LOADING

Type to search

«DUMNEZEU NE-A TRAS DE MOŢ…». Interviu cu editorul şi publicistul Răzvan Bucuroiu

«DUMNEZEU NE-A TRAS DE MOŢ…». Interviu cu editorul şi publicistul Răzvan Bucuroiu

Share

Intrat în breaslă în 1990, Răzvan Bucuroiu, în pofida faptului că e încă un om tânăr (48 de ani), poate fi considerat un veteran al presei şi editorialisticii creştine de la noi. A lăsat urme frumoase în redacţiile ziarelor România liberă şi Ziua, unde s-a ocupat ani de-a rândul de pagina creştină. La un moment dat, a fost redactor-şef la Editura Anastasia, iar în 2003 a fondat revista sa de suflet, Lumea Credinţei. Deşi un împătimit al cărţii şi al presei scrise, s-a lăsat sedus şi de televiziune. De la PAX TV, unde a fost director de programe şi unde realiza o foarte interesantă emisiune despre credinţă, s-a reîntors la TVR. Timp de mai mulţi ani a fost coordonator pentru emisiunile de religie, istorie, minorităţi, precum şi coordonator editorial al studiourilor teritoriale ale televiziunii naţionale, iar în prezent este director al TVR 3. Interviul pe care ni l-a acordat în această toamnă (pentru săptămânalul Formula AS) se referă cu precădere la magazinul ilustrat Lumea Credinţei, care luna aceasta a ajuns la numărul 100. (Claudiu Târziu)

 

 

Sunt extremist!

 

Numărul 100 e un prilej de bilanţ. Când trageţi linie după o sută de luni de Lumea Credinţei, ce puteţi spune că aţi dăruit şi vi s-a dăruit?

Vedeţi, sunt două extreme de interpretare pentru cel care îşi priveşte viaţa, sau doar o secvenţă a ei. Omul consideră, pe de-o parte, că el singur a făcut totul, că are merite, că i se cuvin laurii victoriei. Pe de altă parte, la cealaltă extremă, el are o bănuială bine fixată sau chiar convingerea că nu e meritul lui şi că Dumnezeu este Cel Care l-a dăruit cu ceva anume. Eu sunt extremist! Consider, fără să cad în halucinaţie misticoidă, că Dumnezeu ne-a tras de moţ, în sus, şi ne-a pus în situaţia de azi. Căci cum altfel poţi privi înapoi, acum 8 ani şi jumătate, când o mână de oameni, fără nici un căpătâi financiar, fără nici un sprijin ocult ori instituţional (de Stat sau bisericesc), într-o piaţă de presă sceptică sau chiar cinică la adresa credinţei ortodoxe, s-au apucat să gândească şi să facă o revistă religioasă de mare tiraj? Ce însemna pe atunci revistă religioasă, care era „modelul”? Acele bălmăjeli alb-negru, cu pogoane de scriitură şi grafică puţină, cu multe greşeli de literă, cu texte reşapate din diferite alte tipărituri, multiplicate în condiţii precare şi în tiraje aproape confidenţiale…

Nu pot să cred că totuşi nu aţi avut pe nimeni în spate, căci demarajul – în 2003 – a fost impresionant: la primul număr aţi tipărit 50.000 de exemplare! Or, asta însemna bani…

