LOADING

Type to search

Ioanichie, sihastrul de la Gropu – Locurele

Ioanichie, sihastrul de la Gropu – Locurele

Share

Am pomenit în articolul publicat la centrul acestui număr despre întâlnirea dintre episcopul Ghenadie al Râmnicului şi pustnicul de la Locurele, avva Ionichie. În paginile ce urmează m’am străduit să nu schimb vreun cuvânt din cele despre părintele Ioanichie (afară de diortosirea impusă de limbajul arhaic al veacului al XIX), tocmai pentru sfinţenia vieţii lui neştiute.

 

Paginile sunt ca şi inedite, întrucât de la 1889 nu s’a mai găsit nimenea care să le reediteze, iar dacă ele văd lumina tiparului acum, aceasta se datorează părintelui Calist de la Lainici, care mi’a pus la dispoziţie o copie a cărţii. Şi dacă tot am ajuns la mulţumiri, trebuie să recunosc că paginile închinate Sfântului Irodion nu ar fi putut fi ilustrate fără geniul maestrului Grigore Popescu‑Muscel, care a pictat o frescă unică în spaţiul bizantin ortodox, dând viaţă, în pridvorul bisericii mănăstirii Lainici, sfinţilor noştri isihaşti!
Locul unde sihăstrea părintele Ioani­chie se numeşte astăzi Poiana Pust­nicului, fără ca cineva să ştie exact de ce…

 

Fragment din „O visita canonica“, cap. IX, de episcopul Ghenadie al Râmnicului, 1889

