LOADING

Type to search

Vichentie Amariei: „Dragostea călătoreşte cu noi până la Dumnezeu“

Vichentie Amariei: „Dragostea călătoreşte cu noi până la Dumnezeu“

Share

„Muntele Vasanului”, „Pustianul”, „Poiana Clopotăriei”, „Poiana lui Ghenadie”, „Poiana lui Isochie”, „Poiana lui Nifon”. Toată această toponimie sfântă rămasă de veacuri nu este doar o simplă filă de istorie sau geografie. Părinţii care şi-au lăsat numele asupra locurilor în care au pustnicit nu au fost nişte simple trecători prin viaţă. Ei au înveşnicit viaţa. Duhul lor, Duhul lui Dumnezeu, pe care ei şi l-au împropiat se simte şi astăzi în aceste locuri. Mănăstirea Secu, aşezată în mijlocul acestei toponimii sfinte, preia şi astăzi din mireasma sfântă a rugăciunii dătătoare de linişte. Şi de dragoste. Căci ce am fi fără dragoste? Despre dragoste am vorbit, în principal, în scurtul meu popas spre sfârşitul postului sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, la mănăstirea Secu, cu părintele stareţ Vichentie. Nu îmi propusesem să vorbesc despre acest subiect. Pur şi simplu spre acest lucru a curs discuţia noastră. Sau cine ştie poate duhul părinţilor care au sfinţit aceste locuri ne-a condus, cu delicateţe, spre ceea ce e cu adevărat esenţial pentru fiecare dintre noi.

 

Părinte Vichentie, sunteţi de mulţi ani stareţ şi chiar dimineaţă, când am venit, eraţi la spovedanie. Cunoaşteţi deci bine lumea de pe scaunul spovedaniei. Dumneavoastră, dinspre mănăstire, cum vedeţi lumea de astăzi faţă de cea trecută, cea de acum zece, douăzeci de ani?

– Se observă, într-adevăr, o mică diferenţă. Astăzi oamenii sunt mult mai preocupaţi de grija zilei de mâine, faţă de ceva timp mai înainte, când parcă aveau mai multă siguranţă, mai multă pace sufletească, datorită acestei siguranţe – că aveau asigurat tot ceea ce trebuie pentru traiul zilnic. Şi-acum, săracii, sunt mai crispaţi, mai preocupaţi. Nu au posibilităţile materiale, cu toate că omul ar trebui să se ancoreze mai mult în Dumnezeu şi în cer decât pe pământ, dar vrând-nevrând, ne lovim şi de problemele acestea materiale, care ne sunt necesare şi, datorită lipsei lor, săracul om este destul de bulversat la ora aceasta şi greu poţi să-i spui ceva. Îi spui, îl sfătuieşti, dar când el nu are ce-i trebuie… vorba românului  “sfatu-i bun, dar nu ţine de foame”.

– Şi cum îi sfătuiţi pe aceşti oameni? Cum încercaţi să-i îndreptaţi să treacă peste lucrurile acestea grele de care ne spuneţi?

– În primul rând, aşa le spun eu – nu ştiu dacă-i cel mai bun sfat, dar cred că este o soluţie bună – în primul rând, să ne îndreptăm cu faţa mai mult spre Dumnezeu. Însă eu cred că noi ne împrăştiem foarte mult, zi de zi, în treburile acestea lumeşti şi uităm să ne rugăm mai mult, uităm să fim mai buni. Şi lipsa bunurilor uneori ne face mai hrăpăreţi, mai egoişti; şi eu spun că cel mai bine ar fi să fim cu mai multă dragoste faţă de cei din jurul nostru, şi să ne rezumăm la cât mai puţin, ca să putem face faţă situaţiei, pentru că dacă ne întindem la multe lucruri, după aceea nu le putem ajunge şi automat acest lucru ne aduce tulburare şi nelinişte în suflet.

Despre lipsa dragostei

– Stând pe scaunul spovedaniei, care credeţi că sunt patimile care tulbură mai mult pe omul de astăzi? Şi care credeţi că ar fi, evident, şi medicamentul lor?

