LOADING

Type to search

Parintele Dionisie, duhovnicul mănăstirii Albac, judeţul Alba: Cum desluşim glasul Domnului la Spovedanie

Parintele Dionisie, duhovnicul mănăstirii Albac, judeţul Alba: Cum desluşim glasul Domnului la Spovedanie

Share

De multe ori când se vorbeşte prea mult despre un anumit subiect acesta tinde să se devalorizeze, să-şi piardă din substanţă. Nu acelaşi lucru se poate spune despre subiectele duhovniceşti. De 2000 de ani, în biserică, vorbim aparent despre aceleaşi lucruri, despre credinţă şi  har, despre păcat şi virtute, despre împărtăşanie şi spovedanie. Însă de fiecare dată ni se descoperă noi sensuri, noi înţelesuri din care ne hrănim şi care ne ajută să creştem.

 

– Părinte Dionisie, cum trebuie să se pregătească omul pentru spovedanie?

– În primul rând, ca să se pregătească, omul ar trebui să ştie ce este spovedania. Mi-aduc aminte că am avut odată aici venită o persoană din Belgia, cu trei copilaşi. Şi cel mai mare dintre ei avea opt ani. Mama lui era româncă, căsătorită cu un italian, copiii botezaţi ortodocşi, dar cu nume italiene: Vincenzo, Leonardo… Şi mamă-sa îmi spune: „Uite, copilul meu mai mare ar trebui să se spovedească, dacă merge să se împărtăşească”. Copilul, foarte emoţionat vine la spovedanie; şi am început să-l întreb: „Ştii ce-i spovedania? Te-ai mai spovedit?” Zice: „Nu m-am spovedit, nu ştiu bine ce este. E aşa, să-ţi spui păcatele” – vorbea un pic mai rău româneşte. Zic: „Uite, omul, ai învăţat la religie, este alcătuit din trup şi suflet. Tu, când te joci afară, pe trup te murdăreşti cu mizeria?” Zice: „Da, mă murdăresc.” „Şi cum te cureţi?” Zice: „Mă duc şi mă spăl cu apă şi cu săpun.” „Foarte bine. Deci, dacă trupul omului se poate spăla cu apă şi cu săpun, oare sufletul omului se poate spăla? Oare sufletul omului se poate murdări?” Zice: „Nu ştiu.” „Păi, hai să vedem! Sufletul omului se murdăreşte cu păcate. Aşa cum o pată de noroi este o pată pe trupul tău, aşa un păcat este o pată pe sufletul tău, nevăzut. Deci, atunci când minţim, noi nu vedem minciuna aşa cum arată ea, ca şi o bucată de noroi, dar o simţim. Când minţi, se murdăreşte sufletul. Când furi, se murdăreşte sufletul. Când nu asculţi de mama, se murdăreşte sufletul. Când spui o înjurătură, se murdăreşte sufletul. Astea toate sunt mizerii pe suflet. Tu ai făcut aşa ceva?” Zice: „Unele da, unele nu.” „Păi, hai, spune-mi pe alea pe care le-ai făcut.” Şi a început să-mi spună: „Am făcut aia, aia, aia şi aia.” „Uite, faptul că le spunem, e ca şi când arătăm mamei, sau părinţilor: «Uite, m-am murdărit!» şi, dacă nu suntem noi capabili să ne spălăm singuri, ne spală mama, când suntem mici. Aşa e şi în duhovnicie: trebuie să arătăm cuiva că ne-am murdărit, şi arătăm duhovnicului sau preotului, care are puterea să ne dezlege de legătura pe care o creează păcatul în jurul sufle­tului nostru. Şi atunci, păcatul nu se poate spăla, sufletul nu se poate spăla decât cu lacrimi, spovedindu-l şi părându-ne rău pentru ce am făcut. Lacrima e cea mai curată apă care poate să spele sufletul. Cu apă de astalaltă nu putem să-l spălăm, că nu se vede.”

