LOADING

Type to search

Părintele Adrian Făgeţeanu şi duhovnicii de altădată… Interviu cu jurnalistul creştin Sorin Preda

Părintele Adrian Făgeţeanu şi duhovnicii de altădată… Interviu cu jurnalistul creştin Sorin Preda

Share

Sorin Preda, profesor de jurnalism şi gazetar foarte cunoscut din paginile Formulei AS, este un prieten al lumii monahale. Un prieten apropiat, aş spune, de suflet şi de vibraţie duhovnicească al nevoitorilor din chinoviile româneşti. Mi-e tare drag omul acesta, căci este cu adevărat smerit şi profund, chiar dacă în majoritatea timpului se învârte în mediile culturale şi universitare laicizate. Meritele lui, în consecinţă, sunt cu atât mai mari! Discuţia despre părintele Adrian Făgeţeanu s-a iscat firesc, aşa cum plin de firesc a fost cel pe care îl evocăm acum, şi de la a cărui mutare la Domnul se împlineşte un an. La editura noastră va apărea, la mijlocul lui septembrie, şi volumul care îi este dedicat marelui mărturisitor al veacului XX, al cărui nume se leagă şi de mişcarea unică a Rugului Aprins. Fiţi atenţi! (R. B.)

Domnule Sorin Preda, de ce evlavia populară contemporană face o “nedreaptă” diferenţiere între duhovnici: unii sunt “mari”, în vreme ce alţii sunt doar… duhovnici?

Într-adevăr, oamenii fac această distincţie şi greşesc profund, aşa cum greşesc când spun: “Am trăit un mare miracol”. Miracolele nu sunt nici mari, nici mici. Miracolele sunt pur şi simplu (dovadă în plus poate fi şi că substantivul în sine respinge orice diminutiv). La fel, se întâmplă şi cu  duhovnicii. În lumea lor specială, ierarhiile nu au ce căuta. N-aş vrea să greşesc, dar eu cred că adevăratul duhovnic nu este părintele la care te spovedeşti, ci părintele la care te duci să te şi ajute în opinteala sau păcatul tău mărturisit şi asumat. Duhovnicia e o relaţie faţă către faţă, e o chimie specială şi mistică a apropierii între două suflete, două vârste şi două trăiri. De aceea, trebuie să-ţi alegi duhovnicul după îndemnul inimii. Să cauţi şi să te rogi lui Dumnezeu pentru a-l găsi. Să cântăreşti bine şi să nu te grăbeşti. Se prea poate să-ţi găseşti duhovnicul la doi paşi de casă, nu într-o mânăstire din vârful muntelui, aşa cum credeai, stârnit de vorbele admirative ale altora. Da, oamenii caută duhovnici celebri, ceea ce reprezintă o eroare din capul locului, câtă vreme înlocuim pornirea firească a inimii cu o curiozitate meschină şi lăudăroasă prin ea însăşi. Nu vreau să vorbesc cu păcat, dar, la un moment dat, un uriaş duhovnic, cum a fost părintele Cleopa, avea mai mulţi ucenici decât populaţia ţării! Era suficient să-l fi văzut pe părintele în pridvorul chiliei spunând: “Mânca-v-ar raiul!”, ca apoi să te lauzi tuturor că eşti “fiu duhovnicesc” al marelui Cleopa; să-ţi acoperi spusele cu autoritatea lui. Marii duhovnici cunosc prea bine preţul acestei celebrităţi, pe care o poartă ca pe o cruce îngrozitor de grea, pe drumul şi aşa pieptiş al Mântuirii. Marii duhovnici se văd după roadă, după numărul şi calitatea adevăraţilor ucenici. E suficient să ne  gândim la părintele Iustin de la Petru-Vodă. A umplut mânăstirile de preoţi tineri, citiţi şi îndelung postitori. Monahi de toată isprava. De multe ori, e suficient să-l auzi pe cineva cum vorbeşte şi cât de neclinit se arată în credinţă, ca să-ţi dai imediat seama din ce oaste sau familie spirituală face parte. Celebritatea se plăteşte cu asupra de măsură de toată lumea – şi de duhovnic, şi de credincios. Părintele Macarie de la Pasărea ştia acest lucru şi era de o discreţie de-a dreptul serafică. O singură dată l-am văzut în chilia lui şi ţin minte că m-a cutremurat felul în care stătea şi asculta ce îi spuneai. În viaţa mea nu am văzut o tăcere mai profundă şi mai participativă. O tăcere care cuprindea totul, care lămurea, alungând tot felul de îndoieli sau gânduri inutile. O tăcere de început de lume. Când am plecat de la el, m-am simţi ca după o spovedanie întreagă şi plenară. Atunci mi-am dat seama că te poţi spovedi în multe feluri. Te poţi spovedi chiar şi din priviri.

Care a fost duhovnicul care v-a marcat cel mai mult devenirea spirituală?

Duhovnicul pe care voi continua să-l port în suflet este părintele Sofian Boghiu. Cu el am avut parte de o întâmplare de Pateric. Eram în chilia dumnealui de la Antim şi, aşezându-mă pe singurul fotoliu din cameră, aşteptam  ca părintele să înceapă discuţia. Aşteptam în zadar. Aşezat pe o margine de pat, părintele tăcea, privind contemplativ cumva spre un punct indefinit din cameră. Tot aşteptând, mă pregăteam deja să părăsesc chilia, având senzaţia că deranjeaz, că mă aflu într-un moment  cu totul nepotrivit, când părintele şi-a ridicat privirea din pământ şi mi-a spus: “Ei, ai văzut ce bine a fost că am tăcut? Dacă tu spuneai ceva şi eu altceva, ne sminteam unul pe altul şi, până acum, eram déjà certaţi”. Nu pot spune că am fost fiu duhvonicesc al părintelui (m-am spovedit la el de 4-5 ori în doi ani). Pot spune doar că sub patrafir am trăit de fiecare dată în preajma părintelui Sofian un lucru cu totul uimitor. Deşi eram frământat de mulţime de întrebări şi nelinişti, deşi ezitam (cu ce să încep şi cum să fac să nu-l obosesc prea mult pe părintele?), mă aşezam în genunchi şi, imeditat, în minte îmi veneau răspunsurile la mai toate nedumeririle mele. Erau răspunsuri simple, elementare, limpezi ca de cristal. Rămâneam doar cu o problemă, pe care părintele o comenta scurt, fie cu un mic paragraf din Biblie, fie cu un oftat scos din adâncul inimii. În orice caz, după ce părintele îmi punea mâna pe creştet şi-mi dădea crucea să o sărut, ţâşneam pe uşa bisericii ca un adolescent – uşor, bucuros, cu chef de viaţă. Apoi, obosit şi tot mai bolnav, părintele m-a împins uşor spre un alt duhovnic – părintele Iulian de la Flămânda. Era un preot extrem de bătrân, la limita neputinţei. Chiar şi aşa, pot spune că nu am întâlnit un duhovnic mai blând şi mai răbdător ca el. De multe ori mă duceam la spovedanie doar ca să stau în preama lui, să-i simt pacea sufletească şi eventual, la plecare, să iau cu mine (pe haine, pe păr, pe buze) ceva din tăcerea şi liniştea unui om care, deşi făcuse 18 de ani de temniţă grea şi afurisită, părea cel mai fericit om de pe pământ. N-am să uit în veci cum stătea cuminte ca un copil la fereastra casei sale parohiale şi aştepta vreun credincios care să vină să-l spovedescă. N-am să uit, mai ales, imaginea părintelui Iulian străbătând drumul de câtiva metri  ce despărţea casa lui de biserică. O imagine crâncenă şi tulburătoare cu totul. O imagine apoteotică a neputinţei şi a biruinţei îngemănate în acelaşi om. Abia păşind şi sprijinindu-se cu greu de braţul unui credincios, părintele mergea… aproape stând pe loc. Mergea plin de râvnă şi, totuşi, nu înainta deloc. Doamne, ce spectacol! Am rămas un timp să-l privesc cum, în aproape 10 minute, părintele făcuse numai câţiva paşi. Abia atunci am înţeles. Abia atunci un fulger mi-a străbătut conştiinţa şi am descoperit – Golgota noastră e pe orizontală. Nu trebuie să urcăm neapărat. Trebuie să înaintăm. Să păşim pur şi simplu. Urcuşul cel adevărat este doar pentru cei aleşi, pentru cei născuţi să fie sfinţi şi mucenici.

