LOADING

Type to search

Teofilact Ciobâca: icoană a ordinii şi a bunei rânduieli

Teofilact Ciobâca: icoană a ordinii şi a bunei rânduieli

Share

Luna trecută, pe 20 aprilie, de la Mânăstirea Putna îşi începea drumul către cer smeritul părinte Teofilact. Mutarea sa la Domnul a trecut fără a fi observată de prea multă lume. Asta pentru că viaţa şi petrecerea sa pe pământ au fost ca o candelă care arde într‑un colţ al Sfintei Mese: discretă dar continuă, fără a atrage atenţia dar luminând fără încetare. Şi‑a silit firea, aşa cum ar trebui să facă orice călugăr. Veţi găsi în sfaturile sale o continuă tindere către înalt, către omorârea omului vechi, către împlinirea smereniei. Dacă mânăstirile noastre ar avea fiecare câte un avvă ca părintele Teofilact, viitorul ortodoxiei româneşti ar fi mai luminos. Numărul pe care îl citiţi îi este de aceea dedicat.

 

O viata de parinte…

Părintele arhidiacon Teofilact Ciobâcă a văzut lumina zilei pe 31 iulie 1926 în comuna Arbore, judeţul Suceava, din părinţii Vasile şi Ioana, într‑o familie cu 10 copii. La vârsta de doar patru ani şi‑a pierdut unul dintre ochi.
A urmat studiile primare, iar în anul 1943, la 21 aprilie, s‑a închinoviat în mănăstirea Râmeţ. În 1944, pe 7 septembrie, primeşte taina călugăriei în aceeaşi mănăstire. Patru ani mai târziu avea să vină la Mănăstirea Putna, unde a rămas până la cea din urmă suflare a sa. Taina hirotoniei întru diacon a primit‑o în anul 1949 de la mitropolitul Sebastian Rusan.
În anul 1956 este transferat la mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou din Suceava. Din această mănăstire avea să guste şi el amarul decretului 410 din 1959. Avea să revină câţiva animai târziu, având aprobarea mitropolitului de atunci pentru a se întoarce în mănăstirea Secu. Însă nu merge acolo, ci la mănăstirea sa, Putna. A fost hirotesit arhidiacon în decembrie 1975. Între anii 1976–1977 a suplinit şi postul de stareţ la mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou. S‑a mutat la Domnul pe 20 aprilie 2010, la înmormântarea sa slujind Î.P.S. Pimen, Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, împreună cu Arhim. Melchisedec Velnic, stareţul Mânăstirii Putna şi un sobor de preoţi.

 

Cuvinte de folos ale parintelui Teofilact

Despre învinovăţirea de sine

Nimeni nu este pricinuitorul pierzării tale, decât voia ta, iar al binelui este Dumnezeu. Diavolul nu poate face nimic spre pierzarea sufletului, ci numai îi sugerează.
Învinovăţirea de sine conlucrează strâns cu smerita cugetare spre a înlătura efectele foarte dăunătoare ale slavei deşarte, o fiică a mândriei luciferice, care lucrează strâns cu îndreptăţirea de sine.
Nici nu putem spori şi nici vom izbuti să ne folosim duhovniceşte câtă vreme suntem porniţi împotriva altora şi nu ne învinovăţim pe noi înşine.
Să ne silim pe noi înşine, trudind în grădina inimilor noastre, fără a ne interesa de cele ce se petrec în grădina vecinului, căci nimeni nu se poate lăuda cu o inimă curată „chiar dacă viaţa lui n‑ar măsura decât o singură zi pe pământ” (Iov XIV, 5).
Cea mai mică durere, cea mai neînsemnată ofensă pe care creştinul o suportă pentru Dumnezeu, nu va rămâne nerăsplătită.
Prin faptul că‑i judecăm pe alţii, pierdem mult, mai ales atunci când îl judecăm pe duhovnic. Eu, când mă spovedesc, mă duc pentru harul care este peste preot, indiferent de felul cum este preotul. Dacă harul a coborât asupra lui, pot eu să mă lupt cu Dumnezeu?