Şi a înţeles copilul. Şi s-a spovedit, i-am citit dezlegarea. Iese afară, frăţiorii lui, acolo: „Ce te-a întrebat popa?” Şi zice: „Nu! Asta este taină!” Că i‑am spus: „Asta este taină. Ce vorbim noi aici nu trebuie să mai ştie nici mama, nici tata, nici fraţii, nimeni! Ştim noi doi şi Dumnezeu.” Dar ăla mai mic zice: „Da, dar eu când o să mă spovedesc?” „Când o să fii mai mare”, zice el. Şi spune aşa, cu un aer filosofic, la mamă-sa şi la ăştia mai mici: „Acuma ştiu cum să ajung la Dumnezeu!” Şi ăştia mici: „Cum?” Şi el zice: „Prin spovedanie!”

Când mi-a povestit, am rămas… zic: uite, dom’le, cum descoperă unui copil, unui om care se spovedeşte pentru prima oară în viaţa lui, îi descoperă Dumnezeu esenţa spovedaniei: prin spovedanie ajungi la Dumnezeu. Fără spovedanie n-ai cum să ajungi la Dumnezeu. De ce? Pentru că fără spovedanie nu se poate curăţi sufletul, nu se poate curăţi inima, nu se poate curăţi mintea. Şi atunci, numai cei curaţi cu inima vor vedea pe Dumnezeu.

Spovedanie şi rugaciune

Şi dacă oamenii noştri ar putea să înţeleagă ce a înţeles copilul acesta, ce este spovedania, că este o baie a sufletului, atunci s-ar putea pregăti. Şi nu mă refer la o pregătire în sensul că iau un formular cu trei sute de întrebări, şi mă apuc să bifez acolo: asta da, asta nu! Este ceva personal. Nu este o reţetă după care  te duci. Mie nu‑mi plac oamenii care vin cu formulare de spovedanie şi zic, aşa, sec: „Am făcut aia, am făcut aia, am făcut aia!” Acesta nu este decât un ajutor, în a te face să conştientizezi unele păcate pe care le-ai făcut şi le-ai uitat. Dar, până la urmă, pe Dumnezeu Îl interesează – şi pe mine, ca preot, mă interesează la spovedanie, ceea ce te apasă pe tine mai tare acum; ce-ţi apasă conştiinţa mai tare acum. Pentru că, dacă ai câteva pete aici de ulei, să zicem, şi ai şi o ţeapă care te jenează, păi nu o să speli petele; scoţi întâi ţeapa, că te doare mai tare.

