LOADING

Type to search

Sfântul Dimitrie cel Nou: o identitate pierdută?

Sfântul Dimitrie cel Nou: o identitate pierdută?

Share

Cine a fost cu adevărat Sfântul Dimitrie cel Nou? În ce perioadă a trăit patronul spiritual al Bucureştilor? A fost acesta un simplu mirean, ori un călugăr îmbunătăţit? Îi putem adăuga cuviosului Dimitrie Basarabov şi titulatura de mucenic? Este oare localitatea Basarabovo locul de baştină al sfântului?… Tot atâtea întrebări la care istoricii, etnologii ori oamenii Bisericii s-au încumetat adeseori, în trecut, să afle un răspuns. Câţiva cercetători de la Universitatea din Veliko-Tîrnovo consideră, astăzi, că au aflat cheia dezlegării acestei enigme…

 

Popa Peiu aromânul…

Totul a pornit de la scrierile unui cărturar aromân, de la începutul secolului 16, coroborate cu studiile de teren din ultimii ani, din zona Văii Lomului, ale unei echipe de cercetători conduse de renumitul etnolog bulgar Todor Mollov. Cărturarul, popa Peiu (Pop Peio), aşa cum îl arată numele, a fost preot „în cetatea Serdicăi” (Sofia de astăzi), în primele decenii de după 1500, fiind considerat cel mai important scriitor – de expresie medio-bulgară – de la sud de Dunăre, din prima jumătate a secolului 16. În 1515, acesta va aşterne în scris viaţa şi martiriul unuia dintre cei mai buni fii duhovniceşti ai săi, Gheorghe din Kratovo – un tânăr aromân din Macedonia. Autorul hagiografiei (scrise cel mai probabil la puţină vreme după data martiriului – 11 februarie 1515), ce va participa – şi nu doar ca  simplu spectator – la mucenicia tânărului Gheorghe, nu-şi va dezălui  numele în mod explicit în carte; acesta fiind menţionat doar într-un acrostih al canonului slujbei mucenicului.

 

Un tainic Cuvânt înainte

În Cuvântul înainte la Viaţa Sfântului Gheorghe din Kratovo (tradusă de curând şi în româneşte, la Editura Sophía din Bucureşti), renumitul cărturar din Serdica caută să-i convingă pe contemporanii săi că, chiar şi după căderea Ţaratului creştin vlaho-bulgar de la Tîrnovo în mâinile păgânilor şi după depăşirea împovărătorului an 1492 (7000 de la Facerea lumii), un an încărcat  în profunde semnificaţii eshatologice, Cel Preaînalt nu a părăsit poporul creştinesc şi că acesta încă poate să mai nădăjduiască la mântuire. Îi ia ca pildă pe aleşii lui Dumnezeu, care şi-au dat viaţa lor pentru Hristos şi apărarea credinţei. Pregătind calea prezentării noului mărturisitor al ortodoxiei – Gheor­ghe din Kratovo (martir considerat astăzi, alături de Sfântul Nicolae de Ianina – un alt aromân – ca ocrotitor al capitalei vecinilor bulgari), autorul introduce mai întâi în scenă un sfânt contemporan, care s-a nevoit „în apropiere oraşul Resi (Ruse) de lângă Dunăre”…

 

Ştefan, Sofronie şi Noul Dimitrie

Popa Peiu descrie cu lux de amănunte biografia acestui „nou luminător”, pe care l-a cunoscut îndeaproape în viaţa lui pământească. Prin Botez, sfântul la care face referire cărturarul aromân s-a numit Ştefan, fiind născut la sud de Dunăre, în satul Penkovţi (localizat, după vechile catagrafii turceşti, fie lângă Sofia, fie lângă Tîrnovo). „Prezbiterul Ştefan”, după cum îl numeşte autorul, din pricina strâmtorărilor la care este supusă familia sa de către turci, va fugi din satul natal la Serdica, unde este găzduit în casa lui popa Peiu, cu care discută, adeseori, „despre cele de folos sufletului”. După puţină vreme, el va trece însă în Ungrovlahia, devenind un apropiat al domnitorului „Radul” (Radu cel Mare – 1495-1508), fiul lui Vlad Călugărul. În Valahia, murindu-i soţia, preotul Ştefan se va închinovia într-una dintre bogatele mânăstiri de la noi, luându-şi numele de Sofronie. Atunci când domnitorul valah, care îi fusese ocrotitor, se mută la cele veşnice, ieromonahul se întoarce din nou la sud de Dunăre, stabilindu-se „în apropiere de Resi, în satul numit Manastir”.

