LOADING

Type to search

Sub semnul Sfântului Andrei, Ocrotitorul României

Share

17 august 2011: Din Techirghiol, după hramul Mânăstirii Sfânta Maria, plecăm spre Bucureşti făcând un ocol pe la Peştera Sfântului Apostol Andrei si apoi pe la Dervent, urmând să trecem Dunărea cu bacul, pe la Silistra… În ziua frumoasă de vară, pe drumurile pustii ale Dobrogei de sud, între coline tocite de vremi, cu vegetaţie ciudată, de stepă pontică, îţi poţi imagina trecerea Apostolului înconjurat de ucenicii săi…  Şi iată-ne ajunşi la peştera în care, conform tradiţiei, a vieţuit acesta. Alături sunt izvoarele ieşite din pământ în puncte care desenează o cruce – în mijlocul acestei cruci adunându-se, zice-se, apa în care erau botezaţi dacii convertiţi la creştinism. Un astfel de izvor se află şi mai la sud-vest, la Dervent, lângă malul Dunării…

 

Crucile de leac de la Dervent

În primele trei secole după Hristos, sămânţa credinţei aruncată pe aceste meleaguri de Sfântul Apostol Andrei a dat rod bogat. Cea mai puternică dovadă a efervescenţei vieţii creştine din Scythia Minor (Dobrogea de azi) o reprezintă numărul foarte mare de martiri din acea perioadă, precum şi faptul că din secolul 6  existau aici o episcopie mitropolitană şi alte 14 episcopii mai mici, adică cea mai mare densitate de episcopii din toate regiunile Imperiului Roman de Răsărit!
La Dervent e consemnat un episod de mucenicie care avea să marcheze definitiv locul în memoria colectivă: un adevărat apostol, urmaş al Sfântului Andrei, şi trei fecioare convertite de curând la creştinism au suferit mucenicia în chinuri groaznice, după care trupurile le-au fost fie aruncate în Dunăre, fie arse, pentru că nu s-au mai aflat. “Iar pe locurile unde fuseseră chinuiţi şi-şi dăduseră duhurile, s-au găsit patru pietre crescute, fiecare, în formă de cruce: trei ale fecioarelor şi una a apostolului. Creştinii le-au sărutat cu lacrimi, iar câţiva bântuiţi de duhuri necurate s-au tămăduit”. Timp de aproape zece secole nu mai există informaţii despre sfintele cruci crescute în mod miraculos din pământ, însă pe la începuturile stăpânirii otomane se scrie din nou despre ele, crucile fiind protejate şi venerate ca tămăduitoare şi “aducătoare de noroc” nu numai de creştini, ci şi de musulmani. După ce turcii au pierdut Dobrogea, crucile sfinte de la Dervent au rămas în uitare în mijlocul câmpului, năpădite de buruieni, până când Dumnezeu le-a descoperit din nou credincioşilor, prin minunea vindecării unui cioban surdo-mut din naştere. De atunci şi până azi se consemnează din nou, neîncetat, tămăduiri – atât ale oamenilor, cât şi ale animalelor – lângă crucile de leac (dintre care trei au fost distruse parţial, doar cea mai mare rămânând intactă). Fiind deja un important punct de pelerinaj, în 1923 Episcopia Constanţei ia hotărârea înfiinţării la Dervent a unei mânăstiri de maici şi construirea unui paraclis care să adăpostească crucea cea mare – loc în care se oficiază frecvent slujbe pentru bolnavi şi astăzi. În 1940 a fost donată mânăstirii icoana Maicii Domnului cu Pruncul, foarte cunoscută acum ca icoană făcătoare de minuni! În 1959, la închiderea mânăstirii de către comunişti, la Dervent a secat şi izvorul Sfântului Apostol Andrei – care nu şi-a mai revărsat apa decât o zi din an, de Izvorul Tămăduirii –, pentru ca o dată cu redeschiderea acesteia, în 1990, izvorul să reînceapă să curgă, cu debit tot mai mare, indiferent de arşiţa verii!

 

Un ctitor de vrednică pomenire

Din 1991 până în 1998, stareţul mânăstirii – cel care a reînnodat viaţa monahală la Dervent, i-a redat forţa duhovnicească şi a construit aşezământul aproape de dimensiunea lui actuală – a fost părintele Gheorghe Avram.
Născut în Valea Mare (Covasna), părintele s-a reîntors de la Mânastirea Dervent acasă în 1998, pentru a-şi împlini un vis: acela de a ctitori mânăstire românească – cu hramul Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – în Carpaţii de Curbură, exact în locul în care se întâlnesc Moldova, Muntenia şi Ardealul. Aici, pentru apărarea ortodoxiei şi a neamului, pe la 1600 soldaţii lui Mihai Viteazul s-au bătut cu turcii, iar după bătălie, chiar pe osemintele soldaţilor săi, voievodul a pus piatra de altar pentru o mânăstire pe care nu a mai apucat să o ridice. După patru secole a revenit aici părintele Gheorghe Avram şi, după înălţarea grandioasei biserici a mânăstirii, a înfipt steagul românesc sus lângă cruce. În chiar inima României, în judeţul Covasna, unde doar 30% din populaţie e de etnie română (şi nici aceştia toţi ortodocşi), mânăstirea de pe culmile munţilor afirmă îndrăzneţ mesajul dreptei credinţe şi a dragostei de neam şi de ţară! Ocrotitorul României,  Sfântul Apostol Andrei – ucenic în tinereţe al Sfântului Ioan Botezătorul – avea să-l călăuzească şi să-l întărească în misiunea sa de ctitor pe părintele Gheorghe Avram!
De la Valea Mare îl ştiam pe părintele, atât cât îl putea şti un ghid care, prin anii 2006-2007, ducea turiştii sosiţi în staţiunea Covasna, duminică dimineaţa, la liturghia mânăstirească. Sunt de neuitat dăruirea totală cu care în timpul săptămânii era şi diriginte de şantier, şi muncitor, şi şofer pe utilaje, şi merceolog la aprovizionare, şi gospodar în ograda cu eleşteu şi struţi a mânăstirii, slujirea duminicală a Domnului, uneori căzut într-o rugăciune profundă, fără martori, ghemuit jos în spatele mesei altarului, ca şi zâmbetul şi mâna caldă cu care-şi primea fiii duhovniceşti şi vizitatorii.
La un hram, prin 2008, l-am întrebat dacă nu ar vrea să vină în pelerinaj în Ţara Sfântă, în Rusia sau în Grecia. Răspunsul său a fost: M-a mai chemat cineva şi în Muntele Athos… Dar Ierusalimul şi Rusia şi Grecia mea sunt aici: până nu termin mânăstirea, nu plec nicăieri! Şi iată că aflu acum că, după o intensă suferinţă, pe părintele Gheorghe Avram l-a luat Domnul (pe 9 august 2011, la numai 50 de ani), desigur că direct în Ierusalimul cel ceresc…