Şi atunci, pregătirea pentru spovedanie constă mai ales într-o adâncire înlăuntrul sufletului, cu rugăciune, şi să vezi acolo ce mizerie ai. Şi mi-aduc aminte – Dumnezeu să-l odihnească pe părintele Teofil şi să se roage pentru noi – că odată, când mă pregăteam, mi‑a dat el un canon de rugăciune şi, făcându-l, am venit speriat la el. Zic: „Părinte, nu ştiu ce să fac, că după ce m‑am apucat de rugăciunea asta, vai de mine, ce furtună s‑a petrecut în sufletul meu! Şi mi-am văzut nişte păcate şi nişte mizerii acolo”… Zice: „Frate, nu trebuie să te sperii de rugăciune! Sufletul omului e ca un pahar, pe fundul căruia s-a sedimentat mizeria, nisipul, gunoaiele. La suprafaţă ţi se pare că e limpede, şi poate că e limpede. Dar în momentul în care începi să te rogi cu dinadinsul, mai ales când începi să te pregăteşti pentru spovedanie, păi rugăciunea e ca şi când bagi un băţ în pahar şi începi să învârţi: se face furtună! Se face! Ei, în furtuna aia care se face acolo, se ridică la suprafaţă gunoaiele”. Acesta este rolul rugăciunii, până la urmă, pentru cei care vin la spovedanie: să-i ajute să-şi vadă gunoaiele. Şi o rugăciune bine făcută înainte de spovedanie te ajută să-ţi vezi gunoaiele. Gunoaiele pe care le-ai văzut, atunci e bine, dacă nu le ţii minte să le notezi. Sunt însă oameni care-şi ţin minte ce păcate au făcut, mai ales dacă au două, trei care-i apasă pe conştiinţă, ca nişte bolovani pe care-i ţii în buzunar, şi atunci le spun pe acelea; care nu, e bine să şi le noteze, să nu le uite. M-a întrebat odată cineva de unde să ştie cu ce să înceapă, cu care patimă să înceapă să lupte întâi; pe parcursul unei săptămâni, trebuie să te rogi şi să vezi ce gânduri, în legătură cu ce patimă, se ridică mai mult la nivelul conştientului, la nivelul minţii. Şi înseamnă că patima aceea lucrează mai tare, şi cu aceea începi prima dată. Şi, în plus de aceasta, este o rugăciune pe care ar trebui să o spunem când mergem la spovedanie: „Doamne, mă duc la slujitorul Tău. Pune Tu în gura lui cuvânt pentru sufletul meu, pentru mântuirea mea!” Pentru că dacă mergem la sfântul Varsanufie – am citit în Filocalia XI: „Dacă mergi la duhovnic, la spovedanie, cu suflet îndoit, nu primeşti cuvânt. Dacă te duci hotărât să primeşti ceea ce-ţi spune duhovnicul şi ai încredere în ceea ce-ţi spune duhovnicul, atunci îţi rezolvă problemele.” Dacă nu, nu! Păţeşti cum am păţit eu când m-am dus la părintele Arsenie Boca, odată, şi i-am spus: „Părinte, am 26 de ani, nu ştiu ce să fac: să mă căsătoresc sau să mă călugăresc?” Era cineva care stătea cu ceasul, n-aveai voie să vorbeşti mai mult de trei minute. Era părintele pe atunci la Drăgănescu. Şi eu am zis: “îmi concentrez toată istoria mea într-o singură întrebare! Că, până la urmă, asta mă interesează: ce să fac. În 15 secunde spun întrebarea şi îl las pe părintele să vorbească el două minute jumătate”. Da’ de unde! Când am ajuns la părintele, am zis: „Părinte, am 26 de ani. Nu ştiu ce să fac: să mă căsătoresc sau să mă călugăresc?” Părintele Arsenie Boca se uită la mine şi zice: „Nu eşti bun nici de una, nici de alta. Următorul!”

Spovedanie şi libertate

De ce? Pentru că inima mea atunci înclina când aşa, când aşa. Şi până când inima omului nu înclină ea înspre ceva, Dumnezeu nu poate să lucreze, pentru că îţi respectă libertatea. Şi eu, ca duhovnic, îţi respect libertatea. Dacă ai venit acuma şi mi-ai spus, mi-ai cerut un sfat în legătură cu ceva şi inima ta, cerând sfatul respectiv, înclină spre un anumit lucru, eu îţi spun – Dumnezeu îmi dă să-ţi spun – în favoarea a ceea ce înclină inima ta. Dacă ieşi afară şi ţi se schimbă inima şi vii peste o zi şi spui: „Ştiţi, părinte, că m-am gândit că poate e mai bine să facem nu ştiu cum şi aşa şi aşa” – bine, fă aşa şi aşa! Adică nu poţi să spui: „Fă aia şi fă aia!” Mie îmi e frică, eu nu pot să îmi asum răspunderea în faţa lui Dumnezeu – deşi, ca duhovnic, trebuie să-ţi asumi răspunderea – dar mie unul mi-e frică; am citit acuma la sfântul Siluan un cuvânt; dar, numai dacă eşti ca sfântul Siluan, ai certitudinea că grăieşte Dumnezeu prin gura ta. Că unui pustnic, care se nevoise toată viaţa în post şi în rugăciune, îi zici: „Dacă nu vei face aşa, aşa şi aşa, nu te vei mântui!” Vă daţi seama la ce nivel era sfântul Siluan? El ştia că Duhul Sfânt grăieşte prin el, când spunea: „Dacă nu faci aşa, nu te vei mântui”, şi a văzut omul acela că avea dreptate. Dar, eu nu pot să am un asemenea cuvânt… Sunt momente în care-ţi dă Dumnezeu hotărârea aceasta şi simţământul acesta: „Da, măi, dacă nu face omul ăsta aşa, nu iese bine!” Şi am avut o experienţă de felul ăsta, că i-am spus cuiva: „Fă aşa!”, şi n-a făcut, şi dacă n-a făcut… Tot un stareţ din Rusikon, de acolo, spunea: „Când vine omul la mine, eu mă rog, şi ce cuvânt îmi dă Dumnezeu, eu i-l dau. Dacă nu primeşte, şi‑mi aduce argumente omeneşti, eu, ca şi om, în faţa argumentelor omeneşti, dau înapoi”. Şi atunci, s-ar putea să mă convingi. M-am dus eu odată la părintele Teofil şi i-am zis că vreau să mă duc la o nuntă. Şi el a zis: „Măi, dar tu ştii ce-i la nuntă?” Nu în sensul că avea ceva cu nunta părintele Teofil, dar dacă te‑ai pus acuma pe o linie şi vrei altceva, ce să mai cauţi acolo? Şi eu: „A, păi, ştiţi, că e obligaţie… că e una, că e alta…” „Mă! Tu vrei să-ţi dau sfatul care trebuie sau care‑ţi trebuie?” Avem noi, aşa, când mergem la spovedanie, o tendinţă de a‑l forţa pe duhovnic să ne spună ceea ce vrem noi. Şi poate nu totdeauna e bine ceea ce vrem noi. Duhovnicul, pentru că-ţi respectă libertatea, zice: „Bine, vrei să faci aşa, fă aşa!” Că şi Dumnezeu te lasă aşa.