 

Un sfânt pe Valea Lomului…

Popa Peiu ne dezvăluie, mai apoi, în acelaşi Cuvânt înainte, câteva aspecte semnificative din biografia ieromonahului Ştefan-Sofronie. Îndeletnicindu-se cu postul şi rugăciunea, acesta sporea de la o zi la alta „întru nevoinţă, răbdare şi milostenii”. Diavolul nu va răbda însă prea mult timp apropierea lui de Dumnzeu, îndemnând pe unul dintre apropiaţii ieromonahului să-l omoare. Lovindu-l cu un topor în cap, ucenicul sfântului îl va lipsi pe Sofronie de viaţa cea pământească. La trei ani după moartea sa, Sofronie se va arăta vieţuitorilor mânăstirii de pe Lom, poruncindu-le să fie scos din mormânt. Spre mirarea tuturora, el a fost aflat „ca şi cum ar dormi”, preacinsititele sale moaşte fiind pline de bună mireasmă. Preotul cărturar nu uită să aminteasacă nici „de mulţimea minunilor şi vindecărilor sfântului, ce fac vestite până departe acele locuri”. La sfârşitul scurtei, dar edificatoarei sale relatări, hagiograful, pentru a ne convinge şi mai mult de adevăr, exclamă: „Iar cel ce nu crede acestor cuvinte, să meargă el însuşi acolo, ca să vadă şi să se încredinţeze de adevăr!”.

 

Mănăstirea de la Basarabovo

Konstantin Josef Jireček (1854-1918), un învăţat ceh, va încerca să identifice „satul Manastir, din apropiere de Ruse” cu Gorna Manastiriţa (azi Borovo) ori Dolna Manastiriţa (Volovo) de pe Valea Lomului, dar, până în zilele noastre, în ciuda vechilor denumiri ale celor două aşezări, nu s-au aflat urme de vieţuire monahală în zonă. Din Viaţa scrisă de popa Peiu rezultă însă limpede că sfântul s-a retras într-un loc de asceză, unde se îndeletnicea mai ales cu postul şi rugăciunea, întărindu-se întru nevoinţă şi virtute. Un argument puternic în identificarea locului de retragere a ieromonahului cu satul Basarabovo e faptul că mânăstirea din apropierea acestei localităţi era singura activă de pe Valea Lomului, în apropiere de Ruse, la sfârşitul secolului 15 şi începutul secolului 16 (există mai multe mărturii în acest sens), bucurându-se de ocrotirea domnilor munteni. Poate tocmai faptul că mânăstirea de la Basarabovo era de-sine-stătătoare şi primea sprijinul constant al curţii valahe îl va încuraja pe Sofronie să se reîntoarcă la sud de Dunăre.
Curţi domneşti
şi mânăstiri valahe dincolo de Dunăre
Că domnii Ţării Româneşti deţineau proprietăţi şi aveau supuşi dincolo de Dunăre, în sec. 16, o demonstrează un lung şir de registre şi „tefetere” otomane. Astfel, există date exacte din 1564-1565 despre satul Basarabovo – localitate în care slujeau 3 preoţi, susţinuţi material de la nord de Dunăre – asupra numărului gospodăriilor şi dărilor acestora. Saraiul lui Mircea Ciobanul (1545-1559), de lângă Ruse, este consemnat, de asemenea, în două legi emise de sultanul Murad III, cât şi în notele de călătorie ale francezului ­Pierre Lescalopier, care poposeşte aici la câţiva ani după moartea voievodului. În secolul 17, datele despre satul Basarabilor se înmulţesc, numele localităţii şi al mânăstirii din apropiere fiind consemnate în documente importane ale vremii sub diverse nume: „mânăstirea lui Basarabă”, „satul mânăstirii lui Basarabă”, Parabut, Basarabov ori Basarabovo.