Despre viaţa monahală

Mănăstirea este locul unde creştinul se încearcă pe sine ca aurul în cuptor. Nu e lucru puţin a vieţui în mănăstire şi a rămâne credincios până la sfârşit. Rasa şi tunsoarea însă nu‑l fac pe monah, ci lepădarea omului lumesc şi îmbrăcarea în cel duhovnicesc, precum şi răstignirea desăvârşită a poftelor.
Spre deosebire de chemarea la apostolie: „Veniţi după Mine…” (Matei IV, 19) sau chemarea obştească: „Veniţi la Mine toţi…” (Matei XI, 28), chemarea monahului este o iniţiativă proprie, supunându‑se de bună voie vocaţiei lăuntrice, potrivit recomandării Mântuitorului: „De voieşte cineva să vină la Mine, să se lepede de sine…” (Matei XVI, 24).
De tăria hotărârii noului începător depinde sporul şi urcuşul spre îmbunătăţire, căci „omul hotărăşte şi Dumnezeu orânduieşte” (Urmarea lui Hristos), şi de multă strădanie are nevoie cel ce voieşte a spori în cele duhovniceşti.
Prima virtute a monahului, care le chea­mă şi pe celelalte, este ascultarea, ca treap­tă sigură care duce la desăvârşirea mult dorită.
Monahul va trebui să nu uite nicio clipă, în toată viaţa sa, căldura zelului, hotărârea şi scopul ce l‑au determinat să intre în mănăstire. Totdeauna să fie preocupat de mijloacele care îl pot duce la desăvârşire, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu (Ioan XV, 5), prin lepădarea de omul lumesc şi îmbrăcarea în cel duhovnicesc (Efeseni IV, 22– 24), deci prin răstignirea desăvârşită a patimilor.
Cel ce în mănăstire caută altceva, iar nu pe Dumnezeu şi mântuirea sufletului său, nu va putea suporta ceea ce îi impune de la sine această viaţă, căci poarta ei „este strâmtă şi îngustă… şi puţini sunt cei ce o află” (Matei VII, 14).
Noi, cei ce ne‑am ales această cale, să nu uităm că „Împărăţia lui Dumnezeu se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei XI, 12), şi nu e nimic îndeajuns din cele ce am putea face pentru a o merita (I Timotei IV, 8).
Pentru a progresa în urcuşul duhovnicesc, monahul trebuie să înnoiască în fiecare clipă momentul eroic de la început.

Despre răbdare

Nu este răbdare adevărată aceea când creştinul suferă numai cât îi place şi de la cine îi place, ci de la oricine ar porni, considerând că aceasta vine de la şi cu voia lui Dumnezeu.
La creaţie, omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu raţiune şi voinţă liberă. Omul, fiind încununarea creaţiei lui Dumnezeu, a fost menit să fie stăpân peste celelalte creaţii, dar în primul rând să fie stăpân pe sine însuşi. Această stăpânire de sine se înfăptuieşte supunând voinţa liberă raţiunii, iar raţiunea poruncii lui Dumnezeu, care ne‑a dat‑o. Această supunere cere multă răbdare.
Fără răbdare nu există supunere. Fără răbdare nu se poate înfrâna voinţa liberă sau instinctele josnice ale omului. Fără răbdare, raţiunea omului nu dirijează voinţa acestuia spre dragoste nefăţarnică, spre slava lui Dumnezeu, spre binele semenilor noştri şi spre fapte bune, cu care să dobândim mântuirea sufletului.
Fără Iisus Hristos, viaţa noastră este un haos. Greutăţile de tot felul ne apasă istovitor. Simţim din plin suferinţele, ce ne par insuportabile. Răbdarea ne părăseşte, dispar dragostea, bunul simţ, buna cuviinţă, elemente atât de necesare în viaţa noastră.
Să nu ne pierdem curajul. Să nu deznădăjduim. Să nu fugim de răspunderea care ni s‑a încredinţat. Să nu ne înspăimântăm în faţa primejdiilor, a greutăţilor, ci să ne încredem în Iisus Hristos.
Pentru noi, creştinii, este imposibil să implorăm ajutorul lui Dumnezeu şi să nu fim ajutaţi, ca odinioară Sfântul Apostol Petru, care se afunda în marea învolburată.
În Sfânta Scriptură stă scris că nu trebuie a ne teme de nimic, chiar atunci când „munţii se vor muta în inima mărilor”, ci numai de păcat, care ucide trupul şi sufletul.
Cu toţii avem o misiune în viaţa aceasta şi alături cu noi păşeşte Iisus Hristos, cu răbdare şi dragoste neţărmurită, să ne ajute. Să‑L primim în sufletele noastre, în casele noastre, să‑i facem loc în inimile noastre, în viaţa noastră, şi vom vedea cum suferinţele noastre se alină, greutăţile se uşurează, sufletul se luminează, iar trupul străluceşte de frumuseţe şi sănătate.
Să‑L urmăm pe Hristos, Care nu s‑a mâniat pe cei care‑L batjocoreau şi‑L ocărau atâta; noi imediat ne supărăm dacă ne face cineva vreo observaţie.