Primele 3 numere, care s-au numit Credinţa ilustrată, au beneficiat de investiţia unui prieten dintr-o mare agenţie de publicitate. După care omul s-a retras, văzând că tirajul nu „sare” de 25.000 de exemplare vândute. Şi aici intervine Dumnezeu! Rămăseserăm complet singuri, cei trei Răzvani: eu, Codrescu şi Ionescu. Cu gustul dulce-amar al unei imense reuşite – pentru noi, cei care ştiam că pe această „nişă” era o victorie categorică –, fără nici un chior, cu un teanc de corespondenţă care creştea zilnic, cu un calculator modest, dar plin cu imagini şi texte, cu o cameră foto digitală de 4 MP, stăteam şi ne uitam unul la altul. Atunci Dumnezeu Şi-a trimis vestitorul (nu investitorul!). Acesta a venit printr-un plic, cam mototolit, cu un scris tremurat, purtând un timbru de provincie. În esenţă, o doamnă în vârstă, neştiind prin ce treceam, se ruga pentru noi – dar cum şi de ce? „Mă gândesc la voi, dragii mei, ce-o fi în sufletul vostru, dar şi în viaţa voastră! Dacă noi, oamenii simpli, avem atâtea ispite şi necazuri când vrem să facem o faptă bună, cum o fi la voi, când aţi arătat lumii întregi ce frumoasă şi vie este credinţa noastră ortodoxă? Sunt sigură că aveţi ispite mari, încercări pe potrivă, dar nu vă lăsaţi. Pentru noi, cititorii, să nu vă lăsaţi! Eu sunt în vârstă şi mi-e greu, dar mă întreb cum o fi la voi…?”. După aceste rânduri, venite ca din Cer, mi s-a luminat şi mie cerul sufletului. Ieşise soarele! Era exact dramul de optimism şi de determinare care-mi lipsea din balanţa deciziei. Da, trebuia să continuăm!

Bine, dar cum aţi procedat, căci am înţeles că nu aveaţi nici un fel de resurse financiare?

Din acea clipă am lucrat aproape fanatic, purtând cu mine toată încredinţarea că numai acesta e drumul corect. Că aceasta e crucea – şi vă rog să mă credeţi, nici n-a fost grea. Părea strivitoare până s-o apuc, după care a fost ca un fulg… Desigur, cu toţii am apucat de ea: Răzvan Codrescu, Răzvan Ionescu, Valentin Dan şi… familia mea. Cu toţii am strâns din dinţi la început, am răbdat o vreme, am sperat că vom ieşi la liman. Bunul meu prieten Varujan Vosganian ne-a oferit găzduire la Uniunea Armenilor (chiar pe strada Armenească, de care ne leagă cele mai frumoase amintiri), iar tipografia Cicero ne-a păsuit cu banii, exact atât timp cât să-i putem colecta din piaţă, pentru un nou număr.

De fapt, ce resorturi interioare sau ce observaţii exterioare v-au determinat să faceţi această publicaţie?

La lansarea din martie 2003 mi-am cerut iertare cititorilor. De ce? Pentru întârzierea de 13 ani! Desigur, era o metaforă, dar care acoperea perfect realitatea. Mă uitam cu uimire şi enervare cum chioşcurile erau invadate (ca şi acum) de tot felul de reviste glossy, lucioase, cu coperţi atrăgătoare până dincolo de limita decenţei. În paralel, presa noastră ortodoxă arăta jalnic (cu excepţia meteorică a Scării), mai ales în formă, dar, pe alocuri, şi în conţinut. Pe scurt, nu puteam înţelege de ce noi, ortodocşii, având o dreptate metafizică absolută, beneficiind de cel mai uluitor patrimoniu de frumuseţe, trăind în mjilocul atâtor fapte şi minuni ale credinţei, să nu putem comunica lumii largi aceste valori? Cum se face că nu puteam fi actuali şi în formă, că restul lumii ne ignoră, fiind cenuşii la vedere şi convenţionali până la platitudine în exprimare? De ce ne tot ambalăm neputinţele în „tradiţie”, în „moştenire”, câtă vreme Apostolii au zguduit literalmente lumea veche, martirii au dărâmat-o cu sângele lor, iar marii ritori creştini au refăcut-o prin cuvânt?

În plus, ca să închei răspunsul, constatam o neputinţă instituţională a Bisericii de atunci, o sfială, o temere chiar faţă de abordarea media: fie că se exprimau în presa laică, fie că produceau propria presă, oamenii credinţei o făceau de multe ori stânjenitor, neveridic, necredibil.

