LOADING

Type to search

Editoriale

Lumea Monahilor – 100!

Share

Cine ar fi crezut? Cine ar fi zis, cu certitudine, că revista Lumea Monahilor va atinge la sfârşitul lui octombrie această frumoasă „vârstă”? Nici noi, cei care am pornit acest proiect editorial acum mai bine de opt ani, nu ne puteam gândi că vom avea parte de această neobişnuită aniversare.

Dar care este secretul, care e reţeta câştigătoare pe termen lung? Nimic în afară de seriozitate şi onestitate – din partea noastră, a redacţiei. Şi nimic altceva decât continuitate – din partea mediului monahal, a călugărilor înşişi. Faptul că o citesc mai mult mirenii ţine doar de aspiraţiile noastre, ale celor care (încă mai) stăm pe margine. Cei are încă nu am făcut pasul spre viaţa ascetică, cei care nu ne‑am aruncat orbeşte în mâinile Domnului, cei care nu am părăsit încă lumea, cei care suntem legaţi prin mii de fire de realul acesta „aparent” al existenţei. Scrisă de ei, pentru ei, de fapt revista este trăită de ei şi citită de noi. Aici se despart apele: ei trăiesc acolo, în vâltoarea luptei, noi citim de pe margine. Dar cât de frumoasă poate fi şi această margine câteodată! Căci de pe margine poţi contempla, dacă ai ochi duhovnicesc format, splendoarea acestei partide om – Dumnezeu, perpetua încleştare a lui Iacob cu îngerul. Mai mult poate decât cu diavolul, asceţii se luptă cu ei înşişi, dar şi cu… Dumnezeu. Cu logica tainică şi „sucită” a Lui, cu încrederea oarbă pe care trebuie să o aibă în El – încredere care sfidează până şi instinctul de conservare, legile firii şi ale vieţii pământeşti. Fiecare zi, fiecare ceas e un triplu salt în gol, în hău, în abis, pe care monahul îl face fără plasă de protecţie, fără varianta „B”. Cea mai periculoasă performanţă, cel mai dificil repertoriu de interpretat este „sincronul” cu Dumnezeu. Deşi ştii că Acesta te prinde de fiecare dată, că e la capătul trapezului care se leagănă peste întuneric, parcă tot ţi‑e frică. Lui Petru, care pornise pe marea învolburată către Însuşi Hristos Care îl chema, nu i‑a fost…?

Cei care au făcut posibilă apariţia şi continuitatea acestei reviste sunt adevăraţi profesionişti ai scrisului şi ai imaginii (îi găsiţi în caseta tehnică), dar şi oameni ai credinţei, care iubesc necondiţionat mânăstirile. Trebuie să iubeşti viaţa călugărilor pentru a te putea apropia de ei până în intimitatea unor gânduri şi destăinuiri. E mai uşor, cred, să pozezi tigri în pădurea tropicală din Asia decât un călugăr în mediul lui natural, mai simplu să atingi pe coamă un leu în savană decât să‑şi deschidă inima un ascet în faţa reportofonului tău. Dar şi leul acceptă să fie dezmierdat dacă omul are gânduri bune, aşa cum şi monahul se „lasă” la destăinuiri dacă totul este spre folos şi spre îndreptare. Să ne folosim şi să ne îndreptăm cât mai putem, cât mai este timp! Să citim în continuare Lumea Monahilor, căci pâlnia vremurilor parcă se strâmtează şi lumina se arată a fi mai puţină, aşa, ca înspre amurg.

Răzvan Bucuroiu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *