LOADING

Type to search

Mânăstirea Răteşti, geniul locuirii duhovniceşti

Mânăstirea Răteşti, geniul locuirii duhovniceşti

Share

Buzăul rămâne o regiune extrem de ofertantă sub aspectul duhovniciei tradiţionale. Surprinzătoare, nedescoperită până la capăt, mereu proaspătă – încheietura celor trei provincii româneşti are de arătat lumii moderne tot ceea ce înaintaşii au ştiut să zidească mai bine, în piatră şi în duh. O salbă de mânăstiri, schituri şi sihăstrii aşteaptă smerite semnul învierii. Înviere în conştiinţa noastră de căutători ai izvorului de spiritualitate răsăriteană şi românească, deopotrivă.

 

Pictor de sfinţi şi de masoni

Interesant personaj acest pictor: Gheorghe Tattarescu! A pictat în cursul lungii sale cariere artistice de toate, la grămadă: sfinţi şi masoni, revoluţionari şi heruvimi, portrete de arhierei şi tablouri cu subiecte patriotice! O devălmăşie de teme, o sumedenie de portrete, sute de metri pătraţi de frescă în bisericile din Muntenia – toate sub semnul neo­clasicismului românesc. Da­că la subiectele laice penelul îi mergea ceva mai bine, la cele bisericeşti o dădea adesea în bară. Aproape nimic din ceea ce reprezenta iconografic nu avea legătură cu tradiţia artei bizantine, cu duhovnicia care trebuia conţinută în respectivele reprezentări… Ca şi celălalt „zugrav”, mai tânărul Nicolae Grigorescu, cel care a pictat Zamfira şi Agapia, dar care o dată ajuns celebru nu şi-a mai încercat talantul în zona artei sacre, dovedind mai mult realism şi o mai mare aplecare faţă de pictura laică.

Oricum ar fi fost, Tattarescu a pictat mult. A pictat ajutat de unchiul său, Nicolae Teodorescu, un iconar care avea deja o anumită cotă şi care şi-a permis să deschidă o „Şcoală de zugravi” la Buzău. Această şcoală a fost urmată şi de nepotul său, care l-a ajutat în 1844 (la numai 24 de ani) să picteze la interior biserica mare a Mânăstirii Răteşti. Peste numai 4 ani, la 1848, tânărul artist avea să fie furat de idealurile revoluţiei. A pictat, cu ardoare şi frenezie, tablourile unor paşoptişti celebri: Gheorghe Magheru, Ştefan Golescu şi Nicolae Bălcescu. În ăstimp, luminatul episcop al Buzăului, Chesarie, îl trimisese în Italia, la o bursă. Acolo, la Academia San Luca din Roma, Tattarescu a desprins tehnica şi stilul academismului italian în pictură, pe care l-a importat apoi în ţara lui de baştină.

Interesantă, în cazul de faţă, este intersecţia lui Gheorghe Tattarescu cu doi mari ierarhi, care au păstorit cu grijă Mânăstirea Răteşti: Chesarie (uns episcop la Buzău de însuşi Sfântul Grigorie Dascălu, mitropolit al Ţării Româneşti) şi Dionisie Romano. Între cei doi, evident că cel din urmă avea să fie mai pe placul tânărului artist, deoarece pe când era arhimandrit, a fost înlăturat din învăţământ pentru participare la revoluţia din 1848… Dionisie Romano avea însă merite ecleziale şi culturale incontestabile, fiind cel care a tipărit primul ziar religios din România: Vestitorul bisericesc, în anul 1839!

Iată familia de spirite în care se mişca Gheorghe Tattarescu, şi aceste apartenenţe spirituale i-au amprentat destinul artistic.

Amfiteatrul cu maici

De ce am făcut această acoladă? Pentru că mânăstirea despre care vom vorbi – Răteşti – mai păstrează doar în catapeteasmă amintirea picturii lui Tattarescu, însă ca „mâna a doua”, ajutându-şi unchiul. Restul s‑a pierdut, în urma cutremurelor, care au făcut necesare ample lucrări de reparaţie şi renovare.