Aşa că, pregătirea pentru spovedanie constă în rugăciune; ajută şi postul, mai ales dacă suntem în posturi, trebuie să te pregăteşti şi cu post, înainte. Dar nu sunt legate una de alta. Dacă ai făcut un păcat nu stai să aştepţi… Spre exemplu, un tânăr care seara a avut un conflict cu mama lui – n-a lovit-o, a ţinut-o numai de mâini; şi mama a zis: „A, că m-ai lovit. Că te-am crescut şi ….!” A zis tânărul acela: „Părinte, n-am dormit toată noaptea, de frică să nu mor! N-am închis un ochi de frică să nu mor şi să am pe conştiinţă păcatul ăsta, că am lovit-o pe mama, am împins-o! La ora şase dimineaţa (la şapte trebuia să fie la serviciu) am bătut în uşa preotului.” Preotul, săracul, în pijama: „Ce-i, măi băiete?” „Părinte, vreau să mă spovedesc!” „Mă, da’ nu-i normal, la ora asta!” Zice: „Părinte, la şapte intru la serviciu, şi toată noaptea n-am dormit, de frică să nu mor.” Preotul, un preot serios, cum a văzut, a înţeles că‑i treabă gravă aici. S-a îmbrăcat în cinci minute şi l-a poftit la birou, acolo, şi l-a spovedit. Până la urmă, s-a văzut că n-a fost cine ştie ce, dar conştiinţa omului respectiv… Şi atunci, bineînţeles că omul acesta nu mai putea să aştepte să vină Postul Crăciunului sau Postul Paştelui. Dacă îţi intră o ţeapă în mână, nu aştepţi să vină postul ca să ţi-o scoţi, că atunci se infectează şi s-ar putea să se complice lucrurile.

Spovedania duhovnicului

– Părinte, am vorbit acuma despre cel care merge la spovedanie. Dar poate ar trebui să vorbim şi despre cel care primeşte spovedania, despre duhovnic. El se pregăteşte înainte sau e o continuă pregătire?

