LOADING

Type to search

Aluniş: Colţii nepăsării

Share

Satul Aluniş, comuna Colţi, judeţul Buzău. Acolo se termină istoria, lumea şi drumul – care de fapt nici nu a început, fiindcă fantoma ciuruită a ceea ce trebuia să fie drumul de acces dinspre Pătârlagele, cale de vreo 10 km, nu poate fi ridicată la rangul de arteră de comunicaţie! Ei bine, dacă toate s-au terminat la cei aproape 500 de metri altitudine, sub poalele Muntelui Martirei, totuşi acolo nu s-a epuizat şi nesimţirea românului pus pe căpătuială. Da, faptele vorbesc: duminică 14 august, ora 12,00, cu o zi înainte de prăznuirea Adormirii Maicii Domnului, în ultima secvenţă a postului, muzica lăutărească lătra peste cea mai veche biserică din România în care încă se slujeşte!

Doi ciobani…

Halucinat, cobori din maşină cu rinichii praf după şocurile încasate în amortizoarele deja obosite. Şi atunci – surpriză! Valuri-valuri de muzică ţigănească – manele, lăutărească etc. – te învăluie, cu tot cu reverberaţiile generoase ale muntelui. Uimit, te uiţi după complexul rupestru de la Aluniş, căutând cu ochii biserica şi chiliile săpate în piatră. Ce vezi mai întâi este parcarea din faţa cârciumei (o „pensiune”), care-i plină, bărbaţii tăifăsuind la o halbă de bere, iar femeile îmbrâncindu-şi copiii, de ici-colo. Într-adevăr, vis-à-vis e un panou cu un istoric redactat în limbaj academic, o poartă de lemn, câţiva brazi seculari îndesaţi solidar unii într-alţii, un cimitir. Al satului, cum vei descoperi rapid după înscripţiile de pe cruci. La poalele peretelui de stâncă, în prelungire, se iţeşte o jumătate de bisericuţă de lemn, vopsită în albastru. Un capac, un dop pus muntelui de gresie de deasupra, care are măruntaie bogate. Liturgic, evident…

Am ajuns la biserica săpată în piatră puţin după orele amiezii, când tot satul aproape terminase de spovedit. Mai multe femei, câţiva bărbaţi, îşi aşteptau acum rândul. Întreaga adunare era învăluită „pios” în aceeaşi muzică insuportabilă. „Cum o spovedi părintele acesta?!”, m-am întrebat îngrozit de situaţie. Dornic să pozez interiorul ocupat de cei care se mărturiseau, am întrebat cum pot să fac să intru. „Mai aşteptaţi puţin, că mai sunt câteva babe”, mi-a spus „competent” o altă babă. „Cu păcate… multe?”, am întrebat, încercând să fac o glumă, dar să şi aflu cumva cu tact gazetăresc ritmul de înaintare. „Dumnezeu drăguţul mai ştie câte, că noi le-am uitat şirul”, îmi întoarce baba vorba, cu agerime comunicaţională şi realism teologic. „Deh”, suspin şi eu în doi peri, şi mă îndepărtez agale. De fapt, fierbeam de curiozitate să intru în biserica pe care nici măcar nu puteam să mi‑o reprezint. Aşa se face că am luat drumul chiliilor de lângă, chilii şi ele săpate în piatră pe la anul 1274, aşa cum presupun sursele istorice. Acolo, altă surpriză: un meşter de cazane cu ţiganca lui, veniţi tocmai din Galaţi cu o rablă de Dacie galbenă, pe care o depăşisem pe „drum” (vă amintiţi, fantoma ciuruită…). Aceştia se oferă imediat să-şi ofere serviciile de ghid, pe care – evident – nu le cerusem. Mi-au explicat că acolo ciobanii făceau focul, că erau sculptate locuri de candelă şi cruci (malteze chiar, spre uimirea mea, ceea ce atestă o posibilă influenţă cruciată, foarte veche), că acolo oamenii trăiau liniştiţi, că doi ciobani… „Stop, până aici!”, am zis. „Vreau să aflu istoricul de la părintele sau de pe peretele bisericii”. Da, într-adevăr, doi ciobani numiţi Vlad şi Simion au săpat frenetic, aproape ca nebunii, în stânca de la Aluniş. Unul din ei avusese un vis, în care o voce îi poruncea să sape în acea stâncă, deoarece acolo va găsi o icoană! Şi a găsit-o. Inscripţia care atestă acest fapt se află în altar, cu numele celor doi creştini. Mare minune şi credinţa acelor oameni! Dar tocmai de aceea bunul Dumnezeu cu astfel de persoane glăsuieşte: care nu caută explicaţii parapsihologice, raţiuni superioare, motivaţii personale. Sapă şi gata! În stâncă. În piatră seacă. Şi găsesc exact ceea ce li s-a spus că vor găsi! Doamne, credinţa în Tine sfidează de cele mai multe ori logica omenească, rânduiala firii (ce să caute o icoană în mijlocul unei stânci?!) şi toate obişnuinţele vieţii noastre tihnite…