Am ajuns în această lavră buzoiană în după-amiaza hramului: Sfânta Treime (aşezământul mai are un hram: Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir). Plecat de la excelenta pensiune „Casa Matei” din Berca (recomand călduros acest loc de ospitalitate românească desăvârşită!), am ajuns pe o căldură înăbuşitoare la Răteşti. Slujba se terminase, lumea se împrăştiase care-ncotro, părinţii veniseră în vizită la tinerele care învăţau la Seminar, un autocar cu copii gălăgioşi, „îndrumaţi” de profesori fără o minimă cultură religioasă, s-a vărsat în curtea largă a mânăstirii, iar maicile fugeau care pe unde să pregătească mica agapă de hram.

Atmosfera arhitecturală a lavrei este balcanică şi românească, deopotrivă, iar tehnica aşezării şi locuirii monahale de acolo – de excepţie! Pe un tăpşan este împlântată biserica mare. De jur-împrejur, iarbă măruntă, amprentată de un adevărat sistem arterial: potecile în cruciş şi-n curmeziş, care arătau ca sistemul de vase sanguine, de vene şi artere al unui uriaş organism. Toate căile duc, evident, la biserică. Aceasta, ca o veritabilă inimă, pompează necontenit har. Marginile acestui amfiteatru sunt formate din căsuţele maicilor. Căsuţe modeste, ca în basmele vechi, cu flori în cerdac, cu trepte tocite, cu geamuri deschise spre lumină. Între toate, stăreţia era cea mai „dichisită”, cu o cascadă florală şi un… palmier triumfător, care sfidase iarna valahă în cine ştie ce seră improvizată cu mult devotament, pentru sensibilităţile mofturosului invitat special.

Sătucul maicilor este desăvârşit în intenţia lui, iar giuvaierul este chiar cişmeaua ridicată de către Fotinia Xenocrat. La fel şi intrarea în biserică – un adagiu arhitectural care duce cu gândul la însorita Eladă. Un ceva grecesc, fanariot – în sensul bun – un aer romantic, o langoare nedesluşită învăluie locul.

Te mai trezeşti din visare la auzul ciripitului fetelor de la Seminar. În 1861, aici s-a înfiinţat o şcoală pentru maici şi pentru fetele sărace din comunele învecinate, prin finanţarea directă a Preasfinţitului Dionisie Romano. Tradiţia şcolii de la Răteşti a fost reluată aici prin Şcoala de Adulte (1912), şi prin Şcoala de Cântări Bisericeşti (1922). În zilele noastre, tradiţia se simte împlinită prin actualul Seminar Teologic, înfiinţat în 1996, prin grija personală a ÎPS Epifanie Norocel, arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei.

Vizite ilustre

Pragul acestei mânăstiri ridicate la sfârşit de secol 16 de boierul Dragomir şi soţia sa a fost trecut de mai multe capete încoronate. Un astfel de eveniment a fost fixat pe pânză şi stă în colecţia muzeală a Răteştilor, eveniment care a constat în vizita regelui Carol I (pe atunci principe) în mânăstirea buzoiană. Vizita de neuitat a avut loc la doar un an de la întronizare, în 1867. Apoi, în schitul de călugări de acum trei veacuri a păşit şi Mihai Viteazul, după ce exact în proximitatea aşezământului a înfrânt o armată tocmită de polonezi. Comandantul preferat al domnitorului nu era altul decât faimosul Baba Novac. Lupta a avut loc la anul 1600. Ehei, ce vremuri glorioase!

Astăzi, turiştii aflaţi în vizită la Vulcanii Noroioşi (fenomen natural unic în Europa) se abat masiv pe la mânăstire. Dar e limpede că o fac mai mult din curiozitate turistică, şi asta e păcat. Poate că şi smerenia maicilor, discreţia lor, nu-l îmbie pe omul grăbit la mai multă introspecţie, la mai multă căutare… Oricum ar fi, Răteştiul rămâne un punct important al spiritualităţii româneşti. Chiar aşa, vizitat în grabă, în pantaloni scurţi sau numai prin vizorul camerei foto…