LOADING

Type to search

… mersul pe ape…

… mersul pe ape…

Share

În Veneţia timpul curge invers. Mai precis, istoria se adânceşte în chipul de piatră al oraşului, devine mai profundă, mai tainică, cu cât valurile moderne de turişti o invadeazã. Sunt acei turişti fast-food, gata ambalaţi în clişee, care văd totul numai prin ochiul mini-camerei de luat vederi de ultimă generaţie, turişti care nu au amintiri pe viu, care nu au ce povesti în urma întâlnirii lor cu istoria. Pentru că sunt fiinţe an-istorice, cu instinctul devenirii extirpat. Poate că tocmai de aceea putem spune că, în fapt, nu apele lagunei erodează zidurile Cetăţii Dogilor, ci acest turism brutal – prin superficialitate! – care desfiinţeazã emoţia oricărui reper sacru.

 

“Stăpîna mărilor”,
sub semnul lui San Marco

Bunăoară, un asemenea turist este prea puţin interesat de povestea catedralei închinate lui San Marco, patronul oraşului lagunar, ale cărei sfinte moaşte au fost aduse din Alexandria, la anul 828 după Hristos. Chiar în perioada când se termina măreaţa catedrală (au fost trei, toate pe acelaşi loc), în secolul al 10-lea, Republica Veneţiană se intitula – prin vocea dogelui Pietro Orselo – “stăpâna mărilor”. Titlu, ce-i drept, binemeritat, prin numărul mare de vase: peste trei mii. Cu această flotă, serenissima republică a străbătut Mediterana – Marea cea din Mijloc – intrând în contact cu toate civilizaţiile riverane. De aici enorma bogăţie de stiluri: de la gotic la maur, de la bizantin la baroc, toate culminând cu stilul propriu – acel insolit gotic veneţian. Amestecul de stiluri este oglindit inclusiv în arhitectura celor nouăzeci de biserici care alcătuiesc cofrajul spiritual al insuliţelor (peste o sută la număr), risipite în laguna Adriaticii, dar, mai ales, în toate vânturile civilizaţiilor.

Înger bun, înger rău…

Oraşul are, evident, înger. O forţă protectoare a susţinut acest vis fabulos, plasat cu mult curaj la intersecţia stihiilor, între văzduhuri ceţoase şi ape adesea întunecate, rele. Dar – suntem convinşi – aceeaşi mână a harului s-a ridicat temporar de pe viaţa cetăţii atunci când trupele sale, conduse de bătrânul doge Dandolo, au trecut prin foc şi sabie, timp de trei zile şi trei nopţi, cetatea Bizanţului. Şi asta când? Tocmai în Vinerea Mare a anului 1204! Şi asta când? Tocmai când apusenii porniseră Cruciada a IV-a pentru eliberarea Ţării Sfinte. Şi asta când? Tocmai când islamul bătea cu furie la porţile Constanti­no­polului, anunţând catastrofa prăbuşirii marii Împărăţii creştine. În urma “faptelor de arme”, veneţienii s-au ales cu 3/8 din Bizanţ, cu dreptul la un Patriarh latin şi cu bijuteria neegalată numită Sfânta Sofia. Slavă Domnului că această greşeală a istoriei nu a ţinut prea multă vreme, dar în urma ei raporturile între Orient şi Occident au suferit o leziune nevindecată până astăzi.

Între admiraţie şi mirare

În rest, Veneţia zilelor noastre, sufocată de toţi vizitatorii pământului, trăieşte o binecuvântată amnezie a contemporaneităţii, fapt ce-i creează un şarm cu totul aparte, dar şi o cochetărie a refuzului tehnologic. Pentru că în această rezervaţie a duhului edilitar medieval obişnuitele “cuceriri ale ştiinţei” sunt o prezenţă destul de sfioasă. Şi e foarte bine aşa, căci o vizită în Cetatea Dogilor este o incursiune în adâncul credinţei europene, în profunzimea civilizaţiei Crucii, chiar şi cu momentele ei mai puţin faste. Astfel, apare cu atât mai proniatoare existenţa acestui oraş, cu cât felul lui de a fi a dinamizat lumea de la răscrucea celor două milenii creştine. Afirmaţia se bazează pe spontana mirare a unui episcop catolic, care, vizitând Veneţia, a exclamat: “Cum pot trăi toţi aceşti oameni la un loc, fără să are, să însămânţeze şi să culeagă?!”. Mirare profund întemeiată, dacă judecăm după modul de viaţă tradiţional-agrar al celor de atunci. Cu toate acestea, nu mică ne este mirarea să constatăm cât bun-gust au avut acei comercianţi destul de veroşi, lipsiţi de scrupule, dar nevăduviţi de simţul esteticului. Altminteri, artişti ca Tizian, Tintoretto sau Veronese sunt oameni ai locului, iar alţii s-au înfruptat din oportunităţile culturale ale Veneţiei: Rafael, Giorgione sau chiar românul Petraşcu. Toţi aceştia au lăsat lucrări memorabile – stop-cadre ce acum ne apar ca adevărate vivisecţii ale unor epoci demult apuse.

Un destin în parabole

Desigur, Veneţia nu este numai credinţă săpată în piatră, deşi ei i s‑ar potrivi poate cel mai bine relatarea evanghelică a mersului pe ape al lui Petru. Ca şi Marele Apostol, atunci când serenissima republică a început să-şi piardă credinţa, a început şi scufundarea în mâlurile lagunei. Oraşul scade sub apele verzui-minerale ale Adriaticii, în medie cu câţiva centimetri pe an. Dar în afara condiţiilor geografice obiective, se poate bănui că şi intervenţia divină este acum mai parcimonioasă. Să nu uităm celebrele carnavale şi baluri mascate ale Veneţiei, care făceau deliciul unui Casanova, evenimente admirabil turnate în peliculă modernă de Fellini şi care, cu siguranţă, au făcut ca prezenţa nevăzută a îngerului protector şi a Sfântului Evanghelist Marcu să fie una extrem de discretă. Noi, creştinii, bănuim că destinul Veneţiei este aidoma biografiei fiului rătăcitor, care după un lung periplu este primit cu braţele deschise de către Tatăl. Este – iată! – o mare diferenţă de atitudine faţă de fratele cuminte, care a stat nemişcat în istorie, în ograda proprie, poate pândind nerăbdător cum să înhaţe moştenirea Părintelui său… Dar cum evenimentele mântuirii sunt în curs, aşteptăm şi noi ca fratele rătăcitor să se căiască cu adevărat, iar cel de acasă să-i dea binemeritata şi desăvârşita iertare…