LOADING

Type to search

Despărţirea de un mare ierarh

Despărţirea de un mare ierarh

Share

În seara zilei de 31 ianuarie (ora 19.25), la Secţia de Terapie Intensivă a Clinicii Chirurgie I din Cluj‑Napoca, s-a curmat aventura pământească a vlădicăi Bartolomeu, scriitorul Valeriu Anania, slujitorul fără preget al lui Dumnezeu şi al Limbii Româneşti. Pe 18 martie ar fi împlinit 90 de ani, dar voia dumnezeiască a fost să-i ridice mai din vreme crucea suferinţei şi să-l adauge în plină iarnă la neamul lui cel adormit. A fost înmormântat joi 3 februarie, cu fastul cuvenit, în Cripta Ierarhilor de sub Catedrala Ortodoxă din Cluj. Însoţim în continuare imaginile de la cere­monia înmormântării cu câteva evocări ale unor clerici sau mireni care l-au preţuit şi l-au cunoscut îndeaproape. Dumnezeu să-l odihnească şi să ne facă vrednici de dreapta lui pomenire.

Leul în iarnă al Ardealului ortodox

Sunt multe lucruri – esen­ţiale şi incontestabile – care s-ar cădea ştiute şi mărturisite despre cel căruia în târziul vieţii i s-a spus “Leul Ardealului”: că este unul dintre marii scriitori creştini români ai secolului 20 (poet, dramaturg, prozator), tălmăcitor al Bibliei şi cărturar bisericesc, monah de la 20 de ani, arhiereu autoritar (şi la un pas – fără a şi-o dori cu tot dinadinsul – de a fi fost chiar Patriarhul României), vajnic luptător anticomunist şi fost deţinut politic, paznic nezdruncinat al Ortodoxiei şi al tradiţiilor naţionale…

Eu unul l-am socotit şi îl socotesc pe Înaltul Bartolomeu drept cel mai experimentat şi mai prestant arhiereu postdecembrist al Bisericii mele şi mi-ar fi plăcut să-l văd în ultimii săi ani pe scaunul patriarhal, având în vedere şi faptul că merituosul mitropolit Daniel oricum ar fi ajuns patriarh după aceea. Ar fi fost frumos ca imediat după greu încercatul Părinte Patriarh Teoctist să vină în fruntea Bisericii, fie şi doar pentru puţini ani, tot un om din aceeaşi generaţie, dar cu alt „traseu”, din ceata nu puţin numeroasă a răscumpărătorilor de vremuri, luptător împotriva ateismului comunist, prigonit pentru Hristos, scriitor şi cărturar de seamă, şi acesta să predea ştafeta generaţiei următoare, în numele şi în duhul martirilor crucii din Gulagul românesc. Sunt şi voi rămâne încredinţat că Înaltul Bartolomeu ar fi fost un patriarh cum n-am mai avut până acum şi cum poate nici nu vom avea vreodată, căci oameni de forţa şi înzestrarea sa nu se nasc în fiecare generaţie şi nu sunt experienţial repetabili. N-a fost să fie aşa. În orice caz, a-l preţui pe unul (Dumnezeu să-l ierte) nu înseamnă a-l dispreţui pe celălalt (Dumnezeu să-l ţină), aşa cum, dacă îmi aleg drept patron spiritual un anume sfânt, nu înseamnă că-i desconsider pe ceilalţi sfinţi…

Azi, omul unic şi irepe­ta­bil nu mai e printre noi. În ce ne-a rămas nepervertit, îl plânge Ardealul şi toată ţara. Ce va fi în urma sa? Îşi va asuma Sf. Sinod al B.O.R. imaginea publică a slăbiciunii versatile şi va reface Mitropolia Ardealului după cum a fost înainte de 2006, dându-i mitropolitului de la Sibiu satisfacţia de a recupera acum ceea ce a pierdut atunci? Va urca Î. P. S. Andrei de la Alba Iulia la Cluj? Au vreo şansă la scaun – fie el mitropolitan sau doar arhiepiscopal – P. S. Irineu, vicarul de la Cluj, sau Î. P. S. Serafim, Mitropolitul din Germania? Va scăpa P. S. Ioan Selejan de crucea Covasnei şi Harghitei? Un lucru e cert: oricine şi în orice variantă i-ar urma în scaun, nu-i va fi deloc uşor să se măsoare cu umbra marelui răposat şi să dea impresia că acesta ar fi lăsat în urmă un gol mai mic decât a lăsat de fapt. Ceea ce rămâne deocamdată de sperat este că nu ne-am pervertit şi n-am decăzut într-atât încât să confirmăm româneşte proverbul că “de leul mort îşi bat joc până şi iepurii”…

Răzvan Codrescu

Un drac de popă!

„Ăsta-i un drac de po­pă!”, a exclamat Teohari Georgescu, în culmea nervilor. Clujul fierbea în acel an 1946, când studenţii s-au revoltat împotriva revizionismului maghiar, dar şi contra bolşevizării României (atât prin trupele de ocupaţie, cât şi prin tratatele internaţionale – adevărate trocuri cu ţări, populaţii şi conştiinţe individuale). Malaxorul istoriei stârnite de inconştienţa/slăbiciunea oamenilor acelor vremuri zbrobea tot ce întâlnea în cale. Piereau înghiţite în turbion popoare întregi, instituţii, religii, patrimoniu, proprietăţi… Cine cuteza să stea în calea tăvălugului?! Cum cine? Printre puţini alţii, acel „drac de popă” care organizase greva studenţească în marele centru universitar transilvan. Nimeni altul decât Bartolomeu Anania, pe care ministrul de Interne de atunci – faimosul călău al naţiei române, Teohari Georgescu – îl calificase astfel…

Interesant cum s-au putut alătura, în conştiinţa acelui om simplu în ale teologiei – aşa îmi place să cred că era respectivul ministru (pardon: sinistru) de Interne – cele două realităţi total disjuncte: sutana şi satana. Două stări de agregare diferite ale spiritului, două paradigme ale devenirii, două slujiri. Ce legătură poate fi între un popă şi un drac şi – mai mult! – ele să poată „merge” împreună spre descrierea unui singur om? Aici mă amuză gândul că românii au brevetat o expresie şocantă în a descrie superlativele unei persoane: „E dat naibii!”, adică, în traducere: e foc de bun, e cel mai bun, e aproape ireal de bun în tot ceeea ce face.  Aşa cred că a alăturat şi Teohari Georgescu (şi mulţi după el, vă asigur) admiraţia şi comparaţia cu satana, precum şi meseria respectivului, în care oricum nu credea: cea de popă. Şi a reieşit alăturarea explozivă de termeni, care face cinste neamului ortodox reprimat cu brutalitate.

„Dracul” acela de popă a încurcat socotelile mai marilor zilei, de nenumărate ori. Lunecând prin ghearele destinului brutal ca un ţipar, umbrit de Duhul Sfânt, ocrotit de un patriarh providenţial, îndurând privaţiuni imposibil de descris, singurătăţi copleşitoare, defăimări inimaginabile, Bartolomeu nu şi-a trădat nici o secundă destinul şi chemarea. Destinul lui a fost cel al neamului românesc, iar chemarea – dubla lui chemare – şi-a împlinit-o cu prisosinţă: a scris şi s-a rugat. A trăit ca un leu, a muşcat şi s-a luptat ca un leu, a fost atacat ca un leu, dar NU a murit ca un leu: adică singur. Se şi amuza vlădica de supranumele care i s-a dat, de către stareţa de la Râmeţ: Leul Ardealului. Glumea adesea pe tema asta, zicând că leii, neavând duşmani naturali care să-i doboare, mor de moarte bună, dar într-un penibil total:  de nemâncare, de slăbiciune, fără dinţi, batjocoriţi chiar şi de iepuri. Ei bine, leul acesta nu a murit singur, ci pur şi simplu, când i-a venit sorocul, „a ieşit” din mijlocul mulţimilor. Mulţimi care (aşa cum s-a văzut şi în transmisiunea de pe TVR3, pe care am avut strania „onoare” să o comentez) l-au plâns cu lacrimi de gheaţă, care le ardeau obrajii. La -10 grade, timp de câteva ore, multe mii de oameni nu s-au mişcat de la poalele catedralei refăcute de Mitropolit. Aşa s-au transformat lacrimile fierbinţi în bobi de gheaţă pentru a se topi apoi la primăvară şi a dispărea cu totul. La primăvara Învierii de obşte, atunci când şi lacrima va fi alungată definitiv de pe obrazul omului…