Despre rugăciunea inimii

Ce frumoasă este rugăciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul.” Ne trebuie mai mulţi ani pentru a o dobândi, pentru a intra în inimă, pentru a se coborî din minte în inima smerită. De abia atunci când ajungem la această trăire duhovnicească, nu ne mai interesează ce fac ceilalţi, nu ne mai interesează greşelile aproapelui.
Când ajunge rugăciunea în inimă, aceasta se roagă chiar dacă nu vrei. Trebuie mult efort, foarte mult timp dedicat acestei rugăciuni şi apoi vine ajutorul lui Dumnezeu şi căpătăm răbdarea şi atenţia. Dumnezeu Care‑ţi vorbeşte din inimă, îţi dă răspunsul chiar în inimă. Poate nu bagi în seamă lucrul acesta, dar El stăruie şi atunci îţi dai seama că este lucrarea lui Dumnezeu.
Lucrarea harului în om se vădeşte şi prin bucuria pe care o simte sufletul atunci când face fapte bune, când se roagă. Să fim atenţi să nu ne mândrim.
Trebuie mai mult efort din partea noastră, iar dacă Dumnezeu vede bunele noastre intenţii, atunci pogoară din belşug harul Său peste noi. Însă puţinul început este bine să‑l facem noi.

 

Dragostea şi smerenia, însuşiri ale trairii ortodoxe
(predică rostită de părintele Teofilact în anul 2007, la Putna, în faţa unor tineri basarabeni, participanţi la „Şcoala de iarnă” a mânăstirii)

Simţindu‑mă nevrednic, bătrân şi bolnav, nu am îndrăzneală să mă prezint cu un cuvânt de folos sufletesc în faţa Dumneavoastră, dar fac aceasta din ascultare, căci ascultarea este prima faptă bună a monahului. Ştiut este că Mântuitorul nu‑l fericeşte pe cel care învaţă, ci pe cel care mai întâi pune în practică poruncile lui Dumnezeu şi mai apoi învaţă, căci cel ce „face şi învaţă”, zice Domnul, „mare se va chema în Împărăţia Cerurilor”.
Poruncile Domnului sunt un drum, o scară care ne urcă pe toţi la cer, care ne conduce la Dumnezeu. Multe sunt căile şi mijloacele care îl duc pe creştinul ortodox în împărăţia lui Dumnezeu, dar în realitate este una singură, care se împarte în mai multe, potrivit cu posibilităţile şi înţelegerea fiecăruia dintre noi, care suntem chemaţi să le aplicăm în viaţă de bună voie, şi nu din silă.
Dragostea şi smerenia
Spunând căi sau mijloace, mă refer la virtuţi creştine, îndeosebi dragostea şi smerenia, însuşirile caracteristice ale trăirii ortodoxe, şi în mod cu totul deosebit la cea mai mare şi mai înaltă dintre ele: dragostea. Fericit este cel ce a îmbrăţişat sau şi‑a însuşit dragostea dumnezeiască, zice Sfântul Simeon Noul Teolog, căci nu se va ocupa de cele trecătoare şi de lucruri fără rost, ci pe primul plan va pune cele de folos şi plăcute lui Dumnezeu.
Dragostea, spun Sfinţii Părinţi, este dascălul proorocilor, învăţătorul Sfinţilor Apostoli, puterea mucenicilor, inspiraţia vârfurilor monahismului creştin şi desăvârşirea tuturor sfinţilor. Cel care nu‑L iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat aleargă zadarnic, şi nicicând nu‑L va putea ajunge dacă mai întâi nu‑l iubeşte pe aproapele său. Căci dragostea se referă mai întâi la Dumnezeu, şi apoi la aproapele nostru. Toată Sfânta Scriptură, de la cartea Facerii şi până la cea a Apocalipsei, este străbătută ca un fir roşu de aceste două porunci ale ei.
Însă dragostea faţă de Dumnezeu se oglindeşte în iubirea aproapelui, cum spune Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul, căci omul este creat după chipul lui Dumnezeu, urmând ca asemănarea să o realizeze creştinul ortodox prin fapte potrivite cu poruncile lui Dumnezeu.
Fără dragoste nu este cu putinţă să fii plăcut lui Dumnezeu. În faţa iubirii se deschid toate uşile, iar în faţa urii, potrivnică ei, nu se deschide nicio uşă, iar rugăciunea celui care urăşte nu are puterea să se ridice la Dumnezeu, ci se împrăştie ca fumul jertfei lui Cain.
Pentru a urma învăţătura creştină ortodoxă este nevoie de a ne însuşi mai întâi dragostea, „căci lumea întreagă va cunoaşte că sunteţi ucenicii Mei când pacea veţi păzi‑o pururi şi va fi dragoste între voi”, ne învaţă Mântuitorul. Poruncă vă dau vouă „să vă iubiţi unii pe alţii, precum v‑am iubit şi Eu pe voi”.

Dumnezeu a zidit lumea pe iubire

Să nu uităm că Dumnezeu din iubire l‑a făcut pe om şi pentru a‑l salva din ghearele păcatului, în care a căzut din lucrarea diavolului; s‑a făcut om, ca omul să se întoarcă înapoi la locul de unde a căzut cu atâta ruşine.
Din iubire, Sfinţii Apostoli au alergat să propovăduiască lumii pe Dumnezeu. Pentru iubire şi‑au vărsat sângele mulţimile monahilor, ca să fie slăvită soborniceasca şi apostoleasca Biserică, împreună cu distinşii ierarhi, următorii Sfinţilor Apostoli, cunoscuţi sub denumirea de „Sfinţii Sfinţiţi Mucenici”.
Creştinismul nu este o teorie searbădă, ci este trăirea acestei vieţi pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru, aşa cum au trăit‑o toţi Sfinţii de‑a lungul veacurilor creştine, urmată de faptele iubirii, căci „credinţa fără fapte este moartă”.
Pentru desăvârşirea dragostei creştine, Iisus Hristos ne‑a poruncit „să iubim pe vrăjmaşii noştri”. Nicio religie, din cursul veacurilor şi până în prezent, nu a pretins adepţilor ei să‑şi iubească vrăjmaşii.
De aici adevărata iubire, care este motorul, adâncul sau miezul Dragostei creştine. Este de neconceput ca o dragoste desăvârşită să‑şi abandoneze vrăjmaşii; trebuie să ne rugăm pentru ei. Exemple ne‑a dat însuşi Mântuitorul: „Tată, iartă‑i, că nu ştiu ce fac”. Sfântul Apostol, întâiul mucenic şi Arhidiacon Ştefan: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Apoi, rând pe rând, şirul nesfârşit al credincioşilor, de‑a lungul erei creştine.
Sfântul Apostol Pavel dedică un imn fără seamăn dragostei, cum citim la II Corinteni, capitolul 13, care „nu cade niciodată”, pentru că „toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă”.
Credinţa şi nădejdea, cele două virtuţi cardinale, vor înceta odată ajuns creştinul în faţa lui Dumnezeu, iar dragostea se contopeşte cu Dumnezeu, căci „Dumnezeu dragoste este”. Fără dragoste orice ai face, toată osteneala n‑are valoare, cum spune Sfântul Apostol Pavel, e fără rost.
Dacă dragostea este atât de necesară unui creştin ortodox pentru a duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, spre a nu pierde osteneala, este mare nevoie de o altă virtute, numită smerenia, care acoperă ca o mantie faptele cele bune.
Cel smerit vorbeşte mai mult prin fapte, prin comportare, prin felul de a se prezenta printre semenii săi, şi nu se laudă niciodată, căci ştiut este că: „lauda de sine nu miroase‑a bine”. Omul smerit este plăcut lui Dumnezeu şi de temut diavolului. Pe cel smerit nu‑l vei vedea niciodată certându‑se cu semenul său. Nu‑l vei vedea lipsă de la datoria lui, nu‑l vei găsi acolo unde nu este căutat. Smerenia atrage mila lui Dumnezeu asupra celui păcătos, care primeşte iertarea cea mult dorită. Manase, regele iudeilor, a făcut mult rău înaintea lui Dumnezeu, băgând idoli în templu. Regele David s‑a făcut vinovat de două păcate: uciderea şi adulterul. Sfântul Apostol Petru s‑a lepădat de Hristos. Sfântul Apostol Pavel l‑a prigonit pe Hristos şi în plus a păzit hainele celor care îl ucideau cu pietre de Sfântul Ştefan. Sfânta Maria Egipteanca, pentru 17 ani petrecuţi în păcat, s‑a nevoit 47 de ani în pustiul Iordanului, şi alţii, la nesfârşit, s‑au smerit şi au cerut iertare, iar Mântuitorul le‑a acordat‑o cu milostivirea Sa cea nemărginită. Exemplele celor reabilitaţi, sau care au ars de neţărmurită dragoste pentru Dumnezeu, nu s‑au terminat. Au fost şi vor mai fi.
Iată, aşadar, caracteristicile sau însuşirile vieţii creştinului ortodox. Dragostea şi smerenia sunt virtuţile cele mai înalte, ce duc pe creştinul ortodox în faţa lui Dumnezeu, sublima dorinţă a sufletului.
Vrăjmaşul neamului omenesc, diavolul, pândeşte cu vicleşug timpul prielnic, când poate interveni ca la dreptul Iov, să fure aceste fapte bune, prin mândrie, cu tot cortegiul ei. De aceea Sfântul Nil de Sorska spune: „De vei îndrăzni să treci măsura ta, vei pierde şi pe cele ce le ai”. De aici rezultă că idealul vieţii creştine nu este facerea de minuni, învierea morţilor, tămăduirea bolnavilor, „ci desăvârşita smerenie”, spun Sfinţii Părinţi ai Filocaliei.
Smerenia este dreapta socoteală, este a nu te crede mai mult decât eşti. Tot ce trece peste această măsură este de la diavolul şi constituie un păcat al mândriei. Sfinţii Părinţi spun că: „smerenia este o clădire ce nu se ridică decât pe ruinele mândriei”.
Fără smerenie, nu există dragoste faţă de cei din jurul tău. Ca atare, fără smerenie nu poate fi ascultare sau supunere faţă de Dumnezeu, faţă de cei sus puşi, faţă de părinţi, profesori, preoţi.
Fără smerenie şi dragoste se destramă căsnicia, se distruge familia, nu se respectă legile statului în care trăim şi muncim, nu se ţine cont de omenie, nu se ţine seamă că tu, muritorule, eşti un nimic, te crezi totuşi deasupra altora, dispreţuindu‑i fără frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, pe cei cărora le eşti dator cu preţuirea, cu cinstea şi cu supunerea.
Smerenia aduce cele mai mari foloase creştinismului, asigură păstrarea unităţii bisericii şi integritatea nealterată a credinţei, iar în ultimă instanţă mântuirea credincioşilor.
Exemplul desăvârşit al smereniei ni l‑a dat Iisus Hristos, Care s‑a pogorât din cer pe pământ, pentru negrăita Sa dragoste, şi în genere toţi sfinţii, care au pus în prim plan dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Omul smerit are dragoste faţă de cei mai mici ca el şi supunere curată faţă de cei mai mari decât el. Pe toţi îi consideră de valoare şi nimeni în ochii lui nu apare dispreţuit.

 

