LOADING

Type to search

Preacinstirea Maicii Domnului în Răsărit şi în Apus. Interviu cu scriitorul Răzvan Codrescu

Preacinstirea Maicii Domnului în Răsărit şi în Apus. Interviu cu scriitorul Răzvan Codrescu

Share

Prezenţă constantă, de peste 20 de ani, în presa şi editorialistica ortodoxă din România, autor al mai multor volume de eseuri şi poezii cu tematică religioasă (Recurs la Ortodoxie, Teologia sexelor, Gâlceava dracului cu lumea; Răsăritenele iubiri, Rug Aprins, Crucile pustiei etc.), traducător în româneşte al lui Dante Alighieri (Infernul) şi al lui Ioan al Crucii (Integrala operei poetice), Răzvan Codrescu este unul dintre promotorii laici ai culturii creştine, inclusiv în paginile revistei Lumea Credinţei (în care a scris în mai multe rânduri despre cultul Maicii Domnului şi despre literatura marianică). Interviul de faţă vine în întîmpinarea marelui praznic din 8 septembrie: Naşterea Maicii Domnului.

 

Am aflat că din botez purtaţi şi numele de Marian. Aveţi evlavie la Maica Domnului, domnule Codrescu?

Atâta evlavie câtă poate avea un nedesăvârşit ca mine. Mă străduiesc să o cinstesc după cuviinţă şi îi cer ajutorul, pe care l-am şi simţit nu o dată, asupra mea şi a altora, pentru care mi s-a întâmplat să mă rog, la biserică sau acasă… De altfel, ca ortodox, cu Maica Domnului te întâlneşti la tot pasul: în icoane, în slujbe, în rugăciunile de obşte, în scrierile sfinte, în literatura teologică… Dar bucuria cea mai deplină este, cred, să o întâlneşti, măcar din când în când, în sufletul tău, ca pe o tainică prezenţă maternală, mai presus de imagini şi de cuvinte…

La fel simte nu numai un răsăritean ortodox, dar şi un apusean catolic… Cultul Maicii Domnului uneşte Bisericile tradiţionale. Nu-i aşa?

Da, e o notă diferenţiatoare importantă faţă de cultele protestante şi neoprotestante. Dar sunt şi între ortodocşi şi catolici, pe lângă destule asemănări, unele deosebiri… de sensibilitate mistică, aş zice… Ele transpar şi în formele exterioare ale cultului…

Vă referiţi la dogma Imaculatei Concepţiuni?

Şi la această inovaţie dogmatică târzie a papalităţii, dar nu neapărat în primă instanţă. Această dogmă – pe care Ortodoxia o respinge categoric, ca relativizând raportul dintre uman şi divin, precum şi unicitatea cazului hristic – este şi ea consecinţa deosebirii de sensiblitate mistică despre care vorbeam. În fond, catolicismul extinde abuziv, dintr-un prisos de evlavie, dar desigur nu şi dintr-un prisos de har, dogma neîntinării de la zămislirea şi naşterea Mântuitorului la zămislirea şi naşterea Sfintei Marii din Sfinţii Dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana. Nu-i singura deosebire dogmatică în plan mariologic, dar eu nu pe aceste inovaţii dogmatice aş insista aici, ci pe diferenţe de dată mai veche şi resimţite mult mai direct în viaţa de zi cu zi a credincioşilor, mental şi comportamental. Bunăoară, deşi şi unii şi alţii cinstesc deopotrivă maternitatea şi fecioria Sfintei Marii, apusenii sunt înclinaţi să pună accentul pe feciorie, numind-o predilect Sfânta Fecioară, iar răsăritenii pe maternitate, numind-o predilect Maica Domnului sau Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos)…

Probabil de aici şi marile deosebiri de reprezentare: în icoane, în tablouri, în statui…

Sigur, şi de aici, dar nu numai. Apusul, după Marea Schismă de la 1054, a pierdut relativ repede sensul icoanei, pe care abia astăzi începe să-l redescopere. Iconografia s-a transformat acolo, treptat, în simplă pictură religioasă, lăsată la cheremul fanteziei creatoare a artiştilor, seduşi tot mai mult de „naturalismul” artei moderne (renascentiste şi postrenascentiste). De la un moment dat, Apusul n-a mai avut icoane, ci tablouri, arta sacră a împrumutat principiile, criteriile şi tehnicile artei profane, ba chiar se poate spune că dezduhovnicirea a fost împinsă până la desacralizare. Pe urmă Apusul a extins reprezentările sculpturale şi tot mai multe statui ale Fecioarei (între care şi aşa-numitele „Madone negre”) au angajat pelerinaje şi au jucat întrucâtva rolul icoanelor făcătoare de minuni din aria ortodoxă, uneori cu manifestări similare (de pildă, în Răsărit plâng sau sângerează icoanele, în Apus – mai cu seamă statuile). Drumul de la reprezentarea hieratică de tip bizantin la reprezentarea naturistă de tip renascentist, apoi de la reprezentarea picturală la cea sculpturală seamănă cu un fel de materializare în trepte a spiritualului… Dar mă tem să nu fiu prea speculativ… În fond, e treaba apusenilor cum înţeleg ei să-şi exercite evlavia şi să-şi gestioneze percepţia sacrului… Noi constatăm însă, dincolo de explicaţii, diferenţele certe şi uneori radicale. Mesajul icoanelor răsăritene este prin excelenţă duhovnicesc, în ele simbolistica şi expresivitatea sunt dincolo şi mai presus de frumosul „estetic” al artei profane, ce pare pur şi simplu ignorat. Madonele apusene, în marea lor majoritate, sunt nişte tinere femei mai degrabă nurlii, frumoase după normele lumescului, adeseori fără nici o sugestie de spiritualitate. Şi nu este vorba numai de reprezentările Maicii Fecioare, ci şi de cele ale Pruncului, îngerilor sau altor personaje însoţitoare, de întregi ansambluri compoziţionale. Dacă „primitivii” italieni (Cimabue, Duccio, Giotto) mai erau încă tributari „canoanelor” bizantine (s-a şi spus despre ei că n-ar fi fost decât „nişte bizantini de geniu”), reprezentările scenelor religioase ajung treptat din ce în ce mai libere şi mai divergente. Dintre cele în care apare şi Maica Fecioară, unele sunt aproape egal de răspândite în Răsărit şi în Apus (Naşterea din Betleem, Buna Vestire, jelirea Domnului la coborârea de pe Cruce etc.), dar viziunile devin tot mai diferite. Altele sunt frecvente în Apus şi foarte rare în Răsărit, sau invers. În Apus, bunăoară, e des reprezentată Sfânta Familie (Iosif, Maria, Pruncul), aproape neglijată în Răsărit, unde abundă, în schimb, reprezentările de tip Deisis (Hristos, Maica Domnului, Ioan Botezătorul), practic absente în Apus. Sau un alt exemplu: Adormirea Maicii Domnului e cu timpul (mai ales după secolul 15) tot mai puţin reprezentată în arta religioasă apuseană, de parcă spiritul „pozitivist” al Apusului s-ar fi temut, conştient sau subconştient, ca nu cumva prestigiul Maicii Vieţii să fie lezat de înfăţişarea ei pe năsălie… Într-un cuvânt, reprezentările apusene devin tot mai particulare, mai „realiste” şi mai sentimentale („cultul inimii” e simptomatic), pe linia unui pietism estetizant, cu tentă tot mai lumească sau mai „antropomorfizantă”…

Într-adevăr, sunt specifice catolicismului cultul „Inimii Preasfinte a lui Isus” şi cultul „Inimii Neprihănite a Fecioarei”… Aş vrea însă să vă întreb altceva: nu cumva creştinismul tradiţional, fie el oriental sau occidental, ajunge s-o transforme pe Maria din Nazareth într-o divinitate, la paritate cu Sfânta Treime, cum sună mai ales reproşurile unor secte de azi?

Nici vorbă! E numai o impresie – fie a celor necatehizaţi, fie a celor smintiţi de răstălmăciri eretice. În privinţa aceasta, lucrurile sunt clare, atât în Răsărit, cât şi în Apus (chiar dacă unele exagerări sau stângăcii dogmatice ale romano-catolicismului vor fi contribuit la această impresie falsă): Maica Domnului este fiinţa creată care a atins cel mai înalt grad de desăvârşire, atât la nivelul creaţiei văzute, cît şi al celei nevăzute (“mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii”), şi de aceea i se şi acordă o cinstire aparte (preacinstire sau supra­cin­stire; catolicii zic: supravenerare), mai prejos de adorarea cuvenită lui Dumnezeu/Sfintei Treimi (Tatălui, Fiu­lui, Duhului Sfânt), dar mai presus de cinstirea sau venerarea adusă Îngerilor şi Sfinţilor. Sunt deci trei trepte, marcând distincţii clare, pe care le face orice credincios adevărat (chiar dacă în vorbirea curentă apar unele oscilaţii): cinstire, preacinstire, adorare; sau, în termeni catolici, venerare, supravenerare, adorare. Şi aici limba greacă ne lămureşte cel mai bine: lui Dumnezeu – şi numai Lui – I se cuvine latreia (adorarea, închinarea supremă), deosebită esenţial şi categoric de cinstirea în general (proskynesis), care se poate manifesta fie ca ­hiperdoulia (preacinstire: Mai­ca Domnului), fie ca doulia (cinstire: Îngerii, Sfinţii). Că omul, smintindu-se, poate cădea în diferite „latrii” necuvenite, cum este şi ido(lo)latria, aceasta-i altă discuţie!

Maica Domnului este mijlocitoarea prin excelenţă dinaintea lui Dumnezeu pentru oameni, iar credincioşii o numesc în mod curent ocrotitoare sau grabnic-ajutătoare, ca pe una ce s-a învrednicit de putere multă prin harul Duhului Sfânt; deci în ea şi prin ea lucrează puterea lui Dumnezeu, pe care o mărturisim regulat în ecfonisul: „Că a Ta este împărăţia, puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.

Face Maica Domnului diferenţieri între credincioşi? Mijloceşte ea mai mult pentru ortodocşi decât pentru catolici, sau numai pentru unii şi nu şi pentru alţii?

Socrate zicea uneori: „Ar trebui întrebat un zeu”. Mutatis mutandis, îmi vine şi mie să vă zic aici: „Ar trebui întrebat Domnul Hristos sau întrebată Maica Domnului însăşi”. Eu unul, atât cât mă duce capul şi atât cât am putut cuprinde cu învăţătura, v-aş răspunde că Maica Domnului este iubitoare şi ajutătoare a tuturor celor ce o mărturisesc ca atare şi i se încred cu inimă curată. Ba chiar şi un rătăcit dacă s-ar întâmpla să o cheme în rugăciune, într-o clipă de sinceră iluminare, eu am convingerea că nici pe acela nu l-ar lăsa nemângâiat… „Nu lăsa, Măicuţă, să pierim pe cale,/ căci noi suntem fiii lacrimilor tale…”

Vă rog să-mi mai răspundeţi la o ultimă întrebare: cei care poartă numele Maria sau Marian îşi serbează onomastica pe 15 august sau pe 8 septembrie?

Eu nu ştiu cum e nărăvit fiecare, după mai multa sau mai puţina învăţătură de care a avut parte. La rigoare, marele praznic din 15 august, fiind cel al Adormirii, reclamă austeritate. Pentru sărbătorirea onomastică a fiecăruia, cu petrecere şi daruri, e mai potrivit cel din 8 septembrie, al Naşterii Maicii Domnului.

Vă mulţumesc mult şi vă rog să mă iertaţi dacă v-am pus şi întrebări mai proaste…

Oare eu, despre răspunsuri, n-ar trebui să spun la fel? Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, la rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, să ne lumineze pe toţi, căci nu-i nimeni care să nu aibă nevoie de un plus de lumină.