– Până la urmă, e o continuă pregătire, că treaba monahilor (vorbesc din perspectiva mea acum, a preotului călugăr) este aceasta: să aibă mintea tot timpul atârnată de Dumnezeu. Cât se poate, că nu reuşim totdeauna. Şi cel care trăieşte în mănăstire ca ascultător are datoria să se roage şi să vină cu rugăciune la duhovnic, dar şi cel care primeşte spovedania, duhovnicul – mai ales duhovnicul – întotdeauna când cineva îl atenţionează sau îl abordează: – fie că este monah, fie că este cineva din afară – ca şi duhovnic, cu cuvintele: „Părinte, ştiţi, am o problemă…” sau: „Aş vrea să vă spun…”, fie că vrea să ceară un sfat, fie că vrea să se spovedească, atunci, automat mintea duhovnicului trebuie să se cupleze la Dumnezeu, cum zicea un părinte: „la satelitul Doamne”. „Doamne, luminează-mă!” Eu observ de multe ori că, dacă dau sfaturi în discuţiile cu oamenii, multe dintre ele sunt din ce am citit. Şi, spune sfântul Siluan, oamenii cei duhovniceşti vorbesc numai ce le dă Duhul. Ăştilalţi, ca mine, vorbim ce-am citit prin cărţi sau, poate, din experienţe de-ale noastre. Dar poate câteodată Dumnezeu Se foloseşte de-o experienţă de-a ta sau de un citat pe care l-ai citit undeva şi poate e băgat undeva într-un sertăraş, acolo, şi la omul acesta i se potriveşte ca o mănuşă sfatul. Şi atunci Dumnezeu ţi-l scoate. De aceasta, şi duhovnicul trebuie să aibă şi pregătire – şi teologică, şi , cum să spun… tot timpul trebuie să citească în special cărţi de duhovnicie, sfaturi.

Eu am întrebat o dată pe un stareţ de la Athos: „Părinte, eu sunt tânăr. Vin oameni la spovedit, vin fraţi, vin surori de mănăstire, şi eu ce să le zic? Din ce experienţă să le vorbesc eu? Că eu n-am experienţă de mănăstire sau ca duhovnic.” Zice: „Tu, părinte Dionisie, să spui aşa: «A zis părintele cutare aşa, a zis sfântul cutare aşa, a zis sfântul cutare aşa», şi atunci, asta te ţine pe tine smerit, să nu zici că zici de la tine.” Dar important este, când primeşti pe cineva la spovedanie, să-l primeşti cu rugăciune şi să ai conştiinţa că acesta e un suflet care în faţa lui Dumnezeu, acum, contează cel mai mult, pentru că a venit la tine. Şi a venit la tine pentru că Dumnezeu l-a împins.

Spunea părintele Ioan de la Recea – Dumnezeu să‑l odihnească – „Fraţilor, important este că vine omul! E foarte mare pasul ăsta făcut, să treacă peste ruşinea, peste greutatea aia, ca să vină!” Şi am găsit acuma la părintele Zaharia de la Essex un lucru extraordinar – că atunci când l-au făcut pe el duhovnic, părintele Sofronie Saharov i-a spus aşa: „Părinte, să-i primeşti pe oameni la spovedanie, şi când îi primeşti, mai ales pe tineri, să te rogi. Şi să ştii că energia din ruşinea pe care o au oamenii când vin la spovedanie, energia aia se transformă în energie care-i ajută să scape de patima respectivă. De asta, să-i primeşti pe cei care vin.” Şi mi-a plăcut tare mult.