Cuvinte la înmormântare

IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor
Aceasta este legea vieţii noastre pământeşti: trupul se desprinde de suflet, dar la timpul rânduit de Dumnezeu se vor uni, şi împreună vor petrece potrivit dragostei lui Dumnezeu, harului Său şi nevoinţelor noastre duhovniceşti.
Născut în comuna Arbore, părintele Teofilact a locuit în cea mai mare parte a vieţii lui ca monah la Putna. Am lucrat împreună înainte de 1989, atunci când multă lume venea şi se închina la mormântul lui Ştefan cel Mare.
Dacă e să spun pe scurt care este icoana lui în sufletul meu, vă spun aşa: un om al ordinei şi al bunei cuviinţe. Un om conştient permanent că trebuie să‑şi facă pe deplin datoria, adică ascultarea încredinţată. Şi mereu când vorbesc despre oamenii din Bucovina, oameni care se caracterizează printre altele prin disciplină, prin ordine în vorbire, în lucrare, în simţăminte, părintele Teofilact îmi vine în minte ca una dintre icoanele Bucovinei.
Ordinea, buna rânduială, conştiinţa că trebuie să ne facem pe deplin ascultarea încredinţată. Şi aceasta s‑o facem, cum scrie Sfântul Apostol Pavel, nu de frică, ci din dragoste şi convingere, pentru că lumea Dumnezeu a creat‑o să fie frumoasă datorită ordinei. Această ordine stăpâneşte sufletele noastre în măsura în care în sufletele noastre este prezent Dumnezeu sau, mai bine zis, în măsura în care avem conştiinţa prezenţei tainice, reale, a lui Dumnezeu.
Păstrăm buna rânduială în măsura în care suntem conştienţi de prezenţa tainică a lui Dumnezeu, de îndatorirea de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu.
Aşa şi‑a trăit viaţa părintele Teofilact. O icoană a bunei cuviinţe, o icoană a ordinei, a bunului simţ, toate din dragostea faţă de Dumnezeu, din drag şi respect faţă de oameni. A fost un exemplu de trăire călugărească.
Dumnezeu să‑l ierte şi cu drepţii să‑l odihnească! Amin.