 

Revanşă sau răscumpărare?

 

Lumea Credinţei a fost prima revistă creştin-ortodoxă care a apărut pe hârtie lucioasă şi integral color. Era o aşteptare în public privind o revistă în straie moderne şi chiar luxoase, sau aţi riscat încercând să formaţi dvs. gustul publicului?

Am spus-o de mai multe ori că Lumea Credinţei şi-a „inventat” publicul! Acesta „toropea”, nu avea conştiinţă şi curaj de sine, nu ştia că realitatea credinţei lui, exprimată public, poate arăta şi altfel. Şi nici până azi nu ştiu dacă a fost o revanşă sau o răscumpărare! Oricum, acest public minunat merita, după 13 ani, să primească un dar. Dar şi aici a fost o întreagă discuţie. Ne întrebau cei sceptici, sau chiar oamenii de bine: „Toate bune şi frumoase, dar ce veţi mai scrie după 10 numere?”. Şi iată, am ajuns la numărul 100 şi ne simţitm ca la început: plini de energie, râvnă şi cu o listă inepuizabilă de subiecte! Însă acest lucru mai arată ceva: câtă bogăţie, Doamne, ai pus în partea asta de lume! Cât minereu duhovnicesc (Roşia Montană este un biet coş de cumpărături…), câtă energie lucrătoare, cât har nedescoperit, câtă vâltoare curăţitoare a dreptei-credinţe întâlnim în lumea asta a noastră! Şi, ca să forţez până la capăt comparaţia, pot spune că noi, echipa, suntem nişte mineri ai harului, ai faptelor dosite de smerenie, dar pe care trebuie să le scoatem la suprafaţă, iar apoi să le „prelucrăm”, să le lustruim feţele. Căci şi aşa cresc caratele diamantului numit lumea credinţei ortodoxe.

Deşi este un „magazin ilustrat”, revista aceasta nu e una superficială. Aţi ţinut totuşi să daţi un plus de importanţă fotografiei. De ce?

Aşa după cum credinţa fără fapte moartă este, cuvântul fără imagine – în ziua de azi – aproape că nu mai are valoare. Vorbind strict despre comunicarea publică, s-a format deja un gust, o obişnuinţă, un fel de a fi al cititorului, de a primi prin imagine surplusul de informaţie, de credibilitate, dacă vreţi. Totdeauna mi-am dorit ca textele din Lumea Credinţei să devină suport, explicaţie foto la imaginile care trebuiau să abunde. Din păcate, sau din fericire, oamenii din Redacţie (dar şi eu însumi) ignoră această dorinţă aproape obsesivă a mea şi se lasă purtaţi de descriere ori de analiză. Şi nici nu ai cum să faci altfel, trebuie să recunosc, când nici cuvintele şi nici imaginile – de multe ori – nu ajung, devin sărace în faţa realităţii faptelor ori minunilor credinţei.

Şi mai e ceva: credinţa noastră ortodoxă are o componentă palpabilă evidentă, o latură materialnică a „dovezii”: moaşte, ori icoane, ori zidiri, ori oameni îmbunătăţiţi. Când omul „pipăie” concret o icoană a unui sfânt drag, când vede cu ochii lui moaştele vindecătoare şi le „atinge” reprezentarea de pe pagină, nu se întăreşte? Nu este o dovadă în plus a unei realităţi despre care a aflat teoretic, dar la care nu a ajuns faptic? Pentru mulţi, Athosul era ceva aproape abstract. Prin Lumea Credinţei a devenit un loc real, la fel de excepţional ca un basm, dar din plin confirmat!

Care au fost cele mai dificile momente din viaţa revistei şi cum le-aţi depăşit?