– Eu aş vrea întâi să remarc sau chiar să subliniez faptul că aceste lipsuri îi tulbură, automat îi tulbură şi-i fac neliniştiţi pe oameni, dar ca patimi… în primul rând, această răutate între oameni se observă mult prea mult. Şi întotdeauna îi sfătuiesc să se roage lui Dumnezeu pentru a le da dragoste dezinteresată, nefăţarnică, faţă de cei dimprejur. Pentru că având dragoste, Mântuitorul a şi spus: „Numai dacă vă veţi iubi unii pe alţii veţi dovedi că sunteţi ucenici ai Mei”. Or, noi purtăm numele lui Hristos prin botez, prin faptul că suntem creştini, dar de multe ori dovedim contrariul prin atitudinea şi prin manifestările noastre şi atunci, revenind la acest lucru, îndemnându-i să se roage – că dragostea este o virtute care se dobândeşte şi prin efortul propriu, dar şi prin rugăciune – devenim ucenici ai lui Hristos. Şi atunci îi invit, îi îndemn să se roage mai mult pentru acest lucru: pentru dragoste, pentru blândeţe şi pentru ceea ce noi numim discernământ duhovnicesc, adică puterea aceasta de a vedea, de a despărţi răul de bine, într-un fel de a ne da seama că diavolul are acest şire­tlic: de multe ori ne prezintă un lucru rău în forme foarte variate şi foarte atrăgătoare. Şi atunci noi, dacă nu avem discernământul duhovnicesc necesar, cre­dem că ceea ce ne arată el este un lucru bun, şi ne duce în eroare. Şi atunci, dacă ne rugăm mai mult la Dumnezeu să ne dea acest discernământ, automat reuşim să scăpăm şi de aceste patimi de care vorbeam, şi să ne păzim în primul rând de ele; sau dacă, din lucrarea celui rău, s-a întâmplat să ajungem aşa, să putem să ne despătimim, să scăpăm de ele. Deci aceasta ar fi, probabil, şi cauza celorlalte probleme sau necazuri din viaţa unui om: lipsa de dragoste. Primul lucru pe care-l observ şi care ştiu că este foarte păgubitor.

– Lipsa dragostei spre ce alte lucruri duce?

– Spre toate celelalte rele. Că dacă n-ai dragoste, eşti egoist, eşti certăreţ, în familie se întâmplă infidelităţi şi atunci, automat, izvorăsc foarte multe lucruri nelalocul lor şi familia creştină se dezbină. Câte lucruri rele nu intervin din cauza lipsei de dragoste? Toate!

Drumul spre dragoste trece prin rugaciune

– Dar cum poate omul să dobândească dragostea? Că aşa, toţi vorbim despre dragoste, că e un lucru frumos şi care ne place, dar cum să iubim?

– Deja am amintit puţin. În primul rând, este străduinţa noastră să avem conştiinţa că trebuie să facem acest lucru, să ne străduim la cât mai multă dragoste, dar… în primul şi-n primul rând este rugăciunea către Hristos. El este izvorul dragostei, şi dacă ne rugăm şi vrem cu tot dinadinsul, atunci ne dă Dumnezeu, şi prin efortul acesta, prin rugăciune, putem să dobândim dragostea, dacă Dumnezeu vede că într-adevăr dorim; şi încă un lucru important: dragostea să fie dezinteresată, să nu fie o dragoste de asta, că am multă nevoie de ăla şi arăt multă bunăvoinţă şi dragoste, dar după aceea… numai ca să-mi ating eu un scop sau un interes. Nu, dragostea trebuie să fie curată, fără anumite scopuri străine de ceea ce înseamnă dragoste creştină.

– Dragostea multă lume o vede ca un sentiment. Acum, dumneavoastră ne spuneţi că nu-i numai aşa, un sentiment care pică de undeva – să zicem, din cer sau mai ştiu eu de unde – ci trebuie să şi munceşti pentru lucrul acesta.