*

Arhim. Melchisedec Velnic, Stareţul Mănăstirii Putna

Putna se desparte de un părinte duhovnicesc. Sunt două cuvinte vrednice de reţinut de toţi vieţuitorii acestei mănăstiri: stâlp al Mănăstirii Putna şi o icoană demnă de urmat. Un părinte cu o viaţă ordonată şi disciplinată, din dragostea pe care a avut‑o faţă de Dumnezeu.
În a doua jumătate a secolului trecut, Putna a fost susţinută de rugăciunile, de râvna şi dragostea ierodiaconului Teofilact şi a ieromonahului Damaschin Schipor. Aceştia erau prezenţi, cu câteva minute înainte de a începe, la toate slujbele, de la început şi până la sfârşit. Nu ştiu dacă Putna va mai avea vreun râvnitor pentru slujba bisericii aşa cum a fost părintele Teofilact.
Către sfârşitul vieţii, boala îl obliga să rămână la chilie, dar părintele se străduia, ori de câte ori se simţea puţin mai bine, să vină la biserică. În seara de Înviere, mai mult purtat pe sus de ucenicii săi de chilie, a ţinut să fie prezent la biserică. La ora 22.00 era deja în Sfântul Altar, aşteptând bucuria Învierii.
Râvna pe care a avut‑o pentru slujbe, ordinea de care a vorbit IPS Pimen, ordinea din chilie, ordinea din viaţa lui, ordinea din actele cancelariei, au făcut din el un părinte de neegalat. Şi toate acestea din adânca sa trăire în Dumnezeu.
În ziua de 8 martie, la pomenirea Sfântului Teofilact, a ţinut să dea vieţuitorilor mănăstirii câte o carte, pe care a scris tuturor aceleaşi cuvinte, testamentul său: Unde este smerenie sunt de toate. Unde nu este smerenie nu este nimic. Aş spune că ordinea pe care a avut‑o în viaţă i‑a venit de la taina cea adâncă a smereniei. Smerenia nu înseamnă nimic altceva decât Hristos, după cum spune Sfântul Isaac Sirul: Dacă vrei să vorbesc despre Hristos, trebuie să vorbesc despre smerenie, iar dacă vorbesc despre smerenie trebuie să vorbesc despre Hristos. Părintele L‑a avut şi L‑a trăit pe Hristos înăuntrul lui. De aceea a plecat pe drumul veşniciei şi s‑a întâlnit cu Hristos într‑un mod cu totul paşnic, deosebit.
După ce duminică a primit Sfintele Taine, luni s‑a simţit rău, iar marţi, către orele 5 ale dimineţii, cu o rugăciune fierbinte striga cu voce tare la Maica Domnului, la sfântul Ioan cel Nou de la Suceava şi la ceilalţi sfinţi pe care i‑a avut în inimă, şi la care a avut o evlavie deosebită. După ce s‑a săvârşit taina Sfântului Maslu, se vedea că se pregăteşte pentru marea trecere. Înconjurat de 14–15 părinţi, care stăteau în genunchi lângă el, şi‑a dat obştescul sfârşit. S‑a stins ca o lumânare de ceară curată.
Cuvinte de la el vor rămâne întipărite în inima părinţilor mănăstirii, pentru că a iubit Biserica şi s‑a identificat cu cerinţele ei. Pentru el nu era odihnă în ceea ce priveşte ascultarea: până ce nu o îndeplinea aşa cum se cuvine, ca la carte, nu avea odihnă.