 

Sultanul şi comoara din apa Lomului

Ce aduce nou studiul etnologului bulgar Todor Mollov, care încearcă să identifice „satul Manastir de lângă Ruse” cu Basarabovo şi pe Ştefan-Sofronie cu „Noul Dimitrie”? Pornind de la prima copie a Istoriei slavo-bulgare a lui Paisie Hilandarski, descoperită la Ruse, în sec 19,  în care este relatat episodul căutarii unei comori de către turci în mânăstirea de la Basarabovo, prilej cu care aceştia iau moaştele sfântului şi le aruncă în apa Lomului, „unde vor rămâne vreme 33 de ani”, Todor Mollov leagă întâmplarea de cele două documente amintite mai sus, din 20 ianuarie 1576, emise de cancelaria lui Murad III, prin care sultanul îi poruncea valiului de Ruse să verifice informaţiile locale, potrivit cărora Mircea Ciobanul „ar fi îngropat, pe când trăia, în saraiul său de la Ruse, o mulţime de galbeni”. Nu există rapoarte asupra rezultatelor săpăturilor de la palatul voievodului, însă un fapt rămâne totuşi cert: din pricina săpăturilor – desfăşurate, se pare, pe o arie destul de extinsă – peste câţiva ani urmaşii domnului vor căuta să vândă palatul şi o bună parte din proprietăţile din zonă. Amploarea „căutărilor de comori” din epocă va marca profund mentalul colectiv, fapt ce va contribui decisiv la scrierea de mai apoi a vieţii Sfântului Dimitrie. Tot în perioada respectivă, ortodoxia  începe să fie aspru prigonită la sud de Dunăre.

 

Ieremia de Cerven

Todor Mollov consideră că episcopul faimoasei cetăţi Cerven, Ieremia, unul din cei patru principali organizatori ai revoltei de la Tîrnovo, din 1598, este cel care va schimba numele sfântului de pe Lom din Sofronie în Dimitrie, plasând sărbătoararea „Noului Dimitrie” în cea de-a doua zi de după hramul catedralei din Cerven – Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir; vechiul nume al sfântului (prăznuit ca atare între 1513-1576, pe 28 mai), nemailăsând, în zilele noastre, vreo urmă în conştiinţa credincioşilor în zona Cerven-Ruse. Motivul acestei schimbări? Primele încercări de revoltă împotriva puterii anticreştine, sub conducerea boierului Teodor Balina din Nicopole, aveau nevoie, după scoaterea moaştelor sfântului din Lom, unde au rămas o scurtă perioadă de timp; (numărul de 33 de ani fiind folosit mult mai târziu şi în chip simbolic), de un „Nou Dimitrie” – Sfântul Dimitrie fiind ocrotitorul ţarilor vlaho-bulgari de la Tîrnovo – care să-i însufleţească pe creştinii tot mai prigoniţi din Balcani. În epocă, de altfel, se aflase chiar şi un urmaş al ţarului Şişman, gata să refacă ţaratul creştin, căzut de aproape două veacuri sub păgâni. Istoria slavo-buglară, din 1762, a lui Paisie Hilandarski, cât şi rapoartele episcopului catolic, Nicola Pulliezi, ce vizitează Basarabovo în 1764 (şi este mult mai aproape de adevăr în ceea ce priveşte datarea vieţii pământeşti a patronului spiritual de azi al Bucureştilor), aveau să consacre definiv, pentru hagiografiile ce vor urma de aici înainte, numele sfântului de pe Valea Lomului: Dimitrie cel Nou.