„Primind gustarea zilei la skitul Locurele, pregătită de familia d.lui Radu Cârteanu, ne’am interesat şi de viaţa pustnicului Ioanichie, care a venit la noi pentru binecuvântare, aducând cu sine câteva linguri, vreo două perechi de calapoade şi câţiva cartofi de o mărime extraordinară. Binecuvântându’i lingurile şi cartofii, am voit să ştim de unde are aceşti cartofi atât de frumoşi şi el ne’a răspuns că’i face la chilia sa unde, cu o naivitate adevărat copilărească, ne’a mai spus că are şi porumb.
– Bine, i’am zis noi, cartofii îi mănânci, lingurile le dai creştinilor care vin pe aici, dar cu calapoadele ce faci? Aici naivitatea octogenarului meu Ioanichie a atins culmea ei.
– Nu’i aşa Prea Sfinte! Cartofii îi mănânc eu şi vulpile, iar lingurile şi calapoadele le vinde frate‑meu la târg; şi fiindcă calapoadele se caută mai mult, am început să fac calapoade.
– Bine cinstite părinte, îi zic eu, înţeleg să faci linguri şi să le dai blagoslovenie la creştinii care vin pe la sfinţia ta, dar calapoade, ca să le vinzi! Aici părintele Ioanichie, văzându’se încurcat, se arun­că la genunchele noastre cerându’şi ier­tăciune şi zicând:
– Nu, nu voi mai face Prea Sfinţite! Iartă’mă! Dă’mi un canon! Ridicându’l de jos l’am rugat să şadă lângă noi, pe laiţă, dar a fost peste putinţă a’l îndupleca, după care a trebuit să recurgem la poruncă, zicându’i:
– Şezi de ascultare! La acest ordin din dicţionarul vieţii monahale, părintele Ioanichie s’a supus cu sfială şi multă băgare de seamă, dar acum ochii lui cei albaştri strălucitori şi vioi erau împodobiţi de două lacrimi ale nevinovăţiei care plecaseră de pe umerii obrajilor pe faţa lui cea rumenă ca a unui copil. Ştiind de mai ’nainte că desfacerea de linguri şi calapoade este singurul său mijloc de trai şi că fratele său vine din când în când pe la dânsul, îi ia obiectele lucrate şi în schimb îi aduce cele pentru hrană, am adus vorba până acolo că i’am dat binecuvântarea de a contrinua cu rucodelia (manufactura) sa. Dar pe noi ne interesa să’i cunoaştem începutul şi continuitatea vieţii sale sihastrice; mai doream a şti cum vulpile se împărtăşesc din cartofii părintelui Ioanichie şi, în sfârşit, ni se comunicase o expresie a bătrânului, cum că spurcatul nu’i mai mănâncă porumbul, de când i’a pus cursă.
Ţinând pe bătrânul sihastru de mână (care era un membru viguros al unui trup scurt de statură şi încă plin de muşchi tari), l’am întrebat:
– Cinstite părinte! Spune’mi, te rog, cum mănânci cartofii cu vulpile?
– Apoi să vezi Prea Sfinţite, zise bătrânul. La mine la chilie vine o vulpe care îmi prinde şoarecii, şi când mă găseşte mâncând cartofi fierţi îi dau şi ei câte unul‑ba într’o zi mi’a mâncat doi mari ca ăştia‑arătând la unul din cartofii de pe masă, aduşi de dânsul. Întrebându’l apoi cum face de ursul nu’i mănâncă porumbul, el ne’a răspuns:
– Văzând că de multe ori spurcatul vine şi nu numai mănâncă, dar şi culege porumb cu braţul, am tăiat nişte nuiele şi le’am înfipt împrejurul porumbului, iar căpătâiele îndoite iarăşi le’am înfipt în pământ. Acum numai vine şi se uită de jur împrejur şi apoi se duce în treabă’şi.
Întrebându’l mai deaproape dacă aceste nuiele au să’i scape porumbul totdeauna, el ne’a spus că de trei ani face aşa şi ursul nu i’a luat nici un porumb, temându’se că acele nuiele sunt curse. Şi acum când trece pe lângă chilia lui, mormăie şi uneori azvârle cu câte o piatră.
În sfârşit l’am întrebat pe părintele Ioanichie dacă este venit de mult la această sihăstrie şi ce l’a adus în aceste locuri rele, fără apă şi anevoioase de suit. El ne’a spus că la locurile rele a venit încă de la 1842 şi că pe dânsul l’a adus aicea dorinţa de a se mântui. Că întâi şi’a avut chilia pe locul bisericii, dar popa Constantin Cârteanu i’a zis să’i dea lui chilia, că voieşte să facă mănăstire. Mai întâi i’a plăcut aceasta căci se gândea că nu se va mai duce la biserica din vale, adică la Lainici. Mai pe urmă însă, când la 1850 s’a isprăvit biserica, atunci a văzut că nu mai putea şedea în mănăstire; că aici se adunau părinţi din vale cu prieteni mireni, care îl sminteau; şi acestea l’au hotărât ca să’şi o chilie la un loc din împrejurimi, a cărui nume ne scapă. Aici a şezut până acuma vreo 8 ani, când a fost nevoit să se mute şi să’şi facă chilia de astăzi, la Gropu, unde nu’l mai supără necuraţii‑care mai ’nainte, cu surle şi cu tobe cântau şi jucau toată noaptea împrejurul chiliei, până la cântatul cocoşilor. Când însă noi i’am observat că nici aici nu poate fi liniştit din pricină că Gropu este una din răsuflătorile iadului, pe unde dracii, ieşind spre a cutreiera pământul, se întâlnesc întâi cu chilia sfinţiei sale, el ne’a spus că la început auzea urlete şi zbierete ca de capră, în fundul prăpastiei, şi că un unchiaş bătrân din Bumbeşti i’a spus că în tinereţea acestuia, aşezându’se acolo să facă doage, noaptea răii nu’l lăsau să facă foc şi’l alungau cu pietre. Iar părintele nostru Ioanichie, de când s’a aşezat aici, toarnă în cruciş apă sfinţită pe marginea prăpăstiei şi cu aceasta, mulţumeşte la Dumnezeu, este foarte liniştit.
Acestea şi mai multe decât acestea ne’a spus părintele Ioanichie în timpul de la 11 până la ora 1 după‑amiază, când am plecat la skitul Lainici. Un lucru am observat – şi pe care îl mărturisesc aici spre a se vedea ce deosebire este între măreţia lumii şi cea a sufletului omenesc. Cu smerenie şi respect s’a înfăţişat şi a petrecut cele două ore părintele Ioanichie lângă mine şi noi, la despărţirea noastră, am rămas uimiţi şi plini de adoraţiune pentru acela care în credinţa sa şi’a găsit fericirea, iar în cumpătare şi râvnă, mijlocul de a se bucura de ea mai mult şi fără tulburare. Un lucru încă voiesc să mai spun din relaţia mea cu acest Cresus creştin, care a găsit arta de a fi fericit şi înainte de moarte; voiesc să zic că, înainte de despărţirea mea de părintele Ioanichie, i’am zis:
– Cinstite părinte! Să te fac preot, să îngrijeşti de această bisericuţă şi să nu mai fii nevoit să te duci iarna pe de vale la biserică.
La aceste cuvinte a dispărut de dinaintea noastră ca prin minune, şi am rămas fără răspuns!“.