Răzvan Bucuroiu

Departe de lucrurile efemere

… Când a fost chemat la slujirea arhierească, vestea l-a găsit la Mănăstirea Văratec, unde diortosea şi tâlcuia Scripturile. A lăsat truda de “pălmaş al Duhului Sfânt” neisprăvită şi a venit în Bucureşti, la Palatul Patriarhal, el, bătrânul oştean chemat sub drapel. Cunoştea bine locurile din vremea uceniciei sub aripa protectoare a Patriarhului Justinian şi, mai târziu, ca director al Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Slujirea arhierească a fost drumul cu spini şi bucurii pe care Arhiepiscopul şi Mitropolitul Bartolomeu Anania l-a parcurs în ultimii 18 ani ai vieţii. Şi această perioadă a însemnat pentru Înalt Preasfinţia Sa un timp cu remarcabile împliniri. În mod cu totul personal înclin să cred însă că misiunea sa din timpul în care a slujit Biserica ca Arhimandrit rămâne de fapt cea mai strălucitoare şi rodnică a vieţii sale, oferită altora. Frumuseţea cuvintelor, greu de egalat, a fost darul pe care Arhimandritul şi, mai târziu, Arhiereul Bartolomeu l-a dăruit, ca prinos al sufletului, Bisericii. Monahul temerar, solitar, sincer şi demn a fost dublat de condeierul inspirat, care a auzit cuvinte negrăite şi a gustat frumuseţi celeste, daruri de care nu s-au împărtăşit prea mulţi pământeni.

Cu aceste bucurii şi împliniri, Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a dus către netrecătoarea Împărăţie, marea sa bucurie. În lumina în care drepţii “ca luminătorii strălucesc”, bătrânul înţelept şi-a pregătit din vreme un loc, departe de lucruri şi stări efemere.

Din Cerurile Oltului, poposind pe Cheile Olteţului, stabilit apoi pe malurile Dâmboviţei, obligat să-şi plece capul în temniţele comuniste, trimis în misiune departe de ţară, dincolo de Ocean, revenit pe cheiul Dâmboviţei, călătorind pe urmele sihaştrilor în Munţii Neamţului, şi-a încheiat călătoria aproape de apa Someşului, în inima Transilvaniei. Peregrin prin cele mai frumoase locuri ale lumii, s-a dus în cele din urmă către ceruri, purtat de îngerii frescelor brâncoveneşti, despre care a scris măiestrit în scholiile sale…

Drum bun, Înalt Prea­sfin­ţite! Să treceţi cu bine puntea de care aminteaţi, către lumina cea neînserată. Şi după cum spuneaţi, pentru alte cuvinte este prea devreme sau poate prea târziu.

Arhim. Timotei Aioanei

O lecţie a libertăţii

“Călugărul Anania” fost un iubitor ardent al libertăţii, trăind-o din plin şi plătind enorm pentru ea. În plină epocă interbelică, în Frăţiile de Cruce fiind, nu a putut ignora faţa cealaltă a legionarilor maturi, a celor din Garda de Fier, violenţa şi rasismul pe care le practicau. Apoi, în comunism, a fost deţinut politic pentru un ideal politic pe care nu l-a împărtăşit în întregime niciodată. A suferit pentru prezumţia de legionarism, pentru ca, plecat apoi în America, să plătească pentru prezumţia de comunism, de colaborare cu Securitatea. După 1989, a plătit, ca pe o “încununare”, pentru amândouă! 