– Categoric, că nimic nu vine… ştiţi că este şi în popor acea vorbă: “pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă”, adică un lucru pe care îl doreşti doar pentru că tu crezi că-i bun, dar nu faci nici un efort. Or, orice lucru făcut fără puţin efort nu are valoare. Noi ştim bine că în decursul timpului, toate lucrurile dobândite uşor au fost pierdute tot la fel de uşor, pentru că, neştiindu-i valoarea, îl tratezi ca atare, şi atunci automat ai riscul acesta de a-l pierde. Şi atunci trebuie să ne străduim cât mai mult să cunoaştem valoarea lucrurilor pentru care luptăm sau pentru care ne rugăm, să cunoaştem consecinţele sau, mai bine-zis, binecuvântările care vin prin anumite lucruri pe care le cerem de la Dumnezeu şi, cunoscându-le pe acestea, sigur că atunci cerem în cunoştinţă de cauză şi cu mai multă putere, ştiind că-i un lucru bun. Acum să nu credeţi că dacă ne rugăm o dată, de-acuma, gata, ne-am împlinit toată datoria şi ne culcăm pe ureche că am făcut ce-am putut noi face şi restul să facă Dumnezeu. Trebuie să insistăm, ca Dumnezeu să vadă că într-adevăr dorim lucrul acesta, nu că este aşa, de moment, iar după aceea s-o abandonăm. Şi sigur că, odată ce face parte din cele trei virtuţi cardinale, înţelegem ce lucru complex este dragostea, nu este numai… De fapt, la noi, în româneşte, este un cuvânt pentru dragoste, pe când în limba greacă, ştim că această dragoste are mai multe forme, chiar. Este agapis, care este dragostea curată, dragostea duhovnicească; este eros, care este dragoste pătimaşă trupească, şi este philia, dragostea de oameni; sunt trei forme pentru dragoste şi fiecare reprezintă altceva. La noi este un cuvânt care le cuprinde pe toate. Se mai foloseşte şi peiorativ acest cuvânt, dragoste, uneori şi din păcate îşi pierde din valoare şi datorită faptului că se foloseşte sub toate aspectele lui.

– Mă gândesc acuma că unii oameni, după câţiva ani de căsătorie, zic: „Măi, se pierde dragostea, nu mai e!” – văzând dragostea ca pe un lucru care, cum spuneam înainte, vine de la sine. Ar trebui să înţelegem că şi într-o căsătorie, chiar şi în viaţa oricărui, chiar şi a unui călugăr, dragostea trebuie cultivată?

– Categoric că da! Orice lucru, orice virtute trebuiesc cultivate, trebuie, ca să zic aşa, într-un termen mai plastic, udate şi prăşite, săpate, altfel se înţelenesc, şi atunci, cu atât mai mult, ceea ce-i mai valoros, trebuie educat mai mult, cu mai multă atenţie, cu mai multă grijă. Iar în cazul căsătoriei, de cele mai multe ori observăm noi că – şi acuma cu durere o spun: foarte multe dintre căsătoriile de astăzi se destramă, datorită faptului că nu mai există acea îngăduinţă între oameni, care este tot rodul dragostei. Atunci când iubeşti cu adevărat, nu cauţi pricină pentru toate lucrurile mărunte care mai apar; şi chiar o vorbă populară spune: „unde-i dragoste puţină, repede găseşti pricină”! Pricină de ceartă, de a-i scoate celuilalt în evidenţă defectele şi atunci sigur că intervin, după aceea, tot ceea ce vedem noi în viaţa noastră: tot felul de probleme care apar. Sigur, este şi o luptă a celui rău, categoric că da, este şi o luptă a ucenicilor lui, care vor să lovească în această celulă importantă a societăţii, familia, şi ştiu ei bine că dacă clatină celula aceasta, după aceea pot dobândi mult mai mult din viaţa unui creştin, pot să ia mai uşor ce mai au oamenii ca lucru sfânt în suflet. Şi dacă strici căsnicia, căsătoria, loveşti în moralitatea poporului şi după aceea, ştii bine că poţi să-l supui şi sub alte forme.

– Am vorbit de dragostea aceasta la nivelul familiei. În călugărie cum se manifestă dragostea?