Aţi stat, în câteva rânduri, în preajma părintelui Adrian Făgeţeanu. Cu ce sentiment aţi plecat de lângă dânsul?

Pe părintele Adrian Făgeţeanu l-am văzut doar de câteva ori. L-am văzut la Antim şi, privindu-l cum spovedea, a băgat spaima în mine. Nu era neapărat aspru şi în nici un caz nu era agresiv. Era un bătrânel, o mână de om, un călugăr extrem de energic şi mereu cu o cruce de lemn în mână, dar se simţea de la poartă fibra lui militară, de monah aspru şi neclintit. Mi-l amintesc deci cum stătea într-un colţ al Antimului şi spovedea câte o credincioasă. Spovedea într-o poziţie imposibilă, aplecat într-o parte, ascultând cu toată fiinţa lui, într-o încremenire ce trăda uimire, suferinţă şi respect. Apoi, am auzit despre alungarea lui de la Antim. Uimit şi cu o anume revoltă în suflet, am simţit nevoia să-l caut la mânăstirea lui de surghiun şi să discut cu el, să aflu mai multe despre Rugul Aprins, despre care începusem să scriu ceva, dar fără prea mult entuziasm, uimit fiind să constat cât adevăr avusese Andrei Scrima atunci când a scris că nimeni nu se poate apropia de Rugul Aprins, că  Rugul Aprins e un subiect interzis, aflat sub pecetea tainei pentru mult timp, până într-o zi când se va da dezlegare şi vom înţelege cu toţii importanţa acestei mişcări ortodoxe. În acea zi de toamnă molcomă şi binecuvântată, am discutat cu părintele mai multe despre viaţa lui, dar şi despre imensa personalitate duhovnicească a părintelui Calinic Caravan – un adevărat sfânt, care, atunci când te vedea că greşeşti, nu spunea nimic, în schimb se apuca de îndată să facă cel mai greu canon în locul tău. Ţin minte deci că, în timp ce părintele Adrian vorbea, eu mă gândeam cum e posibil să alungi în pustietatea muntelui un om bătrân, bolnav şi orb pe deasupra… Chiar mă întrebam cum îngăduise Dumnezeu o asemenea nedreptate, când părintele, parcă citindu-mi gândul, s-a apropiat  de urechea mea şi, uşor şoptit, mi-a spus: “Nu te mai frâmânta atât, frate! Au vrut să mă pedepsească, dar mi-au făcut cel mai mare bine. O să plec dincolo purtând în suflet liniştea acestui loc. Chiar dacă nu mai văd, îl simt. E un loc frumos, cum trebuie să fie poieniţa din faţa Raiului. La Bucureşti, eram într-un cazan de zgomote. Mult praf şi multă vorbă în zadar”…

Care este cea mai dragă amintire care va leagă deacest duhovnic atipic?

Multe s-au întâmplat de-a lungul întrevederii noastre de la Locurele – inclusiv un incident anume, care m-a făcut să cred că părintele era văzător, în ciuda orbirii provocate de acel cheag de sânge pe creier, lăsat ca amintire de torţionari în timpul anchetelor de la Securitate. Nu vreau să vorbesc acum despre acest incident. Ceea ce pot să spun este că, la sfârşitul întrevederii noastre, mi-a cerut să opresc reportofonul şi să strâng carnetul de notiţe, după care m-a tras de o parte şi, cu o voce extrem de joasă şi de conspirativă, mi-a spus că vrea să-mi mărturisească un mare secret din viaţa lui, cu condiţia să nu spun la nimeni, să tac precum mormântul. După ce m-a legat cu o nouă promisiune de tăcere, mi-a spus acel secret şi eu m-am cutremurat. Era ceva tulburător, ceva intens şi plin de uimire, dar, în mod ciudat, în clipa în care părintele a terminat ce avea de spus, memoria mea s-a şters instantaneu. Din secretul lui nu am rămas decât cu această senzaţie indescriptibilă de cutremurare şi uimire, la care timpul a mai adăugat un mic şi nevinovat premiu de mândrie. Mândria că părintele Adrian a avut atâta încredere în mine încât mi-a încredinţat cel mai mare secret al vieţii lui. Un secret despre care, vă jur, nu mai ştiu absolut nimic. L-am uitat atât de repede, încât uneori mă întreb dacă această întâmplare cu părintele a fost reală sau doar o simplă proiecţie de moment a dorinţei mele.

