire la est – desigur – e Republica Moldova. Acolo am început să aud vorbindu-se şi limba rusă, cu care până atunci n-avusesem contact. Din păcate, basarabenii, după decenii de ocupaţie, mi s-au părut pe jumătate rusificaţi, limba lor fiind plină de rusisme, iar identitatea naţională marcată de ambiguitate – mai ales în Chişinău.

Am fost în Rădulenii Vechi, un sat din raionul Floreşti, cu oameni minunaţi şi un folclor extraordinar. A fost straniu, ca o regăsire. Am auzit acolo poveşti de groază despre atrocităţile şi deportările în masă din cumplita perioadă stalinistă. Despre ceea ce azi numim epurare etnică: sutele de mii de oameni care au pierit în Siberia, unde gerurile ating –50°, deportaţi acolo în condiţii inumane, fără nici o vină decât aceea că erau români (şi nu ţigani, cum erau numiţi de ruşi în batjocură!). Despre familii destrămate, mii de copii strămutaţi din ţara lor pentru a face loc ocupanţilor, de către unul dintre cei mai ticăloşi oameni ai secolului XX – Iosif Visarionovici Stalin, al cărui total dispreţ pentru vieţile omeneşti e notoriu. Despre foametea înfricoşătoare din 1946-47, creată special de sovietici prin confiscarea alimentelor, ca să instaureze teroare prin genocid, când a murit 10% din populaţia Basarabiei. Despre bisericile închise  în care sătenii intrau noaptea pe furiş cu un preot pentru a-şi boteza co­piii sau a se cununa (în cazurile când mai exista un preot la 20 sate). Mai târziu am aflat că în Basarabia, din 1200 biserici mai rămăseseră deschise 200. Restul fuseseră demolate sau transformate, ca peste tot în URSS, în magazii, depozite, muzee ale ateismului sau chiar teatre, cu altarul transformat în scenă. Sute de preoţi au fost martirizaţi, împreună cu familiile lor, ucişi de sovietici în chip bestial (Monahul Moise arată că ruşii îi torturau pe preoţi, îi loveau cu capetele de treptele bisericilor lor, îi spintecau, scoţându-le măruntaiele, pentru că refuzau să se lepede de credinţa ortodoxă). Din păcate, nu eram pregătit să asimilez asemenea informaţii. Şi, oricum, ele ar merita o carte în sine; aceste lucruri se cunosc, din nefericire, prea puţin.

„Vino toamna
la Moscova
să asculţi ploaia
care cade!”

Întors în ţară, eram încă în legătură cu Facultatea de Limbi Străine, şi cei de la Catedra de Limba Rusă, inclusiv câţiva cu care fusesem în Basarabia, mi-au facilitat să merg la Mos­co­va cu un grup de studenţi care tocmai primiseră nişte burse oferite de Rusia, la Institutul de Limba Rusă „Puşkin”.

Am plecat cu trenul, după ei, oprindu-mă o zi în Kiev. M-am plimbat cu metroul, care la un moment dat iese şi traversează Niprul, am vizitat câteva biserici. La Lavra Pecerska n-am fost, pe atunci nu ştiam nimic de existenţa ei. Eram foarte ignorant în tot ce ţine de realităţile ortodoxe. Am aflat că ucraineenii consideră şi ei că Sfântul Apostol Andrei a ajuns pe meleagurile lor şi-l cinstesc ca ocrotitor.

Ajuns la Moscova, am stat la Institutul Puşkin vreo do­uă luni şi, în timp ce ceilalţi erau la cursuri, am vizi­tat Moscova şi împre­ju­rimile, apoi Novgorodul, Sankt Petersburgul…

E impresionant… Da, Rusia e impresionantă. Am profitat de ocazie. Deja eram pe un traseu către răsărit, dar nu ştiam cât de departe mă va duce. Oricum, îmi părea nespus de bine să cunosc Rusia, să văd bisericile lor ortodoxe. Am mers cu drag la slujbele ortodoxe de la mânăstirile mari din Moscova – Novodevicie, Novospaski, Donskoi (unde e şi Pa­tri­ar­hia Rusă) – şi de la multe biserici mai mici – Fili, Sokolniki…

Am avut şansa de a vedea Mânăstirea Novodevicie într-o zi senină. Cupolele aurii, în formă de ceapă, străluceau în soarele blând de septembrie. Zidurile albe şi roşii ale celei mai frumoase mânăstiri din Moscova, datând din 1524, contrastau cu albastrul apei, verdele frunzelor şi nenumăratele flori îngrijite de monahii.