– Cum ar trebui să se manifeste! Din păcate, o spun, pentru că de multe ori şi la noi mai sunt lipsuri. Dragostea este aceea care, aşa cum spune şi la sfântul apostol Pavel, „nu caută ale sale”. Cel mai frumos şi mai bine ar fi ca fiecare dintre noi, cei care suntem călugări, să ne preocupe mai mult problema aproapelui decât a noastră, adică atunci când el este într-un necaz, să putem să-l ajutăm, să-l sprijinim. De altfel, de aceea se şi recomandă de către sfinţii părinţi viaţa de obşte, pentru că în viaţa idioritmică sau în pustnicie, atunci când cazi, eşti de unul singur şi n‑ai cum, n-are cine să te ajute, să te sprijine, că nu ştie cineva căderea ta; doar Dumnezeu, dar poate că este un moment când nici nu poţi să te rogi. Că sunt în viaţa monahului, mai ales, – ca şi în viaţa creştinului, dar în viaţa monahului sunt de multe ori situaţii când, efectiv, este o secetă sufletească. Deci Dumnezeu uneori, poate ca să nu ne mai mândrim, că, vai de mine, ce multe rugăciuni am făcut, şi ne punem tot ceea ce facem pe seama noastră, a puterii noastre, Dumnezeu vrea să ne arate că, de fapt, nu‑i chiar aşa, că de n-ar fi harul şi mila Lui peste noi, am fi morminte văruite. De altfel, de multe ori şi suntem, că de prea multe ori nu ne străduim cât trebuie să facem ceea ce ştim şi ceea ce ar trebui să facem. Şi de asta ziceam, că dragostea te îndeamnă să faci mai mult pentru aproapele, să fii aproape atunci când are nevoie de-un ajutor, chiar şi material. E important să fii aproape de el atunci, pentru că n-ar trebui să te invite el să-l ajuţi , ci să vezi tu nevoia lui şi să-i acorzi ajutorul tău. Sau, eu ştiu, atunci când se ivesc anumite ispite, că noi aşa numim aceste lucruri care apar între călugări: ispite – să putem să avem discernământul să vedem ispita şi să putem să iertăm celor care ne greşesc, mult mai uşor decât poate se întâmplă în lumea largă, pentru că şi aceasta-i tot dovada dragostei. După aceea, când este unul bolnav, toţi suntem datori să ne rugăm pentru el, şi nu numai să ne rugăm, ci să spunem şi un cuvânt de mângâiere, să vizităm un bolnav. Deci toate acestea, aşa ar trebui să se manifeste, şi, sigur, în mare parte se întâmplă, dar uneori mai sunt şi lipsuri.

„Democratia monahala” şi ispitele lumii moderne

– Viaţa monahului de astăzi s-a schimbat mult faţă de cea de acum 10-15 ani, să zicem?

– N-aş putea spune foarte mult, dar s-a schimbat, datorită faptului că viaţa contemporană, sau viaţa noastră de zi cu zi de acum are mai multe provocări şi omul este – căci până la urma urmei şi monahul este tot un om, supus unor, să zicem aşa, lupte duhovniceşti – omul este deci tentat să se racordeze mai mult la modernismul de astăzi. Şi când mă refer la modernism, spun aşa: fie să aibă ceva personal – un telefon mobil, să zic, sau un calculator, sau poate şi mai mult, de ce nu şi o maşină, şi atunci, automat, te legi cu sufletul de lucrurile acestea şi nu mai ai timp de lucrurile celelalte, timpul pe care-l aveai acum, să zicem, 15 sau 20 de ani, pentru că nu erau aceste provocări. Şi acum, dau câteva exemple, sigur, sunt multe altele. După aceea, se observă, o dată cu venirea acestei aşa-zise democraţii în România, şi un fel de democraţie monahală, pentru că oamenii nu mai sunt dispuşi atât de mult spre ascultare. Trebuie foarte multă dibăcie ca să poţi să pui un om să facă ascultare cu dragoste faţă de ceea ce înseamnă viaţa monahală, şi e mai dificil. Deci, sunt nişte diferenţe. Şi se observă faptul că monahul parcă nu mai are râvna aceea care era mai înainte. E o lipsă de râvnă spre rugăciune, spre viaţă duhovnicească, spre citirea cărţilor duhovniceşti, se observă o lipsă de râvnă. Şi asta, sigur, ne îngrijorează de multe ori, pentru că, de fapt, sunt cele mai importante pentru o viaţă de călugăr: ascultarea, rugăciunea şi cititul cărţilor duhovniceşti.

– Sunt oare numai lucrurile acestea exterioare sau este şi un anumit duh al lumii care se răsfrânge şi asupra vieţii monahale? Care ar fi cauzele acestor lucruri despre care aţi vorbit dumneavoastră?