… şi un academician arheolog

Mergând pe firul istoriei, aflăm că aşezământul rupestru a fost atestat la 1351 şi până în 1871 a fost schit de călugări. Hramul este unul grăitor: Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. 1871 este şi anul în care omul de cultură şi entuziastul arheolog Alexandru Odobescu, însoţit de graficianul elveţian Henri Trenk, face o vizită în regiune, aducând la cunoştinţa lumii academice existenţa acestor vestigii paleocreştine. Da, paleocreştine, căci cercetările sistematice asta au dovedit: peşterile şi chiliile săpate în stânca buzoiană (de fapt, 10 la număr, risipite în toţi acei munţi sălbatici care poartă nume legate de creştinism: Crucea Spătarului, Culmea Martirei etc.) aparţin primelor secole de prigoană asupra creştinilor, făcută în special de goţi. Ei l-au martirizat în 372 şi pe Sfântul Sava, misionarul capadocian înecat în apele Buzăului. Ei bine, din acea perioadă există multe mărturii că locuitorii complexului rupestru de la Basarabi (Dobrogea) aveau strânse legături cu cei din zona Bozioru (Alunişul de azi). Dovadă stau semnele de pe pereţi, formele crucilor şi ale bisericilor sculpate în piatră. Apariţia timpurie a vieţii monahale în ţinutul Buzăului se datorează strânselor legături duhovniceşti dintre mânăstirile de la gurile Dunării cu Dacia nord-dunăreană. Cea mai puternică dovadă în acest sens este prezenţa peştelui – simbol paleocreştin – la intrarea uneia din peşterile sihăstreşti de la Nucu-Aluniş. Invazia slavilor pe la gurile Dunării, în drumul lor spre centrul Traciei (secolul 7) şi distrugerea celor mai mari cetăţi şi mânăstiri din Dobrogea i-a silit pe mulţi creştini şi călugări să se refugieze aici, în Munţii Buzăului.

Mai târziu, în Evul Mediu, pe lângă un pomelnic „recent” de pe vremea lui Neagoe Basarab, apare şi crucea malteză, care are în sine o poveste şi o simbolistică interesantă: „În anul 1048 un grup de negustori din republica italiană Amalfi au obţinut permisiunea de a construi la Ierusalim o biserică, o mânăstire şi un spital, ca un ajutor de întâmpinare pentru pelerini. În anul 1113 o Bulă papală le acordă privilegiul de a-şi alege conducătorii independent de orice autoritate laică sau religioasă. Membrii acestui ordin se numesc «cavaleri ai păcii» şi provin din toate ţările Europei; este un grup militaro-religios, membrii sunt militari şi călugări .Cele opt vârfuri ale crucii malteze simbolizează regenerarea; se susţine şi ideea că reprezintă cele opt virtuţi: loialitatea, evlavia, sinceritatea, curajul, gloria şi onoarea, dispreţuirea morţii, ajutorarea celor săraci şi bolnavi, respectul pentru Biserică”. Asta spune istoria oficială, dar noi ştim care a fost rolul cruciaţilor, spre exemplu în căderea Bizanţului de la 1204 şi în jefuirea lui năprasnică. Poate că nu erau acolo şi cavalerii de Malta – ştim că predominant erau veneţienii conduşi de Enrico Dandolo –, dar cruciadele au lăsat urme adânci în istoria tumultuoasă a Orientului creştin, a Ţării Sfinte în mod deosebit…

Cum să dai timpul înapoi?

Rememorând toate aceste lucruri, m-am trezit că pot intra în biserică, sătenii terminându-şi spovada. Am străbătut „pronaosul” din lemn şi am pătruns, uşor aplecat de spate, în tainiţa muntelui. Mică, de dimensiunile unui chivot, cu urme de daltă ca pielea încreţită a unui animal preistoric, bisericuţa ciobanilor respira o resemnare desăvârşită. Pe lângă „mobilierul” amestecat, pe lângă candelabrul electric total nepotrivit cu atmosfera locului, nici geamurile nu cadrau cu restul aşezământului (au fost şi termopane, aveam să aflu din presa centrală!) şi nici icoanele. Tristeţea te învăluia din toate ungherele şi ai fi dat orice ca să întorci timpul înapoi, până la apariţia românului „modern”. Dar cum istoria nu se poate schimba – viitorul însă DA! – pleci învins de la Aluniş, cu sentimentul unui gol în suflet. Ce fel de gol? Al neputinţei, al lipsei de orizont, al lucrului făcut de mântuială, al lipsei de consideraţie faţă de înaintaşi.

Oriunde în lume, doi bolovani antici sunt prezentaţi ca minuni ale lumii, o banală, dar veche inscripţie este luminată din toate unghiurile, orice urmă ancestrală, cât de insignifiantă, este cinstită – măcar şi pentru faptul că e purtătoare de profit din turism. La noi, însă? Nici profit nu facem, nici nu ne respectăm tradiţiile şi credinţa. Atunci, despre ce tot vorbim, pe alocuri?