Sub bolţile imense, întunecate, de o aspră frumuseţe, de la Novospaski, am auzit prima oară un cor rusesc. În biserica principală a Mânăstirii Novospaski, ridicată de Ivan al III-lea pe locul vechii mânăstiri Spaski (a Mântuitorului), se află mormintele familiei Romanovilor dinainte de a deveni dinastie imperială. Aici odihneşte Marta Romanov, care s-a călugărit o dată cu soţul ei, viitorul Patriarh Filaret al Moscovei. Vocea de bas a unui ieromonah rostind ectenia în biserica uriaşă, la lumina lumânărilor reflectată în aurul icoanelor, mi se părea că sună apocaliptic. Pe atunci nu ştiam că se numeşte ectenie. Dar mi-am amintit că Părintele Galeriu îmi spunea că auriul e culoarea harului – şi parcă simţeam harul învăluindu-mă aproape palpabil.

Am văzut şi cimitirul Mânăstirii Donskoi. Acolo, în vremea lui Stalin, exista un crematoriu uman care funcţiona zi şi noapte, incinerând trupurile celor executaţi prin împuşcare. Cenuşa zecilor de mii de „duşmani de clasă” – victime ale înfiorătoarelor campanii staliniste de epurare – era aruncată într-o groapă comună: „Mormântul nr. 1”.

Kalomenskoe, fostă reşedinţă a ţarilor ruşi, e unul din cele mai frumoase locuri din Moscova. Aici am admirat superba Biserică a Înălţării Domnului, ridicată la 1532 pe malul râului Moscova de ţarul Vasili al III-lea pentru a sărbători naşterea fiului său, viitorul ţar Ivan cel Groaznic. Nu departe de ea se află şi Biserica Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, ctitorită – poate ca un avertisment – de Ivan cel Groaznic cu prilejul încoronării sale. Tot acolo este şi graţioasa biserică a Icoanei Maicii Domnului din Kazan, cu bolţi albastre şi icoane aurii, înălţată la 1644 de Alexei al II-lea. Aici, la Kalomenskoe, un bătrân solitar m-a îndemnat să iau şi eu pământ dintr-un loc unde se zicea că fusese înmormântat calul Sfântului Gheorghe – sfântul ocrotitor al Moscovei. Privindu‑l pe acel rus zdrenţăros cu barbă albă, ochi pătrunzători şi glas domol, în atmosfera mistică a acelor locuri stranii, tăcute şi singuratice, sub ploaia măruntă de toamnă moscovită, puteai crede asta cu uşurinţă; de sub o stâncă de formă ciudată am luat puţin pământ, pe care l-am purtat apoi ani de zile cu mine într-o sticluţă şi l-am adus înapoi la Bucureşti. Într-o zi, soţia mea l-a aruncat…

Mergeam singur cu metroul prin Moscova. Traversam staţiile de metrou monumentale, cu nume eroice, din perioada stalinistă de tristă glorie a URSS. Ajungeam la biserică mai ales seara, la vecernie. Ascultam corurile splendide şi încercam să descifrez cuvinte din slujba în slava veche. Atmosfera crepusculară din vechile biserici ruseşti avea un farmec aparte. Îl simţeam pe Dumnezeu aproape, mă gândeam că sunt în mâna Lui. Nu cunoşteam mare lucru din slujbele bisericeşti, dar înţelegeam unele cântări asemănătoare cu ale noastre. Am recunoscut Imnul Trisaghion – cântarea întreit-sfântă („Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte făr’ de moarte, miluieşte-ne pe noi”), Imnul Heruvimilor din Liturghie…

Amurgurile la Moscova, toamna, mi se păreau insuportabil de romantice… „Vino toamna la Moscova să asculţi ploaia care cade!”… Am învăţat cântece ruseşti. Începând desigur cu Podmoskovnie vecera („Serile în împrejurimile Moscovei”). Eram singur. Mă plimbam pe străzi necunoscute, intram să mă încălzesc într-o ceainărie din Turghenievskaia Ploşcead (Piaţa Turgheniev) şi fredonam încet: Letiat uuuutki, i tva guuusiaaa / Oi, kovo liubliu, kovo liuuubliuuu / ne dajduuusiaaa: „Zboară raţele şi două gâşte sălbatice. / Vai, pe cine iubesc, pe cine iubesc / nu se va mai întoarce!”.