Şi, într-adevăr, când omul reuşeşte să facă pasul şi să vină spre duhovnic, atunci mai există încă un lucru pe care trebuie să-l facă: să spună el păcatul. Şi-n Pateric am găsit o pildă care m-a luminat în sensul acesta: un frate care avea un păcat, tot timpul nu reuşea să-l spună. Se hotăra să-l spună, venea la duhovnic, se spovedea, dar lucrul acela nu-l spunea. Ei, duhovnicul îl ştia, dar niciodată nu i-a spus: „Dar cutare nu l-ai făcut? Dar cutare nu l-ai făcut?” Nu! Trebuie să-l spui tu. Şi, după vreo trei ani, s-a hotărât: „Gata, acum, dacă nu-i nimeni la părintele, îl spun!” Eh, tot n-a reuşit să-l spună! Şi un simplu gest – cât contează un simplu gest! – când să iasă pe uşă, îl bate duhovnicul, aşa, prieteneşte: „Hai, mă, că şi eu sunt tot om! Nu te mai ruşina, că doar…” Zice: „Părinte, dar tu ştii?” „Da, ştiu.” Zice: „Păi, dacă ştii…” „Da, nu sunt acuma trei ani de când vii şi te chinuieşti să spui păcatul respectiv?” „Păi, dacă îl ştii, atunci de ce să-l mai spun eu?” „Nu, trebuie să-l spui tu, cu gura ta!” Acesta e un lucru foarte important, să-l spui tu, cu gura ta. Că atunci, în momentul în care te întreb eu, ar putea fi ca un interogatoriu, şi ai putea să-l spui şi ai putea să nu-l spui. Şi atunci rămâi cu el. Sau îl spui forţat, cumva, nu-l spui într-o deplină libertate. Când mergi la spovedanie, însă trebuie să te deschizi total şi să spui într-o deplină libertate: „Da, părinte, am făcut şi aia, şi aia. Mi-e ruşine, ăsta sunt, ce să mai vorbim”…

Spovedanie şi responsabilitate

– Şi cum rămâne cu acel cuvânt greu din Pateric, din istorisirea cu Evloghie, că duhovnicul trebuie să se ducă până în iad după un ucenic care ar cădea? Că acuma, mulţi duhovnici sunt prea tineri, sau sunt preoţii de mir, şi n‑au această putere.

– Dacă ne uităm la textul din Pateric, înainte să ajungă Evloghie din pietrar, mare dem­nitar la curtea împăratului, găsind acea comoară, duhovnicul s-a rugat: „Doamne, dă-i lui!” Duhovnicul primeşte înştiinţare de la Dumnezeu: „Nu-i este de folos!” „Nu, Doamne, dă-i lui!” „Nu! Dacă-ţi spun Eu că nu-i e de folos!” A fost o ambiţie, până la urmă, o ambiţie a du­hovnicului, şi uite că pe duhovnic îl ascultă până şi Dumnezeu! „Bine, dacă tu ceri lucrul ăsta pentru ucenicul tău, eu i-l dau. Dar răspunzi! Eu, ca Dumnezeu, te-am avertizat că nu-i bine!”

– Dumnezeu a lăsat această libertate să fie şi ca un fel de  învăţătură, de certare către duhovnic?

– Către duhovnici, da! Pentru că de asta spun eu că nu-i lucru uşor să fii duhovnic, să-ţi asumi răspunderea cuvântului pe care-l dai şi chiar să răspunzi! Şi chestia nu-i că am dat un cuvânt şi acuma s-a dus omul. Omul acela se duce. Îţi povestesc o întâmplare pe care o ştiu de la părintele Rafail. Povestea părintele Sofronie, când el a fost duhovnic la „Sfântul Pavel”, parcă, a spus că a venit la el un călugăr bolnav mintal, care i-a spus: „Părinte, ştii? Eu aşa de mult îl iubesc pe fratele cutare, pentru că are aşa multe virtuţi! Dar pentru că-l iubesc aşa mult şi are aşa multe virtuţi, eu vreau să-l fac mucenic!” „Cum adică să-l faci mucenic?” „Da… m-am gândit că mâine să-l omor, şi atunci o să fie mucenic!” Ei, îţi dai seama, părintele… ce caz era! Părintele Sofronie, cu multă înţelepciune, zice: „Da, nu-i un lucru rău să fie mucenic şi aşa, dar tu ştii că în mănăstire lucrul cel mai important este ascultarea, nu?” Zice: „Da, sigur, ascultarea este pe primul loc!” „Ei, n-o să fie mucenic dacă faci lucrul ăsta fără ascultare! Trebuie să iei blagoslovenie de la stareţ!” „Da, da, aveţi dreptate… dacă el spune să-l fac mucenic, îl fac. Dacă nu, nu-l fac.” Părintele duhovnic vorbeşte cu stareţul, dar, bineînţeles, nu putea să destăinuie taina spovedaniei: „Părinte, fii atent, că ăsta vrea să-l omoare pe ăla, şi ai grijă ce-i spui!” Ca să nu destăinuie nici taina spovedaniei, părintele Sofronie s-a dus şi a stat cu stareţul de vorbă în felul următor: „Părinte stareţ, vedeţi că mâine va veni să vă caute monahul cutare. Aveţi de grijă că lucrul pe care vi-l va cere este de maximă importanţă. Vă rog să-l trataţi ca atare.” Bun! A doua zi, stareţul, ocupat cu una, cu alta, îl întâlneşte ăsta prin curte: „Părinte stareţ, părinte stareţ! Vreau să vă spun ceva!” „Da, hai, spune repede ce ai, că mă grăbesc!” „Ştiţi, eu m-am gândit că-l fac pe fratele cutare mucenic. Îmi daţi blagoslovenie?” „Hai, măi, fugi de aici şi fă ce vrei, lasă-mă în pace cu prostiile tale, nebunule!” Ei, ăla s-a dus şi l-a omorât pe fratele respectiv. A fost momentul când părintele Sofronie a plecat din mănăstirea respectivă, ca duhovnic.