Cei care au fost alături de el în ultima perioadă a vieţii au dat mărturie cu toţii de programul pe care şi‑l respecta cu stricteţe. Ora de rugăciune era oră de rugăciune; când sosea momentul pentru metanii şi închinăciuni, le făcea întocmai. De aceea i‑a şi rânduit Dumnezeu un sfârşit atât de frumos.
Unuia dintre ucenici îi spunea: Idealul vieţii creştine este smerenia. Iar altuia: Harul lui Dumnezeu nu vine fără efortul de‑a alunga gândurile din minte. Căci harul nu vine dacă nu te lupţi. Cu puţin timp în urmă m‑a întrebat ce mai fac părinţii, şi mi‑a spus: Părinte Stareţ, ascultarea face minuni.
Când cineva se plângea că nu‑şi poate face pravila şi canonul, spunea: Îţi va aduce diavolul mereu motive, el te va pune să amâni. Mai zicea: Dacă nu poţi să ajungi la slujbele bisericii, completează‑ţi pravila cu rugăciunea „Doamne Iisuse…”.
Este greu să te desparţi de o persoană pe care ai iubit‑o, sau de părinţii trupeşti. Dar cel mai greu este să te desparţi de un părinte duhovnicesc. Astăzi ne despărţim de părintele Teofilact, cel care, mereu senin, mereu vesel, mereu având un cuvânt pentru fiecare, ştia să te ridice. Indiferent ce ispită, ce necaz, ce tulburare ar fi dat peste cineva, ştia să‑l ridice şi să‑l aşeze înapoi lângă al nostru Mântuitor.
Hristos este bucuria călugărilor, este singura lor mângâiere. Monahul nu trebuie să caute în viaţa lui altă mângâiere mai mare. Pe aceasta a căutat‑o şi sunt convins că a găsit‑o, după sfârşitu‑i frumos, pentru că un sfârşit frumos încununează o viaţă frumoasă, o viaţă în ascultare, în smerenie, în blândeţe, în îndelungă răbdare, într‑o cuminţenie extraordinară.
Bunul Dumnezeu să‑l odihnească cu drepţii, iar ca un îndemn pentru părinţii şi fraţii acestei mănăstiri: fericiţi vom fi dacă vom urma sfaturile şi pilda vieţii lui. Amin.

 

Cuvinte de folos aflate pe masa de lucru a parintelui

Ascultarea este izvorul tuturor virtuţilor. (Paisie Aghioritul)
Rugăciunea este oxigenul sufletului. (Paisie Aghioritul)
Ascultarea este adevărata smerenie. (Amintiri despre Bătrânul Porfirie)
Niciodată să nu doreşti să spui cuvânt bun sau de laudă despre tine, ci totdeauna biruieşte‑te şi te dispreţuieşte pe tine însuţi, numindu‑te vicios, desfrânat, necurat şi blestemat, după cuvântul „Blestemaţi sunt cei ce fug de poruncile Tale”. (Isishast anonim, Vedere duhovnicească)
Luptă‑te să‑ţi înşeli priceperea. (Filocalia IX)
Nu ne putem permite să ne spargem capetele între noi, când alţii or să ni le spargă pe ale tuturor. (Mihai Eminescu)
Să nu te temi a începe calea cea aspră, care duce la viaţa cea veşnică, ci numai să începi a umbla pe ea şi te vei afla mergând. (Sfântul Efrem Sirul)
Bătrâneţea are destule lucruri dizgraţioase, nu le mai adăuga şi ruşinea viciului. (Plutarh)
Omul nu moare, ci se omoară. (Seneca)