– Sigur că acestea sunt aspectele care se văd, dar datorită, cum am spus, legării unui om de anumite lucruri materiale, atunci nu mai rămâne loc în sufletul lui pentru cele duhovniceşti şi sigur că se influenţează unele pe altele şi cel mai mult ar fi şi cel mai bine ar fi ca fraţii, călugării, să înţeleagă, şi duhovnicii să accentueze cât mai mult acest lucru – numai că e foarte greu, cum spuneam – ca ei să nu se lege prea mult de lucrurile acestea, să fie cât mai puţin preocupaţi de problemele acestea moderniste şi moderne. Şi dacă nu le au pe acestea, atunci automat că grija lor se poate canaliza spre viaţa duhovnicească mai autentică. Acuma, sigur că sunt şi anumite situaţii când sunt necesare, dar iarăşi ajung la acel cuvânt: să avem discernământ, să avem discernământ, cât şi cum să le folosim. Pentru că dacă le foloseşti excesiv, rişti să ajungi în panta aceea, de a nu mai avea timp pentru viaţa duhovnicească.

Monahismul ca lupta

– Dar astăzi se poate trăi fără aceste lucruri?

– Păi, sigur că se poate!

– Nouă, celor din lume, ni se pare că nu s-ar mai putea trăi. Dar vorbim despre viaţa monahală acum.

– Cei care vin în mănăstire ar trebui să ştie că de asta pleacă din lume, ca să poată să se debaraseze de anumite lucruri care lumea nu poate fără ele, dar noi ar trebui să putem. Sigur că cei mai mulţi din călugări nu le au, dar eu vorbeam aşa, în general, cam ce se poate întâmpla şi care ar fi tentaţiile, pentru că, ori nu au avut posibilităţi materiale ca să-şi cumpere câte unul din aceste lucruri, sau poate pur şi simplu unii chiar nu şi-l doresc, pentru că-şi dau seama de pericolul care poate să apară datorită lor. Dar se poate foarte bine şi fără ele, sigur că e mai greu, dacă te-ai învăţat cumva cu ele, să te debarasezi de ele; dar dacă nu le-ai avut niciodată, e foarte simplu, pentru că e o viaţă normală. Viaţa călugărului trebuie să fie foarte simplă, nu trebuie să fie complicată în tot felul de lucruri de acestea care sunt… exact cum spunea cineva, făcând o comparaţie: că de fapt monahul este ca un luptător care, atunci când merge la luptă, nu numai că-şi dezbracă toate hainele, ca să nu aibă de ce să fie apucat de adversar, dar îşi mai unge şi trupul cu anumite uleiuri, ca să nu-l poată prinde. Aşa şi monahul, trebuie să se debaraseze de cât mai multe lucruri, şi să-şi ungă sufletul cu rugăciunea ca şi cu un ulei, ca să poată să nu fie apucat din nicio parte de vrăjmaş. Numai că, cum spuneam, ne mai lăsăm uneori şi aşa, amăgiţi – că este şi neprietenul, neprietenul nostru comun, care pizmuieşte pe omul care doreşte să ajungă la o fază duhovnicească mai înaltă, la un statut duhovnicesc, că ştie el bine că odată, căzând el din slava lui Dumnezeu şi din starea în care a fost ca înger, locurile acelea în care au fost împreună cu îngerii sunt luate de cei care se nevoiesc, şi de călugări, dar şi de mireni care se nevoiesc după legea lui Dumnezeu.

– Şi acum, în încheiere, părinte stareţ, care credeţi că ar fi cel mai important sfat pe care l-aţi da şi oamenilor din lume, pe de o parte, dar şi monahului aşa, ca un stareţ care deja aveţi câţiva ani buni de stăreţie în spate?

– Sigur că şi anii care sunt în spate au importanţa lor, dar sfatul acesta este: să fie cât mai multă dragoste între noi, aceasta zic că este de căpetenie, în primul rând. Prin aceasta, aşa cum spuneam, dovedim că suntem urmaşi ai lui Hristos. Dacă nu avem acest lucru, toate celelalte suferă şi zic că ar trebui să ne luptăm cât mai mult, să ne rugăm cât mai mult, pentru dobândirea acestei virtuţi. Şi sigur că din ea decurg şi alte binecuvântări, alte binefaceri, dar aceasta este de căpetenie. De altfel, şi Sfântul Ioan Evanghelistul spunea că dragostea, din cele trei virtuţi cardinale, este cea mai importantă, pentru că dacă credinţa şi nădejdea rămân la uşa mormântului, atunci când trecem prin viaţa aceasta, dragostea este cea care ne călăuzeşte şi împreună călătoreşte cu noi şi dincolo de mormânt, până în faţa Domnului Dumnezeu, pentru că de fapt Dumnezeu este dragoste şi ea e cea care rămâne după moarte.