Vreau să spun că trebuie să fii foarte atent, că răspunzi de ce spui. Şi nu ştiu dacă noi mai suntem capabili să vărsăm lacrimile pe care le-a vărsat avva Daniil din Pateric, ca Dumnezeu să facă să cadă un împărat şi guvernul lui, ca să vină la putere altul şi să fugă Evloghie de acolo, să-şi mântuiască sufletul. Şi n-avem noi trecerea pe care o avea el. Şi de aceea trebuie să fiu cu rugăciune, dar e foarte greu. Până la urmă, ne bazăm pe mila lui Dumnezeu: „Doamne, vezi că sunt neputincios, eu ca preot! Dă-mi un cuvânt, nu lăsa pe sufletul ăsta să piară!” Şi de multe ori, poate-ţi vine cuvântul la început; de prima dată simţi aşa o hotărâre în inimă, că acesta să i-l spun, sau, vorbind cu persoana respectivă, în timpul conversaţiei, vine aşa, ca o hotărâre în suflet: „A, stai un pic!” De multe ori am păţit aşa, că vorbeam, vorbeam, şi dintr-o dată îmi vine o pildă din Pateric sau dintr-o carte sau aşa: „Da, uite, aşa trebuie să faci!” Simţeam că acesta e cuvânt pentru respectivul. Şi-mi spunea: „Părinte, slavă lui Dumnezeu, că a fost bine…”

Oricum, Dumnezeu vede şi neputinţa mea ca duhovnic, şi neajunsurile mele, şi cumva lucrează şi El. Dumnezeu are puterea să ridice ce poate, din prostia mea, din mândria mea sau din neştiinţa mea, am stricat, ca duhovnic, că am dat un cuvânt. Dumnezeu are puterea aceasta… Tot de la părintele Sofronie am auzit lucrul acesta. Părintele Misail îi dă ascultarea părintelui Sofronie: „Părinte Sofronie, să înveţi limba greacă!” Nu ştia nimeni greacă în Rusikon, acolo. „Blagosloviţi!” Dă părintele Sofronie să iasă pe uşă, şi stareţul zice: „Părinte Sofronie, să ştii că Dumnezeu nu judecă de două ori un lucru!” Aceasta ce înseamnă? Că pe mine, ca duhovnic, mă judecă pentru ceea ce ţi-am spus să faci, şi pe tine te judecă dacă ai făcut sau nu lucrul pe care ţi l-am dat să-l faci. Dacă tu l-ai făcut şi nu iese bine, nu-i răspunderea ta, e răspunderea mea. Pe mine mă trage Dumnezeu la răspundere. Şi are El grijă să iasă lucru bun şi pentru tine, dar să-mi dea şi mie peste faţă, ca duhovnic, un bobârnac: „Băi, vezi ce spui la oamenii ăştia, că îi duci aiurea!”