Careerau mărturiile părintelui Adrianprivitoare laperioada prigoanei comuniste?

În cele câteva întâlniri ale noastre (două din ele la Antim, în vederea unui interviu pentru Formula AS) părintele mi-a lăsat impresia nu că refuză să-şi amintească despre ororile închisorilor comuniste, ci că subiectul nu-l mai interesează prea mult; că, în felul lui, i-a iertat pe prigonitori. Printre altele, mi-a povestit uşor amuzat cum la Mânăstirea Lainici refuza să se roage pentru conducătorii ţării, aşa cum refuza în general să se roage pentru Ceauşescu şi pentru comunişti. Degeaba insista cu blândeţe stareţul Calinic Caravan să-şi ierte duşmanii – părintele Adrian părea incapabil să treacă peste toate câte îndurase de la comunşti. “Nu-i nimic”, i-a zis  ca o concluzie bătrânul părinte Caravan. “Dacă tu nu vrei, o să te oblige Dumnezeu”. A doua zi, la poarta Mânăstirii Lainici va opri o coloană de maşini negre, din care a coborât Ceauşescu, însoţit de doi bătrânei, părinţii lui. Apoi, intrând în curte, s-a îndreptat chiar spre părintele Adrian şi, fără nici o altă prezentare, i-a spus direct: “Vreau să faci o rugăciune pentru părinţii mei!”. Obligat de situaţie, părintele Adrian a intrat în biserică şi a făcut rugăciunea aşa cum i se ceruse, nu fără a constata uimit câtă dreptate avusese înţeleptul stareţ Caravan – dragostea şi iertarea sunt mai presus decât oricare altă suferinţă… Sigur că părintele trăise experienţe colosale în închisoare, cea mai intensă dintre toate fiind apropierea de Dumnezeu. Cu o emoţie de care puţini cred că era capabil, părintele mi-a povestit, de pildă, cum a strigat în luminata noapte de Paşti: “Hristos a înviat!” şi toate celulele din Aiud au început să răsune de cântarea minunată a Învierii, a Speranţei, spre disperarea gardienilor care trăgeau focuri în aer şi cereau întăriri, crezând că s-a declanşat o revolta. Părintele vorbea cu duioşie parcă, cu o anume sfială, despre anii de detenţie. În închisoare descoperi tot darul lui Dumnezeu. Acolo îţi recâştigi cumva inocenţa şi începi să te bucuri de orice – de la o rază de soare strecurată printre zăbrele până la o vorbă bună şi un zâmbet de încurajare. Intransigent, aspru şi tăios devenea atunci când îşi amintea despre minciunile cumplite, puse la proces în seama lui. În ciuda oricăror eforturi, nu suporta nedreptatea. Aici se vedea fibra lui profundă şi disciplinată de om moral, de teolog şi militar de carieră. Iubea corectitudinea şi nu accepta ca să spună cineva (indiferent cine) despre el că a schingiuit sau a ucis oameni, aşa cum nu accepta ca un om, asemenea  părintelui Ghiuş, să fie numit criminal, când ştia prea bine că părintele Benedict nu era în stare să omoare la propriu nici o muscă … Aşa era părintele Adrian – om al modestiei desăvârşite. Vorbele bune şi pompoase le lăsa mereu în seama altora. El nu-şi aroga nici un merit. Eventual, tăcea. Eventual, schimba discuţia, trecând la “şi altele” toate  nedreptăţile, acuzele mincinoase şi bătăile suferite în temniţă, nu fără a constata, cu o luciditate ce-ţi dădea fiori pe şira spinării, că Dumnezeu i-a luat la ceruri pe cei mai buni (colegii lui de celulă) şi l-a lăsat, în schimb, să trăiască pe el – cel mai slab, mai “costeliv în ale credinţei” dintre toţi.