Cel mai dificil moment, o cumpănă chiar, a fost acum doi ani, când Lumea Credinţei şi Lumea Monahilor au fost scoase din pan­garele Arhiepiscopiei Bu­cu­reştilor. M-am simţit ca orice om neşlefuit duhovniceşte: aruncat peste bord fără vină, prigonit pe nedrept. E drept – şi asupra acestui lucru m-au avertizat cu tact apropiaţii mei din Deal –, nici eu nu am avut o atitudine tocmai smerită, sau măcar senină, sau măcar de necesară aşteptare faţă de schimbările de la vârful ierarhiei Bisericii noastre. Mi se părea că m-am născut în pangare, că acolo îmi era locul natural. Şi încă mai cred asta, numai că acum nu mai cârtesc înlăuntrul meu. M-am smerit, vrând-nevrând, şi asta a fost o lecţie extrem de importantă pentru mine, pe care mi-am însuşit‑o. Buricul pământului ortodox (ca exprimare în tiraje) devenise o unghie căzută…

 

Crescătorie de nuferi

 

De unde v-au venit cele mai mari dezamăgiri?

De la mine. Şi, parţial, de la AZEC – proiect pe care l-am administrat cu maximă naivitate. În rest, fac eforturi să-mi păstrez buna-dispoziţie duhovnicească, neintrând defel pe blogurile pretins ortodoxe. Sunt acolo, nu o dată, ferestre care dau spre infern…

Aveţi de mulţumit cuiva în mod special pentru izbândă? Căci e indubitabil o reuşită să scoţi o revistă atâta timp într-o piaţă ca a noastră.

Fără demagogie de marketing, le mulţumesc necondiţionat cititorilor. Căci, realmente, fără ei noi nu existam nici o secundă. Ei au ţinut flacăra aprinsă, ei sunt autorii acestui act de comunicare şi de comuniune eclezială. Ei ne-au „exploatat” curiozitatea, neliniştea, dorinţa de afla, ei ne-au creat aşa cum suntem, ne-au modelat profesional.

De asemenea, trebuie să le mulţumesc celor apropiaţi din Redacţie, inclusiv celor care ne-au fost cândva apropiaţi şi care acum, din diferite motive, nu se pot bucura pe deplin cu noi. Recunoştinţa mea se îndreaptă, omeneşte, către Răzvan Codrescu. Ca Layout & DTP, şi Lumea Credinţei, şi Lumea Monahilor sunt acum duse în cârcă de Larisa Barbu… 

Da, cititorii frecvenţi ai lunarului dvs. ştiu că Lumea Credinţei a avut mai mulţi pui: Lumea Credinţei pentru copii – al cărei nume spune totul despre conţinut, Atlasul lumii creştine – un ghid lunar pentru cei care vor să viziteze locuri sfinte din toată lumea creştină, şi Lumea Monahilor – o revistă despre viaţa călugărilor, dar de folos şi mirenilor. Numai ultima a reuşit să răzbească prin greutăţile vremurilor, trecând şi ea de 50 de numere…

Lumea Monahilor, draga de ea, este şi va rămâne surpriza perpetuă. Neajutată de publicitate, cu un chip smerit, cernit pe alocuri, această revistă a trecut, într-adevăr, de numărul 50. Şi este şi ea un exemplu de cum laicii pot crea teme şi pot fi stimuli ai lumii călugăreşti, atunci când vorbim despre subiectele mari de dezbatere, de frământare sau de sfaturi utile. Călugării se deschid natural şi discret lumii, cu ce au ei mai bun, aidoma unui nufăr ziua. De la distanţă este superb, miraculos, vederea lui îţi ocupă ochiul luminându-ţi, paradoxal, vederea. Scoate-l însă din apă şi va muri imediat! Aşa e şi călugărul: ne bucură sufletul dacă păstrăm o oarecare distanţă şi dacă nu-l smulgem, cu prezenţa, cu insistenţa sau cu angoasele noastre, din apa chiliei lui. Aşadar, Lumea Monahilor este o crescătorie de nuferi! Frumoşi, dar de la distanţă…

Aici trebuie amintit efortul profesioniştilor desăvârşiţi din Redacţie, conduşi de Cristian Curte, care umblă în vârful picioarelor prin mânăstiri, căutând, asemenea unor detectivi ai spiritualităţii, cuvinte de folos. Şi le găsesc, întotdeauna la timp, şi întotdeauna de folos.