Am izbutit chiar să intru de câteva ori la Balşoi Teatr, la Lebednîi Ozer (Lacul Lebedelor) sau la Spărgătorul de nuci… Am văzut o coadă de cinci ore la McDonald’s-ul abia deschis în Piaţa Puşkin, care era all the rage în acel moment.

Lavra Sfântului Serghei de Radonej, biserica cu mormântul lui Andrei Rubliov, palatul neterminat al împărătesei Ecaterina, Kremlinul, Galeriile Tretiakov, Teatrul MHAT, Filarmonica, parcurile… nu ştiu dacă mi-a scăpat ceva demn de văzut la Moscova.

Rusia pravoslavnică

Pe atunci abia începea reviri­mentul ortodox în Rusia. Când am ajuns acolo, în septembrie 1991, im­pe­riul totalitar sovietic era în plină destrămare. Era un haos politic şi o imensă degringoladă administrativă. Începea însă şi o mişcare vizibilă de revigorare creştină. Bi­se­ricile începeau să fie renovate, după ce fuseseră distruse sau zăcuseră în paragină vreme de decenii. Am văzut biserici transformate în magazii, depozite, sedii de întreprinderi socialiste. Am intrat în catedrale cu turle amputate, fără cruce deasupra, cu planşee etajate în interior, tot spaţiul compartimentat în birouri, de jos până sus, sub cupola unde odinioară tronase Pantocratorul. Urcai pe scări sau cu liftul, şi acolo unde fuseseră pictaţi Sfinţi vedeai acum pereţii văruiţi, deveniseră încăperi pentru arhive, pline cu dosare prăfuite. Din interior nu-ţi mai dădeai seama că fusese o catedrală. Doar din afară vedeai aşa, o formă ciuntită, dar oricum era… şocant! Da, şocant! Profanare peste tot, laicizare totală. Nu mai recunoşteai pronaos, naos, altar – spaţiul arhitectural era modificat. N-au demolat toate bisericile, ca să nu se revolte populaţia împotriva regimului ateu comunist, dar le-au trans­format în tot felul de depozite şi clădiri cu alte destinaţii. Acum începeau încet să revină, să fie redate cultului, dar acest proces era abia la început.

În Piaţa Roşie de pildă, vizavi-oblic faţă de sinistrul mausoleu unde zace corpul îmbălsămat al lui Lenin, era un teren viran unde fusese o mare catedrală – Kazanskaia, care adăpostea o copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan, ocrotitoarea Rusiei. Icoana a fost furată în 1904, dispariţia ei anunţând parcă dezastrele care au urmat – nefasta revoluţie din 1905 şi cea bolşevică din 1917. Catedrala a fost demolată de Stalin în 1936, pentru a „curăţa” de biserici Piaţa Roşie, unde se ţineau marile parăzi omagiale. Pe locul ei a amplasat un timp birourile Internaţionalei Comuniste. Când am văzut eu locul unde se aflase, se făceau planuri pentru a fi reconstruită.

Mai era celebra Catedrală Hrista Spasiteli – „Hristos Mântuitorul”, demolată de Stalin la începutul anilor 1930. În locul ei sângerosul dictator voia să ridice Palatul Sovietelor, cel mai mare templu al bolşevismului, înalt de 415 metri (pentru comparaţie, Casa Poporului din Bucureşti are „doar” 178 metri înălţime totală: 86 m peste nivelul solului + 92 m adâncime), în care 21.000 de supuşi urmau să-i asculte discursurile. Acest templu trebuia să fie încoronat cu o gigantică statuie a lui Lenin cel zeificat, înaltă de 100 de metri! Dar edificiul, în ciuda tuturor ordinelor, n-a mai fost ridicat niciodată. Acum pe locul unde fusese fundaţia catedralei erau ba­zine de înot. Deja se vorbea despre refacerea ei. Între timp, după aceea, s-au reconstruit ambele, şi multe altele. Atunci nu erau decât bazinele, atât am putut vedea, iar credincioşi ruşi adunaţi în faţă povesteau cum a fost catedrala distrusă din ordinul lui Stalin, cum mii de oameni participaseră la demolare şi cum alte mii vor acum s-o reconstituie. Era în 1991, anul când a căzut Gorbaciov şi, o dată cu el, URSS-ul…

(Va urma)