Avea umor câteodată părintele. Un umor pe măsura lui – puţin cam aspru, colţuros şi lansat cu foarte multă précizie. Un umor de îndreptare, bun doar să certe cu folos pe cineva, aşa cum a făcut cu ucenicul pe care l-a admonestat, spunându-i într-o zi geroasă de iarnă: “Nu  o să încălzeşti în veci curtea bisericii, oricât de mult ai lăsa uşa deschisă”. Şi mie, ţin minte că mi-a spus o nostimadă de-a lui – o vorbă deopotrivă comică şi adevărată. Îmi spunea  părintele că acei creştini “de apartament”, care nu mai vin duminica  la Sfânta Liturghie şi spun că  se roagă la ei acasă, aceştia deci cred în sinea lor că se pot mântui singuri. Prin aceasta, zicea părintele, “ei se aseamănă cu Baronul Münchau­sen, cel care pretindea că zboară prin forţe proprii, doar trăgându-se singur de păr în sus”. Inteligent şi trecut pe la şcoala sucelilor şlefuite ale lui Ţuţea, părintele ar fi putut râde de multe. Se abţinea însă, considerând că, în lumea în care trăim, râsul reprezintă nu doar pierdere de vreme, ci şi o  gravă necuviinţă faţă de suferinţa Ţării şi a unei întregi  generaţii de “tineri fără tinereţe”: Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Petre Ţuţea, Dumitru Stăniloae, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş, Petroniu Tănase, Andrei Scrima, Daniil Sandu Tudor, Vasile Voiculescu şi atâţia alţii

Are părintele Adrian urmaşi în ale duhovniciei?

Nu ştiu dacă părintele are urmaşi. Nici nu cred că l-a interesat foarte mult acest aspect. Gândul lui părea că se oprise la două lucruri extrem de importante pentru el: să ridice o mânăstire pe Piscul Crăsanilor şi, dând mărturie despre oamenii pe care i-a cunoscut, să nu se uite prea repede suferinţele generaţiei “tinerilor fără tinereţe”. Altcumva, părintele nu-şi făcea prea multe iluzii legate de viitor. Vedea focul de paie al credinţei de moment, aşa cum vedea marile încercări prin care vom trece şi spectacolul cumplit al bisericilor goale, cu lacăt pe uşă, aşa cum se întâmplă deja prin Germania sau Elveţia… Fire mai dură, de om neclintit şi indestructibil, părintele nu putea lăsa urmaşi spirituali, deşi, dacă mă gândesc mai bine, când l-am vizitat ultima oară la Locurele, ucenicul său, tânărul monah care avea grijă de el şi îi citea zilnic din Biblie, se agita prin curte în dreptul unui mesteacăn. Cu un cuţit făcuse o crestătură în scoarţa copacului, de unde aduna picăturile de sevă, în care voia să dizolve două linguriţe de miere – mâncarea din acea zi a părintelui. Nu ştiu cum îl cheama pe acest ucenic şi nu ştiu unde să-l caut, dar mă gândesc că părintele i-a schimbat într-atât viaţa, încât acest ucenic va reuşi să o continuie pe cea a părintelui Adrian.

Vă îngrijorează aparenta lipsă de bătrâni înţelepţi în rândul monahilor actuali?

Mă îngrijorează şi constat că, părăsindu-ne duhovnici vestiţi (Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Cleopa Ilie, Adrian Făgeţeanu ş. a.), rămânem tot mai săraci şi fără alinare. Rămânem cumva ai nimănui. Am crezut acest lucru, mai ales după plecarea părintelui Sofian, până când am găsit un preot tânăr lângă casă, care m-a făcut să înţeleg un lucru elementar – oriunde aş fi şi în orice situaţie m-aş afla, să-L am pe Hristos lângă mine. Apoi, am cunoscut câţiva preoţi şi stareţi tineri, proveniţi mai ales din rândul ucenicilor părintelui Iustin (la mănăstirile Casian, Sf. Ioan Rusu, Ponor, Nera, Huda lui Papară, Siliştea, Oaşa etc.), care m-au uimit cu râvna şi neclintirea lor ortodoxă. Să nu ne plângem şi să dăm slavă lui Dumnezeu. Încă mai avem duhovnici (de-ar fi să ne gândim doar la părinţii Iustin de la Petru-Vodă, Vasile de la Rusă, Paisie de la Parva, Mina de la Runc, Arsenie de la Cornu). Să preţuim ce avem şi să nu ne semeţim, lăudându-ne cu ce nu e al nostru, amintindu-ne în schimb cuvintele incredibil de actuale ale lui Petre Ţuţea: “E adevărat că nu mai avem duhovnicii de altădată, dar nici credincioşii nu mai sunt cum erau cândva”.