Ce planuri imediate sau pe termen mai lung aveţi cu Lumea Credinţei?

Frate dragă, am planul să ating, aşa cum spunea cineva, numărul 1.000! Lăsând gluma, ştiu că acela se va scrie doar în ceruri… Dar tot se va scrie, sunt sigur de asta!

 

 

„Doi oameni m-au luminat:
pictorul Sorin Dumitrescu şi părintele Galeriu”

 

– Cum l-aţi „cunoscut” pe Dumnezeu? Aţi primit o educaţie religioasă acasă, ori v-aţi convertit la ortodoxie în timp?

A-L cunoaşte pe Dumnezeu, în cazul meu, nu cred că este cuvântul potrivit. A-L bănui, poate, a-L intui, a spera că pricep măcar o câtime din hăul acesta luminos care este Dumnezeu şi în care ni se cere permanent să plonjăm. Misterioasă fiinţă, cu totul paradoxală pentru omul căzut, chiar dacă ne-a vorbit, şi chiar dacă într-o pornire de totală, de dumnezeiească iubire, S-a întrupat prin Hristos, arătându-Se! Dar vă daţi seama că şi omul, la rândul lui, reuşeşte să-L surprindă permanent pe Dumnezeu! Îl suprinde prin marii sfinţi şi prin marii păcătoşi.

– V-a influenţat cineva decisiv în credinţă?

Nu m-a influenţat, m-a luminat! De-a binelea şi ireversibil. Târziu, pe la 24 de ani, l-am cunoscut pe Dumnezeu prin pictorul Sorin Dumitrescu. La atelierul lui din strada Venerei, acasă la el sau la mine, în convorbirile lui cu cei care aparţineau la acea dată, subteran, intelighenţiei creştine, dar mai ales la biserica Sfântul Silvestru. Acolo slujea cel mai mare pescar de oameni, cel care avea o nadă specială pentru intelectuali: părintele Galeriu. Ei bine, odată intrat pe mâna acestuia, jar mâncai! Cărbunele fierbinte al credinţei, al cunoaşterii lui Dumnezeu, ţi se părea ca roua dimineţii lângă părintele Galeriu. Aveai sentimentul că poţi face orice gest extrem în credinţă (te gândeai chiar la călugărie, la asceză aspră etc) şi că poţi pricepe cu mintea orice taină lângă omul acela deosebit. Era cunoaşterea în libertate. Şi era exact ceea ce comuniştii nu suportau: cunoaşterea şi liberatea! Părintele Galeriu a păstorit o comunitate de oameni liberi. Eram ca nişte atlanţi, sau ca nişte robinsoni fericiţi în marginalizarea lor până în momentul în care, în august 1989, Securitatea, prin oamenii ei, a dat buzna peste părintele în căsuţa parohială în puterea nopţii, l-au bătut cu sălbăticie şi l-au umilit, spurcându-i hainele preoţeşti. Un act de intimidare, brutal, nebunesc, drăcesc. Unul dintre agresori – erau „deghizaţi” în hoţi – i-a cerut şoptit iertare, atunci când a ieşit pe uşă. Părintele l-a iertat, cu entuziasm, pe loc! Însă ne mărturisea nouă, celor veniţi să-l vedem pe patul de spital, că a avut momente de slăbiciune în timpul agresiunii, momente de frică omenească, în care nu se putea ruga cu toată tăria. Bietul părinte! Cum să ridici mâna asupra acestui sfânt?!

 

(O variantă extinsă a acestui interviu poate fi citită în săptămânalul Formula AS,
anul XXI, nr. 990, 13-20 octombrie 2011, pp. 26-27)