Lecţia personală a libertăţii, atât de preţioasă şi atât de greu de obţinut, şi apoi de păstrat, a încercat să o traducă în viaţa bisericească. Arhiepiscopul şi Mitropilotul Bartolomeu îşi dorea o Biserică – referindu-ne aici mai ales la colegii lui sinodali – liberă de corupţie, de complicităţi, de angajamente subterane, adică o ierarhie capabilă să înveţe poporul credincios această lecţie a libertăţii după aproape un secol de dictaturi şi două decenii de tranziţie confuză. Îşi dorea o Biserică, ierarhie şi laicat la un loc, în stare să fie “sarea pământului”, să foreze în adâncuri, cât mai adânc, prin Liturghie şi cuvânt de învăţătură, să ajungă în cele din urmă la “apa cea vie a Ortodoxiei”. Adică să nu se mulţumească atât de uşor cu mâlul sau apa tulbure, ci să aibă curajul de a dori ceva mai mult, ceva autentic… 

Radu Preda

Scurtă şi de nevoie adăugire la un prea‑atent panegiric

Să-mi fie îngăduit să adaug câteva cuvinte la trecerea în veşnicie a Mitropolitului Bartolomeu Anania, căci Înaltpreasfinţia sa a fost membru al Consiliului de Administraţie al Asociaţiei “Christiana”.

Aritmetica obişnuită numără operele literare şi pe cele teologice, face suma sau scăderea şi compară.

Eu cred că o operă teologică e mai mare ca toate şi nu poate fi nici scăzută, nici adunată, nici comparată.

Există creştini minunaţi (chiar în Sinodul Sfintei noastre Biserici) care nu au nici  operă literară, nici operă teologică, dar care slujesc Biserica prin lucrarea lor sfinţitoare, adică prin asceză şi duhul Sfinţilor Părinţi, în care se mişcă şi trăiesc.

Eu cred că Mitropolitul Bartolomeu nu doar „s-a înscris cu fidelitate în linia marilor ierarhi ortodocşi români…”, ci a fost un mare ierarh ortodox român, pe linia căruia ar putea să se înscrie şi alţii, şi chiar să devină.

În afară de faptul că „tre­buie evidenţiate dorinţa şi eforturile multiple ale ierarhului… de a construi biserici… şi a organiza instituţii social-filantropice…”, e cu dreptate să spunem că ierarhul chiar le-a făcut pe toate acestea.

„Ideologiilor totalitare şi opresive ale vremii” e mai bine să le spunem pe nume, adică ideologia atee şi lungul ei braţ represiv – Securitatea.

Bartolomeu Valeriu Anania a fost condamnat la 25 de ani închisoare şi a făcut 6 ani de temniţă grea pentru că s-a împotrivit acestei ideologii atee. Ar putea fi o umilă mândrie a Sinodului Sfintei noastre Biserici, cu atât mai mult cu cât ceilalţi membri ai Sinodului nu au avut şansa să poarte această cruce.

Mitropolitul Bartolomeu a plecat dintre noi fără ca Si­nodul să-şi asume prin el – istoric, moral, spiritual – jertfa norului de mărturii din închisorile comuniste.

În chip minunat, Prea Fericirea Sa Daniel foloseşte în cuvântarea de la înmormântare de 18 ori cuvântul lumină. Dar am simţit, totuşi, a fi de datoria mea să încerc a risipi şi cea mai mică umbră.

Domnul să odihnească în pace sufletul robului Său, Bartolomeu Mitropolitul.

Dr. Pavel Chirilă

(Preşedintele AFMC “Christiana”)

 

Fotografii de
Monica Tripon, George Crasnean, Răzvan Bucuroiu

Grupaj realizat de